REPORTAJ VIDEO Berceniul din inima Londrei şi românii care se tem de Brexit
0„Peste tot suntem acasă, porţile ni se deschid”. Cam aşa suna imnul echipei Rapid, care pare să fi devenit imnul românilor care au ales să trăiască în Marea Britanie. Londra are chiar un fel de „Berceni” al ei, populat cu români, restaurante cu manele, covrigării şi „non-stop” la colţul străzii.
Dacă ajungi la Londra şi vrei să te plimbi printre britanicii care au ales să iasă din UE, invariabil vei auzi, o dată la câteva minute, vorbindu-se în română: fie că sunt artişti stradali, angajaţi la hoteluri, în restaurante sau baruri, în centrul sau la periferia capitalei. Pentru că românii care au ajuns în Anglia se descurcă. Într-un fel sau altul, aici nimeni nu moare de foame.
Am luat metroul din centru, îndemnat să vizitez „cartierul românesc” din Londra. Mi s-a dat o hartă şi un punct de reper: Burnt Oak Station. Am pornit la drum cu gândul că voi descoperi o enclavă de români muncitori, adaptaţi fairplay-ului britanic, cumva idealizând această adaptare şi cosmetizând-o puţin, încântat şi de felul în care arată metropola. După câteva staţii vagonul s-a mai eliberat, astfel că vocile oamenilor au devenit mai distincte.
Primele frânturi de „hai că vin acasă şi discutăm” sau „unde eşti, hai să ne vedem” aveau să apară cât de curând. Dar odată cu ele şi o „surdo-mută”, care plasa pe scaune pachete de şerveţele cu binecunoscutul mesaj de ajutor, solicitând bani. Nu trebuia să te uiţi de două ori la ea ca să îţi dai seama de unde vine. Mă remarcă, vede că filmez discret şi îmi aruncă cea mai cruntă privire de care era capabilă, fără să-mi spună ceva. Cum ar fi fost să se întâmple un asemenea miracol?
După ce a trecut în vagonul următor, de unde a avut grijă să mai arunce o ultimă „săgeată”, femeia s-a făcut nevăzută, profitând de scaunele goale pe care a aşezat şerveţelele şi mesajele sale. Primele două tinere mai frumuşele care au intrat la staţia următoare mi-au atras, firesc, atenţia. Am ciulit urechile şi mi s-a confirmat: românce. Cu accent moldovenesc. Una dintre ele se plânge de locul de muncă, spunând că nu are cum să plece la ora 5 dimineaţa de acasă, preferând să înceapă programul mai târziu, de la 7:30, ca să o poată duce Doru cu maşina. Cealaltă, o şatenă cu frunte mare şi ochi pătrunzători, o aprobă îngândurată, cu căştile în urechi.
Nu trec două staţii, că atenţia mi se distribuie pe scaunul din faţa mea, unde se aşează o femeie, în jur de 40, cu bretonul permanent şi cu telefonul la ureche. „Ce vrei, covrigi cu ce? Cu chimen?”, îşi întreabă interlocutorul. În braţe ţine o mapă de plastic transparentă şi pentru o clipă am senzaţia că poartă nişte cursuri de limba engleză. Mă gândesc că într-adevăr, o afacere cu o covrigărie printre românii de aici ar fi ceva. Mă uit absent în jur, deşi probabil că şi cele trei femei îşi dau seama că sunt român. În vagon am rămas câţiva, metroul a ieşit de ceva vreme la suprafaţă şi casele de cărămidă se mai răresc din când în când. Ne apropiem de capătul liniei şi suntem tot mai puţini. Şi doar emigranţi, îmi trece prin gând.
Cobor la Burnt Oak Station, iar primul lucru care îmi sare în faţă este o inscripţie în limba română: „Covrigi calzi”, cu imaginea unei ţărăncuţe blonde, în strai tradiţional, cu două codiţe pe umeri. Câteva sute de metri mai spre centru, îmi iese în cale şi primul magazin românesc, „Food 4 Less”, numit şi ”your local international food store”. În capătul străzii, deja se zăreşte „vina”, capătul reclamei de la magazinul ”Bucovina”. La fel de mare şi plin cu de toate, deschis non-stop. Aici se găsesc produse româneşti pe care nici nu le remarcasem în ţară, dar şi veşnicele eugenii, seminţe, vin ieftin, bere pentru omul muncitor, covrigi, pufuleţi, mentosane şi carne de mititei.
Patru fete trebăluiesc prin magazin: mătură pe jos, aranjează produsele în rafturile printre care mă plimb filmând preţurile. Muzică populară oltenească se aude în surdină. Remarc că pungile de seminţe mari sunt 1.39 lire, iar o Grasă de Cotnari pleacă de la 4,99, fiind la ofertă, cu 8,99 la două sticle cumpărate.
Fac stânga-împrejur şi îmi amintesc că timpul este limitat, am o oră fixă la care trebuie să revin în centru. Drumul durează cam o oră cu metroul şi mai am de văzut locuri şi oameni. Ajung la „Brasseria Timişoreana”, pe acelaşi Brunt Oak Broadway, la două străzi distanţă de „Bucovina”. Aici totul pare rupt dintr-un film românesc: de la frigiderele şi inscripţiile de pe pereţi, până la ospătăriţa care salută direct în româneşte sau la feţele celor care sunt deja la mese.
