Descrisă drept o victimă a Războiului Rece, Rusia s-a reafirmat din nou atât din punct de vedere politic, cât şi militar în ultimul deceniu. Experţii susţin că Moscova îşi propune să îşi revendice vechea glorie. După sfârşitul Războiului Rece, unul dintre principalele obiective politice şi militare ale NATO a fost să îngrădească acţiunile Rusiei, o putere în declin după dizolvarea fostei Uniuni Sovietice la sfârşitul anilor 1980, şi să o împiedice să-şi extindă influenţa în afara graniţelor sale. Aproximativ trei decenii mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Sub conducerea preşedintelui rus Vladimir Putin, Moscova ”trage sfori” în direcţii diferite - de la Ucraina la Siria şi cel mai recent la Libia, câştigând avantaj în anumite zone asupra forţelor NATO şi a Uniunii Europene, principalul aliat al Washingtonului. Kremlinul desfăşoară o politică externă agresivă, anti-occidentală, desfăşurând în mod semnificativ manevre militare provocatoare lângă graniţele Rusie, pentru membri NATO, semnalând ameninţări nucleare şi desfăşurând rachete cu capacitate nucleară în enclava rusă din Kaliningrad. 

De la sfârşitul anului 2013, Moscova a susţinut separatiştii ruşi în Ucraina, o ţară cu o influenţă rusă masivă încă de când capitala sa, Kiev, a fost centrul primului stat rus la sfârşitul secolului al IX-lea. Moscova a emis, de asemenea, ameninţări împotriva altor naţiuni europene, cum ar fi Suedia şi Finlanda, care sunt aproape de graniţele sale dar şi asupra Polonei şi României deţinătoarele unor scuturi anti-rachetă centrate pe pericolul Iranian din ce mai aproape de realitate. Moscova a ameninţat cu un răspuns militar dacă Suedia sau Finlanda decid să adere la NATO. Potrivit secretarului general al Alianţei, exerciţiile ruseşti din nordul continentului includ atacuri nucleare simulate împotriva Suediei sau atacuri de război electronic asupra sistemelor de comunicaţii din Ţările Baltice. În 2014, Rusia a anexat în mod ilegal peninsula Crimeea de la Ucraina, care nu a putut face nimic pentru a opri invazia, deoarece opoziţia din Europa şi aliaţii săi au rămas limitaţi la simple proteste verbale. În cele din urmă pentru a asigura o cale de acces spre peninsulă Putin a inaugurat un pod feroviar de 12 mile, care uneşte continentul rus cu Peninsula Crimeea, arătând tactica şi angajamentul Rusiei pe termen lung faţă de regiune. 

Măsurile agresive anti-ucrainene ale Rusiei au arătat, de asemenea, capacitatea sa de a folosi un război neconvenţional sau hibrid pentru a-şi copleşi duşmanii. În estul Ucrainei, Rusia a împuternicit elemente pro-Moscova printr-un război de gherilă bine conceput împotriva Kievului, furnizând arme şi consilieri militari. În ceea ce priveşte fronturile diplomatice şi economice, Moscova a exercitat presiuni maxime asupra Ucrainei pentru a forţa ţara să se supună voinţei sale în regiunile cu majoritate rusă. Ori o Ucraină federativa ori o Ucraină ocupată! Rusia ocupă o poziţie neobişnuită pe scena mondială. Sub preşedintele Vladimir Putin, Moscova a demonstrat în repetate rânduri că are capacitatea de a destabiliza ordinea internaţională, dar nu şi capacitatea de a umple vidul pe care îl creează. În timp ce Rusiei îi lipseşte puterea militară pentru a contesta supremaţia SUA, nimeni - în special alianţa NATO - nu îi ignoră capacităţile militare puse în evidenţă în Districtul de Sud care include Crimeea şi arealul Mării Negre.

