Conversaţii cu moştenitorii regilor exilaţi ai Europei. Povestea prinţului Leka II al Albaniei: „Trebuie să înţelegi, e o ţară complicată”
0
În Europa familiile regale sunt după caz atracţii turistice, artefacte stânjenitoare, lideri spirituali sau simboluri ale identităţii naţionale, scrie Helen Lewis în The Atlantic.
Ţările care şi-au exilat monarhii în numele fascismului, comunismului sau guvernării militare - Grecia, Serbia, România, Bulgaria şi Albania- le-au permis într-un final întoarcerea acasă, făcând adesea un incomod pact cu istoria. Dar ce aşteptă acum de la aceşti monarhi fără tron? Şi ce ar putea să ofere aceşti prinţi moştenitori continentului în secolul al XX-lea?
Prinţul Leka II
Leka Anwar Zog Reza Baudouin Msiziwe Zogu este prinţul moştenitor al albanezilor. Numele lui spune povestea familiei sale. „Zog” provine de la bunicul său, un bei otoman. Ajuns premier al Albaniei în1922, s-a proclamat preşedinte al ţării în 1925, iar trei ani mai târziu rege. Monarhia lui a rezistat 11 ani. În 1939, Mussolini a invadat Albania care a devenit parte din Imperiul Italian. Zog a fugit în Grecia cu soţia sa, Geraldine, şi fiul de doar două zile, pe care l-a numit Leka I. Familia a trăit în Turcia, Franţa, Londra, Egipt şi iarăşi în Franţa, unde Zog a şi murit, în 1961. Văduva şi moştenitorul său s-au mutat în Spania, apoi în Rhodesia (azi Zimbabwe) după care s-au stabilit în Africa se Sud.
Restul de nume ale lui Leka II sunt un tribut al liderilor ţărilor care i-au oferit ajutor în lungul său exil: preşedintele Egiptului (Anwar El Sadat), ultimul şah al Iranului ( Mohammad Reza Pahlavi), un unchi a actualului rege al Belgiei (Boudewijn), Africa de Sud, al cărei guvern a desemnat maternitatea unde s-a născut nepotul lui Zog pământ albanez, vreme de 24 de ore (Msiziwe este un derivat în limba zulu de la persoană care dă ajutor).
Prinţul Leka era copil când apartheidul din Africa de Sud era pe sfârşite şi îşi aminteşte că punea întrebări despre copiii care se jucau pe o plajă separată. Azi spune: „Dacă ne uităm moştenirea şi chinurile trecutului nu este nimic bun pentru viitor”.
Un prinţ trăind într-o republică democrată şi un moştenitor singuratic, Leka şi-a asumat sarcina uriaşă a unui unificator într-o ţară săracă aflată în mijlocul unor transformări politice, după jumătate de secol de dictatură. Pe contul său de Twitter, el promite să „împărtăşească un mix de întâmplări personale şi oficiale”.
Leka trăieşte într-o reşedinţă modestă, palatul regal al familiei sale fiind confiscat de comunişti în 1946. Nu primeşte fonduri de la statul albanez şi rolul său nu este reglementat de constituţie. Îndatoririle sale regale sunt doar în scop de „expunere” în speranţa ca într-o bună zi să devină permanente.
Istoria Europei poate fi povestită prin prisma dinastiilor sale regale - Casa de Hasburg (Germania, Austria), familia regală franceză Bourbon, Romanovii (Rusia), Casa de Hohenzollern (familia princiară germană). Unii regi au fost importaţi (precum în 1914 în Albania), alţii au fost aleşi (Commonwealth-ul polonezo-lituanian). Charles I al Angliei a fost executat, la fel şi Louis XVI, ultimul rege al Franţei.