La geam, doi indivizi care ar putea bine mersi să treacă drept „din clanul lui....”, iau prânzul însoţiţi de un copil care se mai joacă printre mese. Unul dintre ei, musculos, plin de tatuaje şi cu nelipsitul „lanţ de bicicletă” aurit la gât. Din când în când iese pe trotuar, fumează şi vorbeşte la telefon. Celălalt are un aspect de fost boxer de performanţă. Mă gândesc că este mai prudent să nu scot camera acum.
Patronul locului, un bănăţean care stă de mai bine de 10 ani în Anglia şi pe care aflu că îl cheamă Călin, este de acord să povestim puţin. Zice că au mai fost ziarişti prin zonă, de la o televiziune din România.
„Brexit-ul a fost o surpriză pentru toată lumea, nu numai pentru mine, dar aşteptăm să vedem ce se va întâmpla. Oamenii sunt puţin speriaţi, dar nu cred că vor pleca, pentru că nu au unde. Afacerea mea momentan nu este afectată în vreun fel”, spune Călin, care a mai stat de vorbă cu clienţii şi are deja un feedback.
La el în cârciumă se mănâncă româneşte, de la platouri reci la sarmale, dar şi paste italieneşti, pizza sau papanaşi, cam cum se întâmplă în restaurantele româneşti de peste tot. Pe pereţi sunt desene cu monumente şi clădiri din România, iar meniurile sunt bilingve, cu preţuri relativ bune, dacă nu transformi lirele în lei, lucru care este valabil oriunde în Marea Britanie.
Pe stradă, o româncă gravidă trage un copil de mână, zorindu-l spre casă. Majoritatea celor pe care îi interpelez şi sunt vorbitori de română se feresc când aud că sunt jurnalist. Vorbesc, dar să nu-i înregistrez. Se feresc de cameră. „Ne place aici, de ce să nu ne placă? Muncim mult, dar se şi câştigă bine. Mai trimitem şi noi un ban acasă, la familie, punem deoparte pentru zile negre”, mai spune un alt român, înainte să se depărteze grăbit. Un altul, care îmi strânge mâna ca un „give me five” american îmi zice că lucrează în construcţii şi că încă nu are permis de muncă, iar dacă Brexit va intra în vigoare o să încerce să se descurce ca şi până acum.
„Nu credem în ce zic politicienii, nici în britanici, nici în români. Nu vedeţi ce dezastru au făcut? Nu am plecat din ţară de bine ce ne era, aşa că nu avem de ce să ne întoarcem. Ce să facem, să câştigăm zece milioane pe lună şi să nu avem cu ce să ne achităm datoriile?”, se mai intreabă retoric un tip trecut de 40 de ani, care se grăbeşte spre casă.
În drum, se poate opri la unul dintre magazinele româneşti, sau poate să mănânce la braseria lui Călin. Dacă vrea, poate să se tundă, cu zece lire, la una dintre cele două frizerii de pe bulevard (Ramz, la Romeo sau la Alexandra Style), pe faţada cărora scrie şi în româneşte. Dacă îi e poftă, poate să mănânce pateuri „de la Şarpe”, cum îi zic localnicii patronului unei patiserii, locul unde înţeleg de la grăbitul meu interlocutor că se întâlnesc românii să spargă seminţe seara şi să mai pună ţara la cale. Sau ţările, că acum vorbesc şi de Anglia şi de România în care nu s-ar mai întoarce.
Mai arunc o privire pe geam, în goana maşinii, descoperind „Casa Bucovineană”, un birou de „Traduceri autorizate”, un magazin cu steag românesc al cărui nume îmi scapă. Mă întorc în centru, unde încerc să filmez o concluzie a zilei şi a celor văzute şi auzite. Pe malul Tamisei, lângă Westminster Bridge, o femeie îmbrăcată fistichiu şi vopsită cu verde pe faţă se pozează cu turiştii. Uitându-mă mai bine, observ că vrea să semene cu Fiona, personaj în desenul animat Shrek.
Mă vede că filmez şi se bagă în seamă. „What's your name?”, o întreb, ”Geta”, îmi zice ea zâmbind. O întreb tot în engleză de unde e şi îmi spune ceea ce bănuiam deja: ”Romania!”. Încep să râd şi continuu conversaţia în română. Când mă aude, dă să plece, ştiind că nu face nicio afacere cu mine. Mai apuc să îi pun două-trei întrebări, la care îmi răspunde fără să mă privească. Geta din Olteniţa se plânge că e mai rău ca la noi, dar ce să facă dacă nu găseşte de lucru? Şi pune rapid ochii pe doi asiatici, pe care aproape că îi fugăreşte ca să se pozeze cu ei. „Bârrrrrrrrr!! Stai, mă! Selfie, selfie! Bârrrrrrr!”, le strigă Geta-Fiona, târându-şi papucii pe asfalt şi rucsacul în spate.
La fel ca ea mai sunt mulţi alţii: sunt unii dintre cei care „levitează” într-un băţ în Trafalgar Square, sunt băieţii cu alba-neagra care „îi fac” pe străini pe poduri, dar sunt şi cei care muncesc în construcţii, turism sau în domeniul medical. Cu toţii îşi caută un loc mai bun, o viaţă mai prosperă, un viitor mai fericit. Că va fi sau nu în UE, rămâne de văzut. Românii se descurcă oricum.
Se încarcă comentariile...