Utilizarea de către Moscova a vânzărilor de arme şi a angajamentelor militare pentru a construi legături cu ţările din Asia, Africa, America Latină şi în special Orientul Mijlociu a atras, de asemenea, atenţia internaţională. De asemenea exporturile sale masive de combustibili fosili către Europa oferă Rusiei o pârghie suplimentară de coerciţie atât în est cât şi în vest. Gazoductul Nord Stream 2 reprezintă o investiţie de 11 miliarde de dolari, finanţată jumătate de Gazprom şi jumătate de cinci companii europene (OMV, Wintershall, Engie, Uniper şi Shell) care se aproprie de finalizare şi al cărei scop principal este evitarea tranzitului de gaze prin Ucraina şi Polonia[1]

Niş, baza militară rusă de spionaj în Balcani!

Serbia încercă un echilibru delicat între ambiţia sa de aderare la UE şi legăturile tradiţionale cu Rusia şi China, care susţin refuzul acesteia de a recunoaşte independenţa fostei sale provincii sudice Kosovo. Între timp, Rusia se străduieşte să menţină colegii creştini ortodocşi şi Serbia slavă în sfera sa de influenţă geopolitică, prin deschiderea unui birou al Ministerului Apărării ruse la Belgrad un semnal al intenţiei Moscovei de a dezvolta o infrastructură de spionaj solidă în Balcani. Scopul enunţat al acestei înfiinţării este de a coopera cu partea sârbă pentru soluţionarea problemelor legate de colaborarea tehnico-militară, de a asigura conducerea activităţii experţilor militari ruşi aflaţi în Serbia pentru reconstrucţia forţelor armate sârbe, pentru instruirea militarilor sârbi şi nu în ultimul rând pentru utilizarea, repararea şi întrebuinţarea sistemelor de armament şi tehnică militară livrate Serbiei de către Federaţia Rusă. Este de aşteptat ca în această reprezentanţă să fie prezenţi  militari şi civili din Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, ai Serviciului Federal pentru Colaborare Tehnico-Militară, ai companiei Rosoboronexport, ca şi ai unor companii din Complexul Militar-Industrial al Federaţiei Ruse (implicate în construcţia de sisteme de artilerie şi rachete „Panţir”, elicoptere Mi-17 şi Mi-35, în modernizarea de avioane MiG-29, a tancuri T-72 şi vehicule blindate de cercetare BRDM-2 etc.- cam tot echipamentul cumpărat de Belgrad din Rusia).

În cadrul Ambasadei Federaţiei Ruse la Belgrad funcţionează şi un birou al ataşatului apărării (responsabil pentru probleme de apărare), încadrat cu personal numeros (aşa este regula la ruşi-cât mai mulţi!), din care patru persoane cu statut şi imunitate diplomatică. Pe acest fond, merită subliniat că este pentru prima oară când acest birou este încadrat cu un general şi trei ofiţeri cu grad de colonel. Odată cu înfiinţarea noii reprezentanţe, va continua să funcţioneze şi vechiul birou al ataşatului apărării, deoarece sarcinile celor două diferă semnificativ(!?). În 2008 Rusia si Serbia au deschis o bază comună, denumită generic ”centru umanitar”, situată în apropierea aeroportului din Niş, la circa 250 km sud de Belgrad. Aeroportul din Niş va fi utilizat de avioanele de salvare ruseşti pentru a aduce ajutoare în situaţii de catastrofe naturale sau umanitare, inclusiv în ţările din regiune, dacă acestea o vor solicita, au precizat autorităţile sârbe şi ruse. La acea vreme, presa rusă a scris că el ar putea servi Rusiei ca bază militară în Balcani, ceea ce Moscova şi Belgrad au negat. De asemenea, Rusia a negat că acest centru a fost creat pentru a spiona România, unde vor fi găzduiţi interceptorii scutului american antirachetă. Informaţii despre posibila instalare a tehnicii de spionaj la Niş au început să circule după ce fostul preşedintele Medvedev a anunţat, în 2009, că Rusia va deschide respectivul centru la Niş.