Europa are azi 12 monarhii, între care trei principate şi un mare ducat. Dar şi un număr de regi lăsaţi fără tron sau exilaţi, mulţi dintre ei întorşi între timp pe pământurile lor ancestrale. Regele Mihai al României a fost alungat de comunişti, dar fiica sa Margareta,custodele coroanei, se află acum în ţară, unde a înfiinţat o fundaţie. Constantin II, a cărui familie a fugit în Italia după lovitura de stat din 1967, duce o viaţă liniştită într-un oraş litoral din Grecia. Prinţul moştenitor Alexander al Serbiei, născut la Londra, după ce tatăl său a fugit din Iugoslavia în timpul celui de al Doilea Război Mondial, îşi are reşedinţa la Palatul Regal din Belgrad. Simeon Saxe-Coburg-Gotha, fostul rege al Bulgariei, a stat 50 de ani în exil. A devenit premier al Italiei în 1996.
Dacă tatăl său a susţinut o politică de dreapta, prinţul Leka este nonpartizan. Familia sa este pestriţă religios- mama sa e anglicană, bunica catolică, bunicul musulman, soţia ortodoxă - iar viziunea lui tolerantă spre lume ar putea fi un model într-o ţară ce încearcă să reziste dezbinărilor ce provoacă demult conflicte în Balcani. Dacă o ţară nu se defineşte printr-o religie sau ideologie, alternativa nu ar putea oare fi un simbol al unităţii naţionale? scrie jurnalista bitanică Helen Lewis care i-a luat un interviu la Tirana.
Parlamentarul albanez Grida Duma, ales din partea Partidului Democrat (centru-dreapta) admite: „Ne lipsesc modelele. Încă din vremurile bizantine am avut atât norocul, cât şi neşansa să fim prinşi între culturi - unei ţari mici ca a noastră în această situaţie, îi este deosebit de greu să-şi creeze o identitate”.
Regele Zog FOTO WIKIPEDIA
Enver Hoxha (1944-1985)
Când s-a născut Leka, în 1982, dictatorul comunist Enver Hoxha era încă la putere. Pe atunci, perspectivele revenirii în ţară păreau îndepărtate, după ce regimul comunist proclamase o republică şi repudiase monarhia. Populaţia risca închisoarea dacă comuniştii ar fi găsit şi o singură poză cu Regele Zog în casele lor.
Lea Ypi, o profesoară la London School of Economics , ce a copilărit în Albania comunistă spune că la şcoală învăţa despre „Zog Tiranul”.
Un bărbat dur purtând o mică mustaţă şi un fumător înrăit, Zog s-a impus în arena violentă a mediului politic din Albania. Se spune că ar fi supravieţuit la numai puţin de 50 de atentate la viaţa sa.
„Unchiul Ever”, aşa cum erau copiii instruiţi să-l numească, era totuşi un tiran în toată regula - ordonând să fie executaţi cel puţin 6.000 de oponenţi politici. Şi-a omorât propriul cumnat şi toţi miniştrii de interne în afară de unul. Şi-a creat forma proprie de dictatură, după ce s-a despărţit de Uniunea Sovietică post-Stalin (când premier era Nikita Hruşciov), iar în 1978 şi de comuniştii chinezi.
După ce mult timp a oscilat între Imperiul Otoman şi Europa creştină, Albania definită de o mare diversitate religioasă de secole, a devenit în 1967 în regimul paranoid al lui Hoxha un stat ateu.
Drept vestigiu au rămas cele 170.000 de buncăre, pozele cu turiştii ale căror bărbi erau rase la graniţă şi codurile în care populaţia discuta despre soarta apropiaţilor trimişi în lagăre de muncă.
Când a murit în 1985, Hoxha a lăsat în urmă a treia cea mai săracă ţară din lume. Tranziţia spre capitalism a fost o perioadă în care populaţia şi- a pierdut economiile în scheme piramidale, ceea ce dus la panică, revolte şi emigraţie în masă. În anii 1990, „nu exista un stat”, spune Ypi.
Leka I
În acest context de penurie de alimente, pene de curent şi revolte, în 1997 fiul Regelui Zog, Leka I, a iniţiat un referendum privind revenirea la monarhie. Întors în Albania pentru a-şi face campanie, a mers prin ţară îmbrăcat în uniformă militară. La televizor rulau clipuri electorale în care imagini cu o Albanie în flăcări erau puse alături de repere regale din Oslo, Copenhaga şi Stocklom, sub care se afla textul explicativ „monarhie constituţională”, îşi aminteşte Ypi, profesoara ce predă la Londra. Reclamele erau însă înăbuşite de focurile mitralierelor Kalaşnikov ce răsunau de pe străzi.
