de Rufin Zamfir

La finele lunii mai a avut loc la Tirana, în Albania, summit-ul South East Europe Cooperation Process (SEECP), România fiind reprezentată de prim-ministrul Ponta.

Derulate în umbra evenimentelor violente ce tocmai se încheiaseră în Macedonia (lăsând în urmă ample proteste de stradă) şi în contextul mai larg în care Bosnia şi Herzegovina aproape că nu mai găseşte raţiunea pentru a rămâne un stat - asta ca să nu mai amintim situaţia economică în Grecia sau poziţia Republicii Moldova ca ţintă uşoară în războiul hibrid dus de Rusia în regiune – lucrările SEECP au eşuat în a propune un set de soluţii sau măcar un cadru general în care statele implicate să treacă efectiv la o mai bună cooperare regională în beneficiul tuturor. Mai puţin de atât, chiar, declaraţiile liderilor de stat prezenţi în capitala Albaniei au fost cel puţin incongruente, dacă nu chiar contradictorii. Cum era de aşteptat, preşedinţia albaneză a SEECP (până în toamnă când ea va fi preluată pentru un an de Bulgaria) a folosit prilejul pentru a mai împinge un pic cauza independenţei Kosovo şi a imperativului recunoaşterii acestuia. Preşedintele bulgar (stat care a recunoscut independenţa fostei provincii autonome iugoslave) a replicat diplomatic arătând că o schimbare a configuraţiei graniţelor în Balcani nu este nici indicată şi nici de dorit pe acest moment. Premierul român, însă, consecvent convingerilor sale, a lăsat să se înţeleagă că România poate recunoaşte Kosovo „în curând”.

Validitatea declaraţiilor premierului român a fost apoi chestionată de presa din România, o parte susţinând lipsa unanimităţii preşedinte-premier pe subiect, alta – din contra – indicând un acord prealabil la care s-ar fi ajuns pe această temă. O parte din presă s-a mulţumit doar să sublinieze încă o dată amatorismul cu care preşedintele Iohannis îşi întocmeşte agenda de politică externă.

Mai importantă decât validitatea declaraţiilor şi a resorturilor ce stau în spatele lor este, însă, evaluarea oportunităţii gestului pe care acestea îl anunţă – decizia ireversibilă de recunoaştere a independenţei Kosovo.

În primul rând, problema este departe de a fi la fel de complicată cum era în urmă cu şapte ani pentru diplomaţia românească. Statutul României în interiorul organismelor internaţionale (UE şi NATO, în această speţă) nu mai e acelaşi. Nu mai suntem la început de drum, proaspăt ieşiţi din procesele epuizante de aderare şi obişnuiţi doar la o abordare tehnică, rigidă a proceselor de politică externă. România poate astăzi să-şi definească obiective strategice regionale în funcţie de interesele cu privire la profilul de ţară pe care vrea să îl transmită.

Retorica goală nu este suficientă. În plan intern, schimbarea rapoartelor de forţă la nivel politic (în doi paşi, întâi cu venirea la guvernare a forţelor pro-recunoaştere şi apoi cu plecarea de la preşedinţie a lui Traian Băsescu, cel care s-a exprimat deschis contra schimbării deciziei) reaşează procentele când vine vorba de Kosovo. Actualul prim-ministru şi liderul coaliţiei aflate la putere aduce cu sine o puternică opinie pro-recunoaşterea independenţei Kosovo.

Situaţia din plan extern, însă complică lucrurile. Anexarea Crimeei şi apoi confruntările armate din estul Ucrainei complică lucrurile în Europa până la un nivel la care orice schimbare de poziţie poate produce dezechilibre de nedorit în relaţia Uniunii Europene cu Rusia. Este posibil ca pe această etapă nici măcar UE sa nu îşi mai dorească o schimbare a poziţiei României. Nu mai vorbim de Serbia, aflată în plin proces de echilibrare a traseului european la care s-a angajat în Iulie 2014, pe de o parte, cu necesitatea menţinerii bunăvoinţei Rusiei în a-i acorda sprijin economic, pe de alta.