Aplicaţia militară ruso-sârbă din  zile precedente a inclus simularea distrugerii unei formaţiuni militare ilegale, trageri cu muniţie de război şi acţiuni „antiteroriste”, au transmis autorităţile de la Belgrad şi Moscova, citate de agenţia The Associated Press. Aproximativ 200 de militari au participat la exerciţiul din Serbia, care s-a desfăşoară în perioada 20-25 mai 2021. Serbia doreşte să adere la UE, nu însă şi la NATO, ea declarându-şi neutralitatea militară în anul 2006, dar participă la Parteneriatul pentru Pace. Potrivit celor de la revista ”Stars and Stripes”, Serbia, stat aflat sub influenţa militară tot mai mare a Rusiei şi Chinei, reprezintă un punct geostrategic important pentru US Army. SUA încearcă să-şi consolideze relaţia cu sârbii, în ciuda faptului că aceştia îşi aprofundează legăturile militare cu state precum China sau Federaţia Rusă. În acest sens, un contingent al Forţelor Speciale americane-Bertele verzi- a ajuns din Germania în Serbia în martie 2021. Americanii au stat în Serbia o lună şi s-a antrenat alături de unităţi de elită antitero din Serbia. Scopul este ca americanii să ajute la dezvoltarea capacităţilor forţelor speciale din Serbia, pentru a face faţă ameninţărilor care includ tentative ale militanţilor islamici de a tranzita Serbia, pentru a ajunge din Orientul Mijlociu în Europa.

Astfel, din acest punct de vedere, al luptei împotriva terorismului, Serbia joacă, la nivel geografic cel puţin, un rol important. Generalul american David Tabor, cel care conduce Comandamentul pentru Operaţiuni Speciale al SUA în Europa, subliniază că Serbia se află din punct de vedere geografic la o „răscruce de drumuri, fiind un punct vulnerabil pentru Europa”. Aşa Serbia devine punctul de confluenţă al plăcilor tectonice geopolitice est-vest, Rusia-Statele Unite ale Americii. Cât de importantă a devenit Serbia nu mai încape îndoială. În consecinţă următoarea ştire ne da fiori pe şira spinării. Pe cine a primit preşedintele Serbiei cu onoruri speciale? Alexandar Vucic îl primeşte cu toate onorurile publice pe directorul Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse, SVR! Un posibil înlocuitor a lui Putin! El este cel care tocmai ce a survolat România, pentru a anunţa de la Belgrad întărirea cooperării informative dintre BIA – Agenţia de Informaţii şi Securitate a Serbiei şi SVR-ul rusesc, pentru ”a răspunde cu succes la diferite provocări din zonă”. Şi pentru cine nu ştie cine este Sergey Narishkin, acest avertisment trebuie luat cât se poate de în serios. Mai ales că chiar Narishkin în persoană se ocupă de ”proiectul de ţară” al Moscovei pentru România! Hai că acum se închide cercul (Ungaria, Moldova, Bulgaria, Serbia)!

Odiseea din Belarus sub controlul Moscovei

La fel ca în odiseea ucraineană, acum Moscova se îndreaptă spre un alt stat european, Belarus, care se întâmplă să fie mai aproape de zonele importante desemnate ca parte a flancului estic al NATO. În urmă cu aproximativ două decenii, cele două state au semnat un acord de uniune, care a fost înţeles diferit de Rusia şi de Belarus. Conform înţelegerii ruse, Belarus ar trebui să facă parte din Federaţia Rusă în curând odată cu punerea în aplicare a acordului. Aliaţii europeni s-au îngrijorat serios că, după Ucraina şi Belarus, Rusia ar putea avea, de asemenea, o poziţie critică într-o locaţie strategică pentru a împărţi geografic aliaţii baltici ai NATO, care făceau parte din fostele republici sovietice, situându-se oarecum între enclava Kaliningrad deţinută de Moscova şi Belarus în aşa numitul ”Coridor Suwalki”. Rusia în flancul estic al NATO se bucură de o geografie favorabilă şi de un avantaj numeric militar.

În Belarus se desfăşoară aplicaţiile Zapad odată la patru ani, aplicaţii militare care includ peste suta de mii de militari şi zeci de mijloace militare (tancuri, avioane şi nave). În timpul fazei active a acţiunilor militare din 2014 ale Rusiei în Ucraina, grupul aviatic rusesc aflat în Belarus, constituit din aproximativ 5 avioane de transport, 1 avion-radar şi aproape o întreaga escadrilă de avioane de vânătoare Su-27 de diferite tipuri se afla dislocat pe un aerodrom de lângă capitala Minsk de unde lansa acţiunii în Ucraina. De menţionat că avioanele de vânătoare aflate la baza Bobruisk (Sud-Est de capitala Minsk) au patrulat non-stop zona din estul Ucrainei, până când primul acord de încetare a focului a fost semnat la Minsk.

