Acordul de încetare a focului a intrat în vigoare noaptea asta, 27 iulie ora 00.01, după câteva zile de foc după ce miercuri, 22 iulie, a fost încheiat acordul în teleconferinţa grupului de contact. Acordul era obligatoriu, impus de Rusia pentru a realiza întâlnirea in personam între preşedintele Vladimir Zelenski şi Vladimir Putin. Formal, în toate comunicatele de presă, se menţionează eforturile părţii ucrainene în a atinge acordul, calificat de către voluntarii şi luptătorii din Donetsk şi Luhansk drept “trădare naţională”.

 

Condiţionări pentru întâlnirea cu Putin şi condiţii pentru încetarea durabilă a focului: fără supervizare internaţională

 

Rusia, în epoca în care Dmitri Kozak se ocupă de fostele conflicte îngheţate şi de politicile faţă de fostele republici unionale devenite state independente, a inventat o nouă regulă şi noi mize artificiale cu care să smulgă noi concesii şi avantaje. După ce că a încălcat în fel şi chip dreptul internaţional, a devenit revizionistă şi revanşardă, a încălcat Tratatul de la Helsinki, acordurile şi angajamentele în relaţia cu NATO şi UE, dar şi documentele fondatoare ale CSI şi ale relaţiilor din spaţiul post-sovietic, a inventat noi pârghii pentru avantaje specifice. Cum alţii vând bunăvoinţa şi fotografiile pe bani pentru campanie, Putin vinde bunăvoinţa şi întâlnirile zice-se pentru negocieri contra avantaje obţinute la masa verde.

Astfel, cum preşedintele ucrainean Vladimir Zelenski s-a închis singur în capcană promiţând în campanie soluţionarea conflictului din Donbas, acolo unde se consumă în continuare agresiunea Federaţiei Ruse în regiunile Donetsk şi Luhansk ale Ucrainei, astăzi orice întâlnire Zelenski-Putin se plăteşte cu avantaje directe pentru Rusia. Precondiţia unei reuniuni împreună cu formatul Normandia – la care jinduieşte şi Franţa lui Macron, şi Germania ministrului de Externe Heiko Maas – este încheierea unui acord de încetare permanentă şi sustenabilă a păcii din Donbas, încă o încetare a focului condiţionată. Şi aceasta a avut loc.

Aţi spune că o încetare a focului e un lucru pozitiv pentru un conflict. Aşa şi este. Dacă ar fi verificabilă şi dacă s-ar respecta regulile jocului. Însă trebuie spus că de câteva luni, tot ca o presiune asupra comunităţii internaţionale, Rusia a interzis intrarea monitorilor OSCE pe teritoriul ocupat din Donbas, pe care-l controlează prin pretinşii “separatişti” – în fapt, multe trupe ruse şi cetăţeni ruşi importaţi şi puşi în poziţii, conducând trupe paramilitare ruse care luptă cu armament rusesc împotriva autorităţilor legitime de la Kiev. Nici aceştia şi nici dronele oferite de donatori internaţionali nu mai pot verifica acordurile anterioare ce presupuneau retragerea categoriilor de armament greu şi depozitarea lor la distanţe suficiente de linia de demarcaţie. Pe această bază se definesc şi condiţiile ruse pentru încetarea focului.

Mai întâi, Rusia prezintă încetarea focului acceptată de Kiev drept o cedare a Kievului, într-un final, după 5 ani, la repetatele solicitări ale “separatiştilor” – pentru Moscova, Rusia e un mediator, nu parte a conflictului, pe care l-a declanşat, alimentat, înarmat şi coordonat în toate etapele sale. Deşi Ucraina e lăsată să anunţe eforturile depuse spre a ajunge la înţelegere, aceasta e doar o tactică pentru a „vinde” populaţiei, cu precădere voluntarilor şi rudelor vitimelor din război, a celor dislocaţi intern şi acele regiuni, condiţionalităţile Moscovei. Iar acestea sunt:

  1. interdicţia oricărei ofensive sau operaţiuni de recunoaştere şi sabotaj, dar şi interzicerea oricărui tip de vehicule aeriene
  2. interzicerea focului, inclusiv a lunetiştilor
  3. interdicţia desfăşurării armelor grele în interiorul şi în preajma aşezărilor, mai ales lângă infrastructură civilă, şcoli, gradiniţe, spitale şi construcţii cu destinaţie publică
  4. utilizarea acţiunilor disciplinare pentru violările încetării focului şi notificarea acestora către coordonatorul grupului de contact care va informa toate categoriile de participanţi
  5. crearea şi implicarea unui mecanism de coordonare pentru răspuns la violările încetării focului prin facilitarea rolului actualei forme a Consiliului de coordonare comun, în actuala componenţă.(Kievul, separatiştii şi Moscova)

