INTERVIU Raluca Arvat, prezentatoare de ştiri: „La şcoală, colegii îmi spuneau Teleenciclopedia“ FOTO

INTERVIU Raluca Arvat, prezentatoare de ştiri: „La şcoală, colegii îmi spuneau Teleenciclopedia“ FOTO

Raluca Arvat este prezentatoarea Telejurnalului, principalul jurnal de ştiri de la TVR 2 FOTO TVR

Raluca Arvat (42 de ani), prezentatoarea principalului jurnal de ştiri de la TVR 2, a vorbit despre copilăria petrecută în Braşov, dar şi despre decizia de a pleca de la ProTV, după aproape 20 de ani petrecuţi în trust.

Ştiri pe aceeaşi temă

Raluca Arvat, fosta prezentatoare de ştiri sportive de la Pro TV, se află de aproximativ doi ani la pupitrul Telejurnalului de la TVR 2. Prezentatoarea a decis să părăsească Pro TV după două decenii petrecute în trust, pentru a reveni la prima sa dragoste: ştirile generaliste. 

Într-un interviu pentru Adevărul, Raluca Arvat a vorbit despre începuturile sale în jurnalism şi drumul către Pro TV, despre copilăria petrecută în Braşov, în curtea generoasă a bunicilor unde se juca cât era ziua de lungă, dar şi despre buletinul meteo „prezentat“ la vârsta de patru ani, când o înregistrau părinţii pe casete audio. Raluca spune despre ea că nu se consideră persoană publică şi mărturiseşte că a admirat-o întotdeauna pe Simona Halep pentru curajul de a renunţa la propria copilărie pentru visul de a face performanţă. 

Pasiunea pentru sport i-a fost insuflată de tatăl ei, inginer constructor, alături de care se uita la meciurile de fotbal. A mers pentru prima dată pe stadion la vârsta de 12 ani, într-o zi ploioasă. Spune că jurnalismul este o profesie „care se învaţă făcând-o“. Acestea fiind spuse, a bătut la uşa unui ziar local din Braşov, în '94, la o săptămână după ce fusese admisă la Facultatea de Ştiinţe Economice – secţia Tranzacţii Internaţionale, din Braşov. Şi pentru că „a dus-o capul“, a rămas acolo doi ani, până a devenit corespondent la Pro TV Braşov. În 2000, pe când avea 25 de ani, „şefii de la Bucureşti“ i-au propus să fie prima femeie prezentatoare de ştiri sportive la o televiziune comercială. Deşi „nu ştia cu ce se mănâncă“ ştirile din sport, a acceptat imediat provocarea şi a învăţat totul pe parcurs. Spune că se implică emoţional în toate proiectele sale. La şcoală, colegii îi spuneau Teleenciclopedia, iar profesorul ei preferat a fost cel de Limba Română, domnul cu nume simpatic: Cireşel. Deşi în şcoala generală mergea la olimpiada de Limba Română, materia ei preferată a fost Matematica. Raluca Arvat spune că n-ar pleca niciodată definitiv din România şi că mai are un vis important de îndeplinit: un al doilea copil. 
 
Adevărul: Ai plecat din ProTV după aproximativ 20 de ani. Ce te-a determinat să faci această schimbare şi cum a venit propunerea de la TVR? 
Raluca Arvat: Simţeam să fac o schimbare şi în plan profesional, mai ales că viaţa mea s-a schimbat cu totul de când s-a născut copilul meu (n.r.- Tudor, în vârstă de trei ani) şi m-am bucurat când a venit această propunere de la TVR. (n.r. – de a prezenta Telejurnalul). S-a întâmplat pur şi simplu, aşa cum se întâmplă în viaţă, în general. Am fost doi ani în concediul de maternitate şi mă întrebau colegii ce vreau să fac când o să mă întorc. Eu am fost deschisă oricăror propuneri şi posibilităţi. Eu am prezentat ştiri generaliste la o televiziune locală din Braşov, înainte să ajung la pupitrul ştirilor sportive de la ProTV, aşa că mi-au rămas în suflet ştirile generaliste. Mi-era dor. M-am întors la prima mea dragoste, ca să zic aşa. 
 