Campania lui Leka I n-a avut izbândă. Rezultatul votului a arătat că 60% din populaţie dorea în continuare o republică. Leka I a fost însă convins până la moarte că alegerile au fost măsluite. Buletinele s-au renumărat, iscându-se proteste şi violenţe ă urma cărora Leka I a fost obligat să părăsească Albania. El a fost condamnat în lipsă pentru organizarea unei revolte armate. Însă în 2002 sorţii au devenit din nou favorabili şi a fost amnistiat, fiind invitat să se întoarcă în ţara sa. Alături de el, când a coborât din avion, se afla fiul său în vârstă de 20 de ani.
Viaţa prinţului Leka II s-a schimbat brusc - dintr-un cetăţean privat al unei ţări sud-africane a căpătat statutul de faţă regală pe jumătate într-o ţară pe care nu o cunoscuse niciodată. A crescut înconjurat de albanezi, de „munteni bătrâni” din generaţia bunicului său, care îşi aminteau de o versiune demult apusă a Albaniei. Dar a simţit mereu că destinul său este în Albania.
Susţintători ai lui Leka I 12 aprilie 1997 FOTO EPA-EFE
„Ce am realizat?”
„Nu-mi vine să cred că au trecut 20 de ani de când m-am întors”, spune Leka în interviul acordat scriitoarei britanice la reşedinţa sa din Tirana. La 40 de ani, întrebarea pe care şi-o pune nu este legată de finalul tinereţii, ci: „Ce am realizat?”
După întoarcerea familiei sale, tânărul Leka a intrat într-un program intensiv de familiarizare cu atribuţiile regale şi pregătire. La fel ca şi tatăl său, a urmat Academia militară Sandhurst, echivalentul englez al West Point din SUA. A studiat apoi relaţii internaţionale la Kosovo şi limba italiană în Perugia. După finalizarea studiilor s-a întors la Tirana şi a început să lucreze pentru guvernul albanez- trei ani în calitate de consilier în cadrul ministerului de externe, alţi trei la ministerul de interne şi un an în administraţia prezidenţială.
Dar care este realmente jobul său, la 10 ani de la moartea tatălui său, când a devenit moştenitorul unui tron care nu există?
Se ocupă de multe lucruri - face muncă caritabilă la o fundaţie numită după bunica sa, regina Geraldine, în 2019 l-a însoţit pe preşedintele albanez într-o vizită oficială la Monaco, şi mai oferă consultanţă celor ce au nevoie să se descurce în hăţişurile juridice şi birocratice ale statului.
„Trebuie să înţelegi, este o ţară complicată. O mulţime de oameni se simt descurajaţi sau neglijaţi: au diverse probleme”.
El are şi rolul unui ambasador neoficial prin care încearcă să îmbunătăţească reputaţia internaţională a unei ţări foste comuniste despre care europenii îşi imaginează azi că este exportatoare de traficanţi de droguri şi infractori.
„Sunt de cinci ori mai multe şanse să fii jefuit la Londra decât în Tirana. Avem 375 km de coastă virgină, avem Marea Ionică, Marea Adriatică...Potenţialul Albaniei este formidabil”, spune el.
Versiunea modernă a tururilor regale medievale sunt reţelele sociale pe care Leka le foloseşte pentru a se promova - soţia sa care a făcut parte dintr-o trupă muzicală de fete înainte de căsătorie este deosebit de populară pe Instagram - postând atât fotografi de la nunţi regale cât şi selfie-uri de pe plajă alături de bebeluşa sa în vârstă de un an. Poate fi privită şi ca o declaraţie politică într-o ţară care consideră creşterea copiilor o sarcină a femeilor.
În această privinţă nu seamănă cu tatăl său „soldatul”, aşa cum îi spune.
„Este dintr-o altă epocă”, spune el diplomat.
„Este manierat, educat şi, din punct de vedere politic, regret s-o spun, este o persoană mult prea bună”, spune jurnalistul şi scriitorul albanez Erald Kapri.
„În politica albaneză, trebuie să-l ai (instinct de ucigaş)”, spune acesta.