Egalarea statutului agresorului şi a victimei, a ilegitimului separatist cu cel al autorităţii legitime de la Kiev, este o primă greşeală de substanţă a Ucrainei. În plus, plasarea întregii judecăţi a mişcărilor de trupe sub imperiul celor trei membri ai Consiliului, „în actuala componenţă”, cu Rusia mediator – când e iniţiator şi parte în conflict – este o altă enormitate. Pentru cei care au îndoieli, e de ajuns să se uite astăzi la încălcările acordurilor şi funcţionarea Comisiei Unificate de Control din Transnistria, acolo unde separatiştii pro-ruşi au înfiinţat 25 de posturi ilegale şi anexarea rampantă de teritoriu continuă.

 

Ieşirea politică a Kievului: condiţii pentru alegerile separatiste, în formula Steinmeier

 

Kievul a răspuns, la rândul său, printr-un comunicat al Preşedinţiei care face referire la cu totul alte teme, neexplicând nimic din condiţionalităţile formulate, nici din problemele pe care le ridică aceste condiţii. Adoptarea măsurilor de încetare totală a focului până la soluţionarea integrală a conflictului militar internaţional de pe teritoriul raioanelor de est ale Ucrainei, cum a fost numit acordul, urmează unui număr de încetări ale focului care nu au fost respectate, premise insuficiente pentru construcţia încrederii şi acceptarea actualei formule. O nouă listă de schimb de prizonieri e pregătită, în timp ce se menţionează că părţile nu au ajuns la un acord de implementare a formulei Steinmeier, care presupune alegeri în zonele separatiste şi lideri separatişti recunoscuţi cu care să se negocieze.

Potrivit comunicatului de presă emis de Preşedinţia Ucrainei, alegerile în teritoriile ocupate temporar din Donbas sunt posibile doar în următoarele condiţii:

  • După dezamorsarea (“dezescaladarea”) conflictului propriu-zis în regiune.
  • După ieşirea din regiune a subunităţilor şi tehnicii militare străine şi după dezarmarea formaţiunilor militare ilegale;
  • După restabilirea controlului de către Guvernul Ucrainei asupra graniţei ucraineano-ruse;
  • Desfăşurarea alegerilor se va face în conformitate cu legislaţia Ucrainei;
  • Desfăşurarea alegerilor poate avea loc doar cu respectarea standardelor de la Copenhaga ale OSCE.

Condiţiile impuse şi notate de partea ucraineană sunt unilaterale şi nerecunoscute de către partea rusă şi pro-rusă, pretins separatistă, deci sunt doar o cale de a afirma poziţiile clare şi inflexibile ale Ucrainei, însă neacceptate de către terţi, pentru a acoperi cedările făcute cu acordul condiţionat de încetare permanentă a focului. Susţinerea UE e afirmată, dar presiunile indirecte spre rezolvarea conflictului oricât de superficial şi de prost sunt majore, şi reies din afirmaţiile ministrului german de Externe, Heiko Maas, care are drept obiectiv refacerea relaţiei strategice a UE cu Rusia, acest lucru doar după încheierea conflictului din Donbas. De aici şi presiunile şi paşii forţaţi înainte, la risc maxim, pe seama Ucrainei.

Acceptarea de către Ucraina a formulei Steinmeier presupune transformarea conflictului dintr-un război hibrid ruso-ucrainean declanşat de Moscova într-un conflict intern în Ucraina, după naraţiunea Rusiei lui Putin, în care părţile sunt Kievul şi separatiştii, iar Rusia e un mediator bine intenţionat şi atât. Unde au dispărut sancţiunile europene şi americane ce califică statutul Rusiei în Donbas? De fapt, după modelul Transnistriei, Rusia construieşte “cealaltă parte”, separatiştii, cu alegeri recunoscute şi legitimitate incontestabilă la nivel internaţional, pe seama Ucrainei.