Cum te-au primit colegii de la TVR şi cum a fost în prima zi la Telejurnal?
Şi ei au fost oarecum surprinşi de faptul că am trecut de la sport la ştiri. M-am reîntâlnit aici cu oameni cu care am lucrat şi înainte, la Pro TV, pe când eu eram corespondent al Pro TV Braşov şi colaborăm cu ei. Lumea e mică. M-au primit cu braţele deschise. Am avut foarte mari emoţii în prima zi, dar era normal să fie aşa, venind după o pauză de un an şi jumătate, şi mai ales că aveam parte de un nou început. Eu mă implic foarte mult emoţional în toate proiectele mele şi în tot ce fac. 
 
Când ţi-ai dat seama că vrei să faci jurnalism? Ai terminat Facultatea de Ştiinţe Economice de la Universitatea Transilvania din Braşov. 
În liceu m-am gândit serios că vreau să fac jurnalism. Dar îmi amintesc că „mă gândeam“ încă de la patru ani, când „prezentam“ buletinul meteo. Mă înregistrau ai mei cu casetofonul, cu casete audio pentru că asta era tehnologia momentului. Eu sunt născută în ‘75. Până în ‘89 nu a existat decât TVR-ul în România. Acolo auzeam eu buletinul meteo. Nu ştiam ce reprezintă, dar era mai simplu de reprodus pentru mine, la acea vârstă, să spun cum o să fie vremea, soare sau ploi... (râde). Dar în liceu m-am gândit că mi-ar plăcea să fiu ziaristă/jurnalistă, dar nu mi-am dorit să plec din Braşov la Bucureşti, la facultate. Eu cred că asta este o profesie pe care o înveţi făcând-o, nu mergând la şcoală neapărat să înveţi teorie. Şi nu cred că am greşit cu alegerea mea. Eu am început să lucrez încă din ’94, la un ziar local.
 
Ai fost prima femeie prezentator de ştiri sportive din România la o televiziune comercială. Cum ai ajuns să lucrezi în Pro Tv?
Am aflat că am intrat la facultate, iar după o săptămână m-am dus la un ziar local din Braşov, pentru că mă întalnisem pe stradă cu un fost coleg de liceu care lucra acolo. Am ajuns în redactie şi le-am spus: „Aş vrea să lucrez şi eu aici“. „Ce ştii să faci?“, m-au întrebat. „Nimic, ce ar trebui să ştiu să fac?“. Şi m-au trimis pe teren să le aduc nişte ştiri. După ce m-am întors, fusesem în vizită la o prietenă în Predeal şi am scris nişte ştiri de acolo, mi-au zis: „Asta te-a dus pe tine capul? Că te-a dus bine. Hai, rămâi aici“. Şi am continuat la ziar o perioadă, apoi am trecut la o televiziune locală din Braşov, Pro TV încă nu exista pe atunci. Dacă îmi aduc bine aminte exista doar Tele7ABC ca televiziune particulară în România. Şi aici am fost de toate: reporter, redactor, make-up artist, că mă aranjam singură, producător, prezentator, îmi scriam ştirile pe nişte foi mari pentru că prompterul nu apăruse încă la noi şi mai ales în Braşov, deci am fost de toate pentru toţi. Ulterior, televiziunea s-a desfiinţat, cum se întâmpla atunci în 95 şi în iarnă a apărut şi Pro TV-ul. Şi am făcut trecerea. Am fost corespondent local pentru Pro TV Braşov. Făceam diverse transmisiuni: pentru jurnalele de ştiri, pentru alte emisiuni ale Pro TV-ului. Probabil că le-a plăcut stilul meu şefilor din Bucureşti, care mi-au propus să încercăm acest lucru. Să prezint ştirile din sport. 
 