Inventarul problemelor multe şi complicate

Decizia Bucureştiului nu poate şi nici nu trebuie luată independent de interesele organismelor internaţionale din care România face parte, de climatul geopolitic regional sau de situaţia internă când vine vorba de coagularea unei decizii ireversibile. Concluzia pe care se desprinde, totuşi, în urma celor analizate mai sus este că în mod categoric România trebuie să iasă din faza rigidă în care se află, fie că asta va însemna recunoaşterea (la momentul oportun şi în perfectă armonie cu interesele NATO şi UE, nu pe grabă!) sau pregătirea aparatului de stat pentru asumarea unui profil important în regiunea Balcanilor şi pentru creşterea prezenţei în interiorul negocierilor pentru normalizarea relaţiilor în Balcani (includem aici şi calendarul european al Serbiei).

Altfel spus, cea mai înţeleaptă poziţie pare a fi aceea în care “ne declarăm dispuşi la recunoaşterea independenţei Kosovo, la un moment oportun şi în acord cu toţi cei implicaţi“. Momentul formalizării hotărârii nu trebuie grăbit, el putând fi făcut sub auspicii mai favorabile decât cele actuale.

Recunoaşterea independenţei Kosovo de către România poate obliga Bruxelles-ul la un efort de re-echilibrare a politicilor sale în Balcani. Schimbarea poziţiei Bucureştiului, pe acest moment când UE tocmai şi-a acordat un moment de respiro de cinci ani ar putea părea disonantă şi nu ar aduce beneficii prea mari României. UE nu îşi doreşte o problemă suplimentară, Serbia nu va mai înţelege dacă România îi este sau nu prieten, Kosovo însuşi nu va putea beneficia de pe urma unei decizii ce nu va fi primită cu entuziasm în plan internaţional (şi nu va motiva pe alţii să-şi reconsidere poziţia).

NATO ar putea să nu fie prea dornic să salute o decizie a Bucureştiului care va fi urmată cel mai probabil de reacţii dure din partea Moscovei. O schimbare radicală şi ireversibilă a Bucureştiului riscă să fie calificată drept zgomot suplimentar în războiul declaraţiilor NATO – Rusia (cu frontul lui mai mic UE – Rusia).

Cum s-a arătat, noua configurare a eşicherului politic de la Bucureşti indică, pentru moment, o revigorare a curentului favorabil recunoaşterii independenţei Kosovo. Evident, mult mai simple şi mai clare ar fi fost lucrurile dacă Victor Ponta ar fi câştigat alegerile. Câştigarea preşedinţiei de căte Klaus Iohannis, candidatul dreptei şi, cel puţin formal, urmaşul Liberalilor români care la momentul 2008 se declaraseră împotriva recunoaşterii Kosovo, poate aduce însă o amânare pe termen nedefinit a re-punerii în discuţie în Parlament a schimbării deciziei. Tehnic vorbind, cel puţin, preşedintele este acela care validează decizia Parlamentului şi o face aplicabilă. Deci, până când premierul Ponta nu va ajunge la un pact cu preşedintele Iohannis pe politica externă a României, schimbarea deciziei cu privire la independenţa Kosovo nu poate fi luată în discuţie la Bucureşti. Opinia noastră este că apartenenţa noului preşedinte la un grup minoritar (cel german) nu poate fi, în acest context, speculată, dat fiind că minoritatea germană din România, spre deosebire de cea maghiară, nu a avut o poziţie tranşant pro-recunoaşterea independenţei Kosovo.

Într-un est tot mai fluid, marcat de anexarea Crimeei de către Rusia, de conflictul care a urmat apoi în Ucraina, rolul României este unul de maximă importanţă. Să ne mulţumim doar cu statutul de executant şi să aşteptăm să ni se indice ce şi cum şi când să facem s-ar putea dovedi păgubos pentru profilul de ţară pe care România are acum şansa să şi-l formeze.

Luarea în discuţiei a schimbării atitudinii faţă de independenţa Kosovo este doar unul dintre paşii pe care Bucureştiul îi are de parcurs pe această cale. Declaraţiile pro-recunoaşterea independenţei făcute de premierul Victor Ponta trebuie însoţite, însă, de acţiuni bine cântărite. Oportunitatea de a juca un rol important este însoţită de riscul de expunere dincolo de capacitatea de contracarare.

Este bine să ne angajăm la schimbări, este greşit să le grăbim.