Valoarea manevrelor ruseşti de acum a avut, din punctul meu de vedere, o valoare militară evidentă pe care este bine s-o lăsăm în interpretarea specialiştilor care sunt pe fază, dar şi una politică, cu totul specială şi urgentă.

Tehnic vorbin, mesajul poate fi astfel interpretat: după toată arătarea muşchilor încordaţi, după ce au fost puşi să sufle în trompetele războiului toţi simbriaşii aflaţi de o parte şi alta tranşeelor ideologice, ar fi trebuit să apară, în logica prezentată drept evidentă şi apocaliptică, măcar un conflict oarecare. Măcar unul micuţ de tot şi tot ar fi fost ceva.

În loc de asta, în buna tradiţie a şcolii militare şi diplomatice ruseşti care priveşte orice situaţie de acest gen drept o partidă de şah, s-a construit o strategie la care cineva ar trebui să fie atent, cu atât mai mult cu cât nu este nici nouă şi, mai ales, a mai fost folosită periodic, exact în aceeaşi parametri, pentru a crea derută şi confuzie în lanţul de comandă advers, pus în alertă maximă în momentul în care explozia părea iminentă. În sistemul de apărare a fost gândită să apară o "burtă moale", o zonă de vulnerabilitate pe care s-o dorească să o exploateze adversarii. Şi asta a fost ideea, transformată în certitudine absolută, a invaziei iminente a regiunii Donbas şi apoi a Ucrainei. Cu reacţia previzibilă a cancelariilor occidentale şi a NATO. Şi a Ucrainei, cu al său preşedinte  mobilizând rezerviştii şi îmbrăcând costumul militar de război.

Decorul fusese instalat şi cu atât mai tare a fost surpriza reprezentată de retragerea trupelor ruseşti la bazele lor. Foreţele ruseşti au revenit la locaţiile lor normale în zonă şi la nivelul uzual de alarmare. Şi atunci, politic vorbind, la ce a servit toată această demonstraţie? Pentru a arăta, din nou, capacitatea de care dispun zonele existente de "conflicte îngheţate" de a funcţiona drept "buffer zone" la contactul cu teritoriul NATO/UE şi, ca atare, de a influenţa decisiv, de a schimba sau bloc agenda internaţională şi de a pune în funcţiune mecanisme naţionale sau continentale de apărare.

Marea Neagră, aşa cum reiese din doctrina militară rusă din 2014 şi strategia naţională de securitate din 2015, este una dintre zonele în care, din punctul de vedere al Moscovei, există un risc major de detabilizare prin continuarea fragmentării produse pe criterii naţionaliste, cu poarticiparea din ce în ce mai vizibilă a unor grupări paramilitare acuzate mereu de a primi sprijin intens şi masiv din partea Occidentului, în special din partea americanilor. La nivel superior, problema nerezolvată a acestei zone face parte integrantă din moştenirea produsă de "cea mai mare catastrofă geololitică a sec.XX", aşa cum denumea Putin destrămarea voluntară a URSS la începutul anilor '90.

Din acel moment a început şi construcţia acestui sistem de apărare constituit din "conflictele îngheţate", esenţial pentru Kremlin care are oricând un pretext pentru trimiterea de trupe în zonă, răspunzând chemării populaţiei ruseşti dintr-o regiune care şi-a declarat autonomia extinsă şi, de atunci, este incontrolabilă de către statul din care face teoretic parte şi depinde exclusiv de sprijinul rus pentru supravieţuire civilă şi militară.

Rusia nu are interesul de a prelua aceste teritorii deoarece, aşa cum s-a demopnstrat din nou prin experienţa din Crimeea, a adăuga o nouă porţiune de teritoriu înseamnă şi obligaţii financiare deosebit de mari şi crează şi oarecare probleme de inserţie în zonă. Dimpotrivă, Rusiei îi convine teribil de tare să aibă zone dependente dar care să se aprindă nu toate împreună, ci răspunzând unei gândiri a "conflictelor succesive în scopul de a bloca - acum s-a văzut cu ce forţă şi pe cât timp - atenţia analiştilor militari concentraţi, prin tradiţie, doar pe evaluare de scenarii ofensiv/defensive.

"Conflictele îngheţate" au meritul de a fi în permanenţă un scenariu deschis cu potenţialitate egală defensivă şi ofensivă, în stare să creeze blocaje pe toate planurile imaginabile (politic, militar, economic, etc), simultan sau separat, la îndemnul şi în sprijinul scenariului central al liniei de comandă.

De ce acum?

Politic vorbind, cred că şi aici există o explicaţie. Pentru zona de nord a liniei de contact cu NATO/UE, scenariul rus nu prevede existenţa unor "conflicte îngheţate" deoarece ţările în care există minortăţi masive de etnici ruşi fac parte din NATO. Aşa că, de ani de zile, ruşii au întărit considerabil zona Kaliningrad pentru a-şi asigura un punct de rezistenţă avansat într-o zonă strategică esenţială, cu capacităţi multiple de a asigura o zonă importantă de interdicţie de acces în Baltica. Pentru a credibiliza potenţialul pe care-l au, ruşii construiesc scenariul Zapad 2021 pe care îl vom prezenta în amănunt. Dar, faţă de pregătirile avansate din nord, Marea Neagră este o zonă complet diferită şi într-adevăr marcată de diferenţele de abordare naţionale, între state niciodată prietene la modul tradiţional şi mereu suspicioase faţă de comportamentul şi intenţiile ascunse ale vecinilor.

Militar, Crimeea este dotată acum cu o asemenea capacitate militară încât se poate compara cu ceea ce oferă Kaliningradul, ecuaţia de putere în zonă schimbându-se decisiv după ce promisiunea ruşilor de a avea o Flotă a Mării negre performantă a devenit realitate în contextul în care Occidentul a rămas indiferent şi profund rezervat, poate rămânând să contemple harta conflictelor care s-ar putea redeschide în zonă: Transnistria, Crimeea, Donbas, Abhazia, Ossetia de sud, Nagorno-Karabakh.

Acestea sunt "liniile roşii" de care vorbea Putin? Foarte posibil să fie aşa, în sensul că şi acestea fac parte din punctele de negociere pentru o discuţie viitoare despre împărţirea teritoriilor de influenţă. Deocamdată, rezultatul neplăcut este că, fără niciun fel de efort, Putin a făcut o demonstraţie din care a ieşit câştigat: lumea întreagă a răsuuflat uşurată că a dat ordinul de retragere a trupelor, fără ca nimeni să mai zică ceva de Donbas sau să mai conteste zonele reale de ocupaţie din arealul "conflictelor îngheţate" .

Din punctul cuiva de vedere, quad erat demonstradum.

Aceasta este harta tuturor primejdiilor. Potenţiale, desigur, dar nu mai puţin reale, mai ales că, din nou, sunt puse la sertarul indiferenţei generale.