 
Spuneai că a fost chiar o mare provocare. De ce?
Pentru că nu mai facuse nimeni aşa ceva la noi în ţară la o televiziune particulară şi nu aveam nici măcar de unde să ma inspir…Dar mie îmi plac provocările în general şi îmi place să încerc tot ce e nou. Mă uitam şi eu la meciurile de fotbal cu tata, atunci când apucam, că mai aveam şi şcoală între timp sau serviciu ulterior, dar mă uitam la competiţiile majore sau la meciurile importante în care juca naţionala României. Nu ştiam eu foarte multe, ce sunt ştirile sportive şi „cu ce se mănâncă ele“, cum se spune. Dar am zis: hai sa încerc, învăţ eu. Până la urmă ceva-ceva tot trebuie să iasă. Iar după ce am ajuns în redacţia de sport de la Bucureşti, cumpăram în fiecare zi ce ziare de sport existau pe atunci, pe vremea când printul încă era la putere, şi le citeam din scoarţă în scoarţă. Şi încet-încet, am învăţat din ce în ce mai multe legate de sport. Aveam 25 de ani pe atunci. 
 
Ce te atrăgea la această profesie?
Îmi plăcea să scriu, sunt şi o persoană foarte curioasă, iar această dorinţă, această curiozitate m-a ajutat în meserie. La început am fost reporter, era frumos, reporterii sunt „de bază“ în jurnalism, indiferent că vorbim de presa scrisă sau televiziune. Nu mă gândeam neapărat la ideea de a apărea pe sticlă. Nu aveam asta ca ţintă: să ajung prezentator de ştiri, nici nu eram prea familiarizată cu asta. Aşa că le-am făcut pe toate pas cu pas.
 
Ai fost pusă în situaţii neplăcute având în vedere că sportul este un domeniu dominat de bărbaţi?
Au existat, dar foarte puţine pentru că nu eram prima femeie care lucra la sport. Aveam colege reporteriţe care aveau nişte ani buni de experienţă profesională înaintea mea. Şi care s-au lovit de misoginismul din România sau din lumea sportului. Eu m-am lovit mai puţin. Mi-au mai strigat unii pe stradă: „la cratiţă“, dar eu mergând mai puţin pe teren, pentru că nu aveam timp, au fost mai rare aceste situaţii neplăcute. 

Care a fost cea mai mare „gafă“ pe care ai făcut-o în direct?
Îmi aduc aminte de una în particular, dar a trecut foarte mult, cred că sunt aproape 20 de ani. Prezentam ştirile la Braşov şi aveam o sticlă cu apă pe masă. În ultimul moment din regie mi s-a strigat: sticla de apa! Eu nu m-am mai uitat să văd dacă este închisă sau deschisă şi am aruncat-o pe masă şi uite aşa mi-am făcut „o baie“ în direct. Totuşi, nu am avut niciun fel de grimasă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am mai facut evident diverse gafe si la sport, nu ştiu cum s-au produs, că dacă mi-ar fi spus cineva să fac asta intentionat, nu cred că mi-ar fi ieşit: am schimbat prima literă din nume cu cea din prenume: adică, în loc de David Nalbadian mi-a ieşit Navid Dalbanian. Tenismenul… Sunt multe, probabil, de-a lungul a 20 de ani, dar nu le ţin minte pe toate.
     
Ai practicat vreun sport în copilărie/adolescenţă?
Am practicat foarte multe sporturi, dar nu la nivel de performanţă. Părinţii m-au îndrumat mai mult către şcoală decât către sport. Sportul era pentru timpul liber. Am fost la înot, am încercat şi baschetul, dar repet, nu la nivel de performanţă. Plus că mă mai jucam forbal în faţa blocului (râde)

Pe stadion mergeai cu tatăl tău?
Mergeam, dar nu foarte des, ce-i drept. Îmi amintesc de prima dată când am fost pe stadion, la Braşov, era cam frig şi ploua. Pe vremea aia, dar nu mai ştiu să-ţi spun exact când, cred că eram prin clasa a şasea, a fost amuzant să te plouă în tribună, dar nici tata nu era un consumator frecvent de fotbal la stadion. Adică mergeam din când în când la meciuri. Când ne lăsa şi vremea şi timpul liber al tatălui…Eu aveam vreo 12 ani pe atunci.
   