Iar după 2 zile de la semnare, pe data de 7 septembrie, avioanele de vânătoare s-au întors la baza militară rusească Besoveţ. În 2015 preşedintele Putin a semnat o înţelegere cu Lukaşenko pentru a crea o bază militară aviatică rusă la Bobruisk unde au fost dislocate, în cele din urmă, 12 avioane de luptă şi 4 elicoptere de transport-atac Mi-8. Pe lângă aceasta Rusia mai are un Comandament naval pentru Flota de la Marea Nordului şi o staţie radar pentru detectarea rachetelor intercontinentale. Belarusul rămâne o extensie deosebit de gravă a repertoriului marilor provocări la adresa securităţii în zona noastră

Agenda balcanică a Rusiei

Dincolo de Ucraina, Belarus şi Ţările Baltice, Rusia are, de asemenea, un ochi asupra Balcanilor, ale căror populaţii cu majoritate ortodoxă şi slavă au făcut istoric şi politic obiectul tendinţelor pan-slave şi pan-ortodoxe de lungă durată ale Moscovei. Pe de altă parte în planul său de expansiune, NATO doreşte, de asemenea, să ajungă în Balcani, utilizând în principal UE ca vehicul de tracţiune, care oferă o foaie de parcurs pentru aderare fostelor state ale Tratatului de la Varşovia, pentru a le despărţi complet de orbita Moscovei. Rusia încearcă să încetinească/împiedice pătrunderea atât a UE cât şi a NATO în Balcanii de Vest cât mai mult timp posibil.

Moscova îşi propune să alimenteze conflictele balcanice în curs de desfăşurare pentru a-şi asigura interesele în regiune. În logica Kremlinului, cu cât Occidentul acordă mai multă atenţie şi resurse pentru vecinătatea sa balcanică, cu atât mai puţin apetit va avea pentru a-şi integra vecinii din est precum Ucraina, Moldova şi Georgia, păstrând astfel acele state ca teritoriu sub ”tutela ruşilor”. Kremlinul a adoptat o politică a ”măsurilor active” diferita de la o ţară la alta. Astfel războiul hibrid derulat în România sau în Bulgaria are caracteristici proprii spaţiului respect respectând psihologia naţiei.

Din Siria în Libia creşte ameninţarea flancului sudic al Europei!

Mai îngrijorător pentru puterile europene este faptul că asertivitatea Rusiei nu se limitează la flancul său occidental. În ultimii ani, Moscova ”marchează puncte”, de asemenea, în Orientul Mijlociu, din Siria, o ţară est-mediteraneeană către Libia, un stat bogat în petrol din Africa de Nord situată faţă de Italia pe malul opus al Mediteranei, Italia fiind o putere sud-europeană şi mediteraneeană. Este o ecuaţie politică necesară pentru o ţară, care îşi propune de mult să ajungă la „apele calde” ale Europei.

Tranzitul prin Mediterană spre marile calde a fost, în mod istoric, o parte a mentalităţii politice a Rusiei, de la apariţia puterii sale navale imperiale, sub Petru cel Mare la începutul secolului al XVIII-lea. În Siria, Moscova a fost facilitatorul regimului brutal al lui Assad pentru a-l ţine la putere în urma revoltelor din Primăvara Arabă în 2011, sporindu-şi astfel prezenţa militară în ţara devastată de război. Rusia lui Putin a anunţat recent că ţara va investi 500 de milioane de dolari în portul sirian Tartus de la Marea Mediterană, semnalând extinderea domeniului său de acţiune în regiune, unde diferite puteri est-mediteraneene desfăşoară eforturi de explorare a gazelor în perimetrele bogate, recent descoperite.