În plus, condiţionările unilaterale ucrainene au făcut ele însele concesii majore, respectiv funcţionarea democraţiei, decriminalizarea, cetăţenii ucraineni care participă în alegeri, reîntoarcerea refugiaţilor şi dislocaţilor intern care să participle la vot şi nu noi pseudo-cetăţeni ai entităţilor separatiste importaţi din Rusia care să fie singurii votanţi. Alegeri derulate după regulile/legile ucrainene sau nu, dar cu derulare aproximativă şi fără nici o şansă de reintegrare teritorială, în ciuda controlului reciproc. Nimic nu apare în condiţionalităţile Preşedinţiei ucrainene despre celebrul “statut special” al celor două regiuni care condiţionează, de fapt – aşteptându-se la Moscova să fie consacrat în Constituţie - retragerea trupelor ruse şi pro-ruse şi a armamentelor aferente. Nici nu mai vorbim despre controlul frontierei de stat ucrainene din zona separatistă de către Kiev, care nu va avea loc niciodată.

 

Jocul la risc maxim şi proximitatea alegerilor prezidenţiale pot impinge la greşeli de calcul şi resetări germano-ruse pe seama Ucrainei

 

Actualul joc la risc maxim comportă şi mai multe probleme în condiţiile acceptate de către Ucraina. Mai întâi, trebuie spus că tirurile, morţii şi răniţii, atacurile au continuat pe tot parcursul zilelor de după acord. Au avut loc nu mai puţin de 15 atacuri ruseşti chiar în data de 22 iulie, data încheierii acordului, cu răniţi, şi morţi la fel în cursul celei de a doua zile, în atacuri cu mortiere pe care nu le mai supraveghează nimeni, odată ce OSCE şi monitorii săi nici nu sunt lăsaţi să pătrundă în zona sub control rus.

De fapt, în loc să facă un pas după construcţia încrederii şi funcţionarea mecanismelor anterioare, acordul se face în lipsa totală a oricărei încrederi, încălcări repetate ale acordurilor anterioare şi doar din dorinţa părţilor, dar mai ales a mediatorilor, de a obţine dividende de imagine şi paşi formali înainte – întâlnirea în format Normandia, bilaterala Zelenski-Putin, soluţionarea problemei ucrainene (sau măcar intrarea pe un făgaş de evoluţie care să permită Germaniei impunerea la nivelul UE a acestei naraţiuni pentru a obţine acordul pentru negocieri strategice bilaterale Bruxelles-Moscova sau măcar Berlin Moscova, aduse ulterior pe masa UE).

Jocul la risc maxim e dat de câteva din condiţiile din acord. Mai întâi, absenţa monitorizării prezenţei trupelor şi armamentului greu prin interzicerea zborurilor de monitorizare. Acest fapt nu permite prevenirea unei acţiuni directe asupra trupelor ucrainene care se poate realiza pe întreaga linie a frontului, oriunde. Măsurile punitive invocate se fac de către conducerea separatistă asupra trupelor rebele sau nu. Lipsa condiţionalităţilor şi garanţiilor face punctul inoperabil şi consemnează dispariţia oricărui tip de prevenţie, asumarea mişcărilor de trupe şi a atacurilor oricând, atunci când nici monitorii OSCE nu-şi pot face treaba.

Al doilea risc ţine exact de asimetria părţilor, aduse la o formă de egalitate de statut inacceptabilă. Dacă condiţia sancţiunii disciplinare pe linie de stat ucraineană este implicită şi obligatorie – chiar dacă vizează propriile trupe paramilitare hibride de voluntari, neaflate în subordinea instituţiilor oficiale ale statului ucrainean, şi care fac operaţiuni în zona separatistă, în spatele frontului, fără responsabilitatea asumată de Kiev, în oglindă cu trupele hibride ruse – Rusia nu-şi asumă nimic iar partea separatistă răspunde doar de trupe aflate sub controlul său, celelalte fiind libere să acţioneze oricând şi oriunde.

Nefiind un stat, cu atât mai puţin recunoscut, Donetsk-ul şi Luhansk-ul pot recurge oricând la orice atac şi să orchestreze orice blestemăţie fără a putea fi contracaraţi sau traşi la răspundere. Din contra, Kievul devine responsabil şi pentru orice provocare orchestrată de Moscova la linia de contact, instrumentată şi prezentată tuturor, pentru că nu există mecanismul de monitorizare OSCE care să funcţioneze şi nici observatori independenţi. Ucraina intră la mâna Rusiei, cu o pseudo-rezolvare a conflictului forţată, în măsură să rezolve problema de imagine şi deblocarea discuţiilor strategice Berlin-Moscova, cu relevanţă europeană, ce urmează a fi impuse ulterior UE.

Nici nu mai are sens să amintim aici că anexarea Crimeii nici măcar nu mai este în agendă.