Îşi doreşte China să fie o superputere? Potenţialul său, în comparaţie cu SUA

FOTO SHUTTERSTOCK

Are China ambiţia de a deveni o superputere militară care să rivalizeze cu SUA? Casa Albă pare să fie destul de sigură de asta - cel puţin în ce-l priveşte pe directorul în materie de China al Consiliului Naţional de Securitate, scrie Gideon Rachman în Financial Times.

Asta pentru că Rush Doshi a scris o carte în care a argumentat că Beijingul urmăreşte o „strategie grandioasă” pentru a „strămuta ordinea americană” şi a deveni cea mai puternică naţiune din lume, scrie  Gideon Rachman în articolul intitulat „China is still a long way from being a superpower” şi având subtitlul „Beijing may lack the ambition needed to develop a global military presence that rivals the US”

Dar asta vrea China? 

Statutul de superputere este sursă de mândrie naţională şi aduce cu sine beneficii economice şi politice. În acelaşi timp, presupune costuri, riscuri şi poveri. Reacţia cercurilor naţionaliste din China după moartea a nouă cetăţeni chinezi într-un atac terorist comis în Pakistan, o ţară aflată în sfera de influenţă a Beijingului, nu a fost prea diferită de cea a americanilor ca răspuns la aceleaşi tipuri de incidente.

A fi o superputere este o treabă complicată, arată Financial Times, pentru că este o chestiune nu doar de dorinţă, ci şi de sacrificiile pe care eşti dispus să le faci. Apoi, se pune problema dacă ai şi puterea necesară - pentru că în domeniul militar intervin cu adevărat ponderile între capacităţi, aspiraţii şi intenţie. În ultimii ani, China a realizat transformări ale potenţialului său de război - şi-a creat o flotă navală mai mare decât SUA, în aşa fel încât a stârnit îndoiala unor ofiţeri militari de rang înalt că America ar ieşi victorioasă într-o bătălie asupra Taiwanului.

Preşedintele chinez şi-a arătat apetenţa pentru afişarea puterii militare în parade, în timp ce retorica naţionalistă războinică se aude peste tot în mediul online şi presă.

Dar cineva precum Evan Medeiros, directorul pentru Asia al fostului preşedinte american Barack Obama, argumentează că nu este deloc clar dacă China îşi doreşte cu adevărat sau are forţa necesară să preia sarcinile împovărătoare care vin cu o putere militară de nivelul celei a SUA.

China n-a mai purtat un război după ce s-a încleştat cu Vietnamul, în 1979. Mai mult, ea îşi susţine sus şi tare  „ascensiunea paşnică”.

Spre deosebire de SUA, de-a lungul istoriei Beijingul a arătat o rezistenţă în face promisiuni de apărare prietenilor şi aliaţilor. China are o singură bază militară peste graniţe, în Djibouti, estul Africii, prin comparaţie cu SUA, care are sute.

O reticenţă legată de război a chinezilor nu poate fi decât de lăudat - doar că de regulă războaiele au fost calea prin care în trecut au apărut superputerile, de la Marea Britanie la URSS şi SUA.

Ponderea economică a Chinei ca cea mai mare putere comercială şi producător al lumii îi conferă avantaje de negociere însemnate pe plan internaţional. Adesea ţările dependente de relaţiile comerciale sau de investiţiile din China sunt reticente să intre în polemici cu Beijingul - fapt care explică reacţia globală destul de slabă în faţa politicii de reeducare în provincia Xinjiang.

Pe de altă parte, puterea economică a Chinei nu este neapărat un factor hotărâtor din punct de vedere politic, cum o arată relaţiile Chinei cu Japonia, Coreea de Sud şi Australia - China este cel mai mare partener comercial al acestor ţări, dar asta nu le-a împiedicat să-i dea Bejingului peste nas în anumite privinţe. 

De pildă, sud-coreenii n-au refuzat SUA în privinţa desfăşurării unui sistem de apărare antirachetă pe teritoriul lor; Japonia nu s-a arătat dispusă să cedeze în disputele teritoriale; Australia a înfuriat Beijingul cerând o anchetă cu privire la originile COVID-19.

Japonezii, sud-coreenii şi australienii sunt parte din democraţii care se ţin departe de orbita politică a unui stat autoritar, cu un singur partid. Aceştia sunt, de asemenea, semnatari ai tratatelor cu SUA şi au baze militare americane pe solul lor - ceea ce le poate oferi încrederea de a respinge tentativele Chinei.

China mai are obiceiul de a sugera faptul că garanţiile de securitate americane sunt lipsite de încredere.

Or, dacă cumva SUA nu ar interveni pentru a apăra un aliat atacat de China, credibilitatea lor ar fi distrusă. Din fericire, nimic nu indică cert că China ar fi pregătită să-şi asume acest risc -nici măcar în privinţa Taiwanului unde nu e deloc clar cum ar proceda SUA.

În loc să încerce să submineze reţeaua globală de alianţe şi baze americane, China ar putea face eforturi să-şi construiască propriul sistem alternativ. Doshi susţine că China se pregăteşte să-şi extindă amprenta militară globală - poate prin adăugarea unei componente militare, alături de facilităţile portuare civile pe care le-a cumpărat sau le-a dezvoltat în întreaga lume.

Dar această expansiune, deşi plauzibilă, nu este încă o realitate. Chiar dacă China ar dezvolta o prezenţă navală în porturi precum Gwadar,în Pakistan, sau Hambantota, în Sri Lanka, pare puţin probabil ca Beijingul să ofere garanţiile de securitate care au determinat atâtea ţări să primească cu braţele deschise trupele şi bazele americane. SUA se angajează să-şi apere cei 29 de aliaţi din NATO şi au oferit protecţie militară altor aproximativ 30 de ţări, între care Japonia, Australia, Coreea de Sud şi o mare parte din America Latină.

Dacă China nu doreşte sau nu poate să fie o prezenţă militară care să rivalizeze cu a SUA, ar putea fi nevoită să găsească o altă cale pentru a se manifesta ca superputere sau să renunţe la o atare ambiţie.