Moscova a organizat o zonă de A2/AD la Latakia parte a celorlalte două zone răspândite pe flancul de Est al Europei (Kaliningrad şi Crimeea). Rusia a fost recent în mişcare şi în Libia, unde sprijină o altă figură asemănătoare cu cea a lui Assad, un ”lord al războiului”, mareşalul Khalifa Haftar, fost om a lui Gaddafi, care droşte puterea împotrivindu-se guvernului de la Tripoli recunoscut de ONU. La fel ca intervenţia sa din Siria din 2015, când regimul Assad era pe punctul de a pierde puterea în faţa forţelor opoziţiei, Moscova desfăşoară acum sute de mercenari, despre care se spune că ar fi fost recrutaţi de grupul Wagner din Rusia, pentru a susţine atacul lui Haftar asupra Tripoli, capitala ţării. În Libia ruşi se confruntă cu Turcia care dotează cu echipamente militare performante (vezi UAV Bayraktar TB2) şi finanţează cu succes echipa de la Tripoli, Guvernul de Uniune Naţională. Interesantă ciocnire.

Poate NATO să apere Europa? Poate Europa să apere Europa?

Pentru a-şi pune în aplicare diversele aventuri militare din Orientul Mijlociu până în Ţările Baltice, Rusia a investit în tehnologia sa militară, sporind miza împotriva NATO. Preşedintele Putin a dezvăluit recentele ”progrese militare hipersonice” ale ţării, susţinând că „nici o ţară nu deţine arme hipersonice, darămite arme hipersonice cu rază continentală”, care nu pot fi detectate nici măcar de sistemele americane de apărare antirachetă. Nu cu mult timp în urmă, mulţi experţi au acordat NATO un avantaj decisiv în cazul unei confruntări militare cu Federaţia Rusă. Conform consensului actual, totuşi, o forţă rusă de invazie ar putea copleşi rapid apărările naţionale ale aliaţilor NATO, din flancul estic, în mare parte deoarece Kremlinul a redus decalajul calitativ faţă de NATO în ceea ce priveşte capacităţile convenţionale.

Extrasul de carte publicat în ediţia tipărită din aprilie a Defense News, „Poate NATO să apere Europa? Poate Europa să apere Europa? ” nu reuşeşte să se concentreze asupra realităţii şi urgenţei de a restabili securitatea colectivă credibilă în Europa şi de a menţine stabilitatea globală. Sperăm că viitoarea carte - „Viitorul război şi apărarea Europei” de John R. Allen, Frederick Bed Hodges şi Julian Lindley-French - se va descurca mai bine. NATO a fost singurul, factor puternic de descurajare al agresiunii sovietice din anii '70, '80 şi până în primul deceniu al anului 2000. Apoi a dispărut (?!). În mod clar, numele este acolo. Treizeci de naţiuni se întâlnesc în mod regulat la Bruxelles, dar securitatea lor colectivă - însuşi scopul alianţei - a fost garantată doar de puterea militară americană. A crede altfel înseamnă a crede într-o ficţiune. Această bază militară crucială a dispărut acum sau mai bine zis s-a diminuat semnificativ. În Europa, numărul militarilor americani, sub administraţia Obama au scăzut cu 85 la sută de la apogeul Războiului Rece, retrăgând unităţile de blindate şi diviziile de infanterie pregătite să lupte cu forţele sovietice/ruse. Elicopterele de atac au fost îndepărtate, pentru a include avioanele de asalt anti-blindate A-10 pentru a contracara diviziile de tancuri din ce în ce mai mari ale armatelor Rusiei.