Te-ai născut în Braşov. Cum a fost copilăria ta?
Am avut o copilărie frumoasă. Stăteam verile la bunici, care aveau o curte generoasă, şi ne jucam cât era ziua de lungă. Tot felul de jocuri: de-a v-aţi ascunselea, ne urcam în pomi, chiar inventam jocuri. O văzusem pe Nadia şi ne jucam şi noi de-a gimnastica, la bară, făceam tot felul de exerciţii. Ne jucam aşa cum ne ghida imaginaţia. 
 
Spuneai că TVR este televiziunea copilăriei tale. Ce programe urmăreai?
Dacă n-aş spune asta ar însemna că mint. Când a început Revoluţia aveam 14 ani. Aşa că toţi cei care sunt de o vârstă cu mine sau mai mari nu au avut alte televiziuni de urmărit. Nu exista decât TVR-ul. Duminica dimineaţă ştiu sigur că mă uităm la „Racheta albă“, la „Cireşarii“, la tot ce se dădea la TV. La prânz ne uitam la desene animate, la „Cascadorii râsului“. Mă mai uitam la toate Revelioanele, că mai prindeam muzică internaţională.
 
Image result for raluca arvat
 
Năzbâtii ai făcut sau ai fost un copil cuminte?
Ei, eram foarte cuminte dacă la doi ani mi-am spart capul (râde). Nu eram un copil exemplar, adică unde mă puneau ai mei, acolo stăteam, dar n-am făcut nici mari boacăne. Mă jucam cu copiii din gaşca de la bloc, căci părinţii stăteau la bloc, iar bunicii la curte. Şi stăteam la bunici când lucrau părinţii. La bloc aveam prieteni de-o seamă cu mine, cu care mă jucam şotron, aşchia, flori fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi, elasticul, săream coarda, tot ce se putea. Eram mai activi fizic decât sunt copiii acum. Nu aveam tablete şi telefoane. Dar dacă le aveam, probabil am fi făcut şi noi la fel. Le-am fi preferat în locul juliturilor în genunchi. Nu e nimic de acuzat. Lumea evoluează şi trebuie să ţii pasul cu ea şi cu tehnologia.
 
În drumeţii pe munte mergeai?
Mergeam şi în drumeţii, dar nu mergeam pe trasee necunoscute. Eram puţin responsabili, totuşi. Mergeam pe un traseu despre care ştiam că nu e periculos. Chiar şi în liceu, când mai chiuleam. Atunci când o făceam, ori stăteam în curtea şcolii să jucăm baschet, ori aveam o cofetărie lângă, unde ne luam câte un suc şi jucam cărţi. Aveam un joc preferat: 66, unul dintre jocurile foarte populare pe vremea aceea în Braşov. Şi aveam perechi prestabilite. Ne distram fantastic.
 
La şcoală îţi plăcea? Ai fost o elevă silitoare?
Până în clasa a VIII-a am fost premiantă de 10. După, mi-am dat seama că nu trebuie să învăţ chiar la toate materiile, ci doar la cele care îmi plăceau. Dar am terminat cu o medie peste 9, chiar şi facultatea. La şcoală, colegii îmi spuneau „Teleenciclopedia“. Pentru că mă uitam în fiecare sâmbătă la singurul program documentar de acest fel. Îmi plăcea foarte mult, eram fascinată pentru că aflam tot felul de lucruri: despre animale, istorie, cultură. Şi ţineam minte foarte multe informaţii, pe care le reproduceam la şcoală, în clasă, nu conta la ce oră eram. Mă trezeam mereu cu mâna pe sus să spun ce am mai văzut la „Teleenciclopedie“. Şi aşa mi-a rămas porecla. 
 