„Familia noastră nu lucrează pentru referendum”, răspunde Leka II la întrebarea dacă va fi vreodată rege, precizând că îşi doreşte să „fie parte din sistem”, fiind mulţumit să ia parte la şedinţe guvernamentale şi să participe la întâlniri cu ambasadori sau emisari ai NATO şi UE.
Karl von Habsburg
Karl von Habsburg, 61 de ani, şeful Casei Habsburg-Lorraine este fiul lui Otto, ultimul prinţ moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. Numele complet al tatălui său, născut în 1912, este Franz Joseph Otto Robert Maria Anton Karl Max Heinrich Sixtus Xavier Felix Renatus Ludwig Gaetan Pius Ignatius iar printre titlurile sale sunt Rege al Ungariei şi Boemiei şi mare prinţ al Transilvaniei.
Asasinarea unui unchi al mamei lui Otto, arhiducele Franz Ferdinand, a declanşat Primul Război Mondial şi disoluţia unui imperiu care s-a întins pe porţiuni din Austria, Italia, Ungaria, Polonia, Croaţia şi Republica Cehia de azi.
Otto von Habsburg era un copil când a devenit un fost prinţ moştenitor obligat să-şi croiască un alt drum.A învăţat şapte limbi şi a fost activ în viaţa politică, luptând contra ascensiunii nazismului. După ce Hitler a anexat Austria, a fugit în SUA. Renunţând la pretenţia asupra tronului în 1961, s-a dedicat cauzei paneuropene şi a fost europarlamentar 20 de ani. În 1989, a contribuit la organizarea demonstraţiei Picnicului Pan-European în oraşul Sopron de la frontiera austro-ungară, eveniment diplomatic ce a fost descris ca „unul din evenimentele ce au dus la prăbuşirea Zidulului Berlinului şi la căderea comunismului sovietic” (The Guardian).
Patru dintre copiii lui Otto au devenit şi ei politicieni: Karl a fost europarlamentar din partea Austriei, Walburga membru în Parlamentul suedez, Gabriela ambasadoare a Georgiei în Germania, iar Georg este ambasadorul Ungariei în Franţa.
Ce ar putea avea de oferit Europei secolului al XX-lea o familie aristrocrată veche precum cea a Hasburgilor?
„Un sentiment al istoriei. Dacă vrei să înţelegi sau să prezici orice despre ce s-ar putea întâmpla în viitor trebuie să te bazezi pe ceva”, spune el.
Primarul socialist al Tiranei, Erion Veliaj, un politician tânăr, entuziast şi carismatic, explică că, deşi partidul său îşi are rădăcinile în mişcarea anti-monarhie, asta nu-l convinge că aceasta „a fost parte a istoriei noastre”. Capitala administrată de el poartă amprenta conducerii Regelui Zog care a adus arhitecţi europeni să construiască drumuri şi pieţe deschise, preschimbând astfel o aşezare rurală într-o capitală modernă.
Cicatricile sunt însă vizibile - buncărele, Muzeul securităţii albaneze, „Casa Frunzelor”, şi, în cel mai la modă cartier de zi, “Blloku”, rezervat pentru Hoxha şi comitetului său politic.
„Poţi fi toxic sau un vindecător”, spune Veliaj făcând o comparaţie între Leka II şi tatăl său, asociat dreptei politice.
„El a devenit un ambasador de facto al noii Albanii. Iar eu apreciez asta. Aşa că, deşi suntem în părţi diferite ale spectrului politc, este cineva pe care sunt mândru să-l numesc un foarte bun prieten”.
În sala de primire de la reşedinţa prinţului se află un portret al bunicului său - acesta i-a fost dăruit tatălui său de o familie care l-a ascuns jumătate de secol într-o pivniţă, asumându-şi un mare risc.
„În calitate de lider al Albaniei, Zod a fost un tiran şi un modernizator, un politician viclean şi un vizionar, decis să obţină şi să păstreze puterea cu orice preţ. Nepotul său va trebui să-şi descopere propria cale - să fie în felul său faţă regală sau să aleagă să fie doar un cetăţean obişnuit”, scrie Helen Lewis în The Atlantic.
Se încarcă comentariile...