De aceeaşi importanţă, cheia consolidării rapide a NATO a fost transportul aerian strategic capabil să introducă trupe şi sisteme de arme într-o secvenţă continuă, susţinând incontestabil unităţi de luptă americane înaintate. Avioanele C-5, esenţiale pentru această operaţiune de sprijin logistic, au fost înjumătăţite ca număr operaţional, iar unele unităţi cheie dotate cu avioane cargo C-17, care furnizau transport aerian strategic, au fost inactivate. Chiar dacă s-ar dispune de forţele necesare pentru întărirea NATO, acum nu s-ar putea transporta suficiente forţe şi echipamente pentru a se alătura unor operaţiuni militare, dacă preşedintele rus Vladimir Putin şi-ar deplasa rapid trupele. Întărirea NATO de către Statele Unite este acum - pentru europeni de pe stradă - o problemă de credibilitate. Putin a ocupat Crimeea, ameninţă Ucraina cu invazia, a lansat un program de reînarmare de 400 miliarde de dolari, executa survoluri cu aeronave strategice şi avioane de luptă în spaţiul alianţei NATO şi monitorizează cu submarine zona de Nord în apropierea Finlandei, Suediei şi Norvegiei.  Astăzi, forţa terestră americană desfăşurabilă în „lumea reală” pentru întărirea NATO constă în brigăzi limitate numeric, pregătite pentru luptă, poate o singură divizie, lăsându-l pe Putin să poată ameninţa Estonia, Letonia, Lituania sau Polonia după bunul plac, la fel cum a făcut-o când a anexat două provincii georgiene în 2009 şi Crimeea în 2014. Merită adăugat este că, la un moment dat, puterea militară americană din Europa ar putea fi dislocată rapid în Orientul Mijlociu şi s-a dovedit a fi un factor important de descurajare realist pentru manevrele ruseşti în acel teatru şi pe continentul african. Ar putea cineva conta pe o interacţiune diplomatică de succes între naţiunile NATO şi Rusia?

A crede că diplomaţia de succes a Europei poate fi condusă vreodată dacă nu este susţinută de o putere militară covârşitoare, cu înţelegerea deplină a tuturor participanţilor că forţa va fi folosită în cazul în care diplomaţia eşuează, ar fi, de asemenea, o ficţiune. NATO, fără puterea militară a SUA nu reprezintă o mare ameninţare pentru Vladimir Putin!. Mai mult decât atât, stabilitatea europeană şi globală a fost menţinută în timpul administraţiei Obama printr-o bine-cunoscută capacitate a Statelor Unite de a putea conduce mai multe războaie simultan cu asigurarea că va învinge inamicul în fiecare. Acest lucru a făcut posibilă şi reuşită diplomaţia SUA. Retragerea forţelor americane de-a lungul timpului din zona NATO are implicaţii diplomatice globale mult mai mari, deoarece a adus accentul pe „Pivotul Asia” al administraţiei Obama, pivot care se păstrează şi sub administraţia Biden, acaparată de politica faţă de o China resurgentă. În acest punct, numai restaurarea puterii militare americane anterioare către NATO va evita viitoarea agresiune rusă şi ne va restabili credibilitatea diplomatică în Europa şi în întreaga lume. Realitatea se instalează, deşi mult prea târziu, că „elefantul din cameră” este acum Vladimir Putin şi Rusia.

Acest lucru, în rezumat, este ceea ce lipseşte din extrasul de carte. În mod specific lipseşte sensul clar şi urgent că NATO astăzi nu poate apăra Europa şi nici Europa nu poate apăra Europa, cu excepţia cazului în care sunt făcute schimbări majore care reflectă angajamentul SUA în alianţă în ceea ce priveşte încorporarea puterii militare brute care să contrabalanseze Rusia de-a lungul frontierelor sale occidentale şi să restabilească un corp diplomatic care oglindeşte interesele naţionale ale SUA care se opun celor ale lui Putin.

De ce nu poate Europa să vadă că este în război cu Rusia?

În afară de ştirile despre uciderea lentă a lui Alexei Navalni în închisoare şi de acumularea de trupe ruse şi echipamente militare la graniţa ucraineană, a fost dezvăluit un atac direct al Rusiei asupra unui stat membru al NATO şi al UE. O explozie masivă într-un depozit de muniţii din Republica Cehă în 2014 a fost descoperită ca fiind opera aceloraşi ofiţeri GRU, Aleksandr Mishkin şi Anatoli Chepiga, care patru ani mai târziu au efectuat atacul de la Salisbury. Rusia a trimis ofiţeri ai agenţiilor sale de informaţii pentru a efectua un sabotaj în inima Europei, ucigând doi cetăţeni cehi în această acţiune. După cum a descris Tom Tugendhat, deputat, preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe a Camerei Comunelor, „dacă acesta nu este un act de război, sincer nu ştiu ce este”.

Şi totuşi, cel mai important reprezentant al politici externe a UE, Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă, Josep Borrell, a folosit termenul de „acţiuni perturbatoare” la adresa Rusiei. Chiar şi după ce a discutat atacul la o reuniune a miniştrilor de externe ai UE, Borrell nu a menţionat nicio acţiune de retorsiune, dar a pronunţat incantaţiile rituale ale „unităţii”, „solidarităţii” şi „îngrijorării” - expresii care au devenit atât de obişnuite în faţa indignării încât liderii UE au în mod clar mare nevoie de un lexicon. Până acum suntem obişnuiţi ca UE să trateze războiul din estul Ucrainei ca pe o ”ceartă într-o ţară îndepărtată între oameni despre care nu ştiu nimic”. Dar ignorarea actelor de terorism de stat pe teritoriul unui stat membru al NATO şi UE reprezintă un ordin de iresponsabilitate, de mărime cu totul diferit.

Eşecul continuu al Europei de a răspunde în mod adecvat la deteriorarea securităţii sale serveşte doar pentru a convinge Rusia că poate efectua atacuri de acest fel în continuare. Sancţiunile şi expulzările diplomatice ar trebui să facă parte doar dintr-un răspuns coordonat faţă de Rusia. Un prim pas esenţial este recunoaşterea publică comună că Europa este atacată şi că aliaţii trebuie să stea împreună pentru a confrunta agresiunea. Republica Cehă a cerut sprijin după ce Rusia a răspuns expulzării ofiţerilor săi de informaţii din ambasada de la Praga, eviscerând ambasada cehă de la Moscova. Această chemare ar trebui luată în considerare în special de Marea Britanie, după ce solidaritatea aliaţilor a fost demonstrată în urma atacului de la Salisbury. Dar este crucial ca şi ceilalţi aliaţi ai Republicii Cehe din NATO şi din UE să-l sprijine pe ministrul de externe arătând că Praga nu va fi supusă escaladării ruseşti.

Cu toate acestea, deocamdată, unele capitale occidentale încurajează din ”greşeală” agresiunea rusă. Germania continuând cu proiectul de conducte Nord Stream 2 confirmă Rusiei că poate evita consecinţe grave pentru comportamentul său. Oficialii de la Casa Albă nu au reuşit să explice în mod clar planurile - sau lipsa lor – pentru renunţarea intrării navelor de război în Marea Neagră în timpul acumulării militare a Rusiei lângă Ucraina, permiţând Kremlinului să creadă că America a dat înapoi în faţa avertismentelor ruse. Uşurarea generală a europenilor la vestea dată de Rusia - adevărată sau nu - că îşi va reduce forţele de la graniţa cu Ucraina indică eficacitatea ameninţărilor ruseşti.

Sugestia aferentă că „a nu invada mai adânc în Ucraina” este un rezultat pozitiv care merită mulţumiri, trădează o mentalitate periculoasă de supunere faţă de agresorul european. Preşedintele Putin rămâne constrâns de presupunerea sa că relaţiile internaţionale sunt implicit ostile. Acest lucru a fost arătat într-un discurs în care spunea că „dacă cineva interpretează intenţiile noastre bune ca fiind slăbiciune, reacţia noastră va fi asimetrică, rapidă şi dură”. Aceasta este cea mai pură proiecţie a atitudinii lui Putin. Rusia, nu Occidentul, interpretează intenţiile bune ca fiind slăbiciune.


[1] Nord Stream 2 va permite dublarea capacităţii de transport a Nord Stream 1, până la 110 miliarde de metri cubi pe an, astfel că o cantitate mai mare de gaze naturale ruseşti va ajunge direct în Germania via Marea Baltică, fără a mai trece prin Ucraina. Administraţia americană a decis să renunţe, în cele din urmă, să aplice sancţiuni împotriva principalei societăţi implicate în construirea gazoductului NordStream 2, care va livra gaze ruseşti în Uniunea Europeană printr-un terminal din Germania. SUA au anunţat miercuri că renunţă la sancţiunile împotriva societăţii NordStream 2 AG, o filială a gigantului rus Gazprom cu sediul în Elveţia, şi a CEO-ului său, Matthias Warnig, de naţionalitate germană.