Un profesor preferat aveai?
Ştii cum se spune: în general îţi aduci aminte de profesorii buni şi de profesorii slabi sau de cei apropiaţi de elevi. Din liceu îmi aduc aminte cu mare drag de profesorul de limba română. Aveam foarte puţine ore de română, fiind la un profil real. Era un om foarte simpatic şi ne spunea pur şi simplu că dacă nu vrem să venim la ora lui, să nu venim, dacă nu suntem interesaţi şi facem gălăgie. Era eficient, ne preda lecţiile de română scurt, fără să ne încarce cu pagini întregi de comentarii pe care să le învăţăm pe de rost. Ţinea să ştim să vorbim corect româneşte. Şi îmi aduc aminte de el cu mare drag, mai cu seamă că avea un nume foarte simpatic: Cireşel. Dumitrescu Cireşel.
 
Ai fost îndrumată de părinţi pentru a urma un profil real sau a fost o alegere personală?
În generală mergeam la olimpiadele de limba română, inclusiv la nivel naţional, însă am fost atrasă şi de matematică, care mi-a plăcut tot timpul foarte mult. Şi atunci când a fost să optez, fiind printre generaţiile care au dat examen de admitere, am dat examen la un liceu de matematică fizică şi informatică, care acum s-a transformat în colegiu. 
 
Ce meserie aveau părinţii tăi? Ce relaţie aveai cu ei?
Tata era inginer constructor, a murit în ’96, Dumnezeu să-l odihnească. Era foarte atras de sport şi după Revoluţie când au apărut programele de sport prin cablu şi se transmiteau competiţiile sportive şi în România, se uita destul de mult. Iar mama era inginer chimist…Cu tata îmi aduc aminte şi acum cum am stat împreună şi ne-am uitat la finala Cupei Campionilor Europeni, în '86 cand a câştigat Steaua…Am mâncat seminţe în sufragerie, pe ziare, să nu facem mizerie prea mare. Şi a doua zi mama ne-a certat. Şi când s-a terminat meciul, nu prea ştiam eu ce şi cum e competiţia proaspăt câştigată, dar pentru că au ieşit vecinii pe balcoane să strige, am ieşit şi eu cu tata: „Am câştigat CupaAAAA! Uraaaa!“. Am avut o relaţie destul de apropiată cu tata…
 
Aveai 14 ani în perioada Revoluţiei. Ce amintiri ai din acea perioadă?
Vedeam eu că se strânge multă lume în centru. Maică-mea, în schimb, şi-a dat seama ce se întâmplă şi mi-a zis: gata, nu te mai duci în oraş, că e periculos. Ei, dar cine a ascultat-o? Că m-a luat vărul meu care e mai mare decât mine cu 10 ani şi am mers până în Piaţa Sfatului, în Braşov, şi nu înţelegeam de ce erau toate focurile acelea. Era lume adunată, dar vorbim deja de ziua de 24… şi nici nu a fost aşa mare agitaţie la Braşov ca în Bucureşti. Iar în ‘86, eu aveam 11 ani. Nici nu era potrivit să-i explici unui copil la vârsta aceea ce se întâmplă. Că nu înţelegea. S-a tras la Revoluţie şi la Brasov, că erau urme de gloanţe şi pe clădirea în care am muncit la Pro Tv Braşov pentru că este vis a vis de Prefectură. Dar eu am stat acasă, unde primisem consemn de la mama şi m-am uitat la televizor, îi vedeam pe Mircea Dinescu, pe toţi cei care au venit la TVR, Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu şi tot ce s-a întâmplat atunci în acele zile… Dar mai jucam şi cărţi cu sora mea, Corina, care m-a părăsit în 2014…Dumnezeu s-o odihnească…şi uite aşa a trecut şi Revoluţia, la cei 14 ani ai mei. 

Înainte de Revoluţie ce amintiri ai? Ai prins cozile? Stăteai la cozi?
Da. Cum să nu. Părinţii trebuiau să meargă la muncă şi atunci stăteam eu la coadă dimineaţa, pentru că plecam mai târziu la şcoală. De cozile la lapte îmi aduc aminte. Pentru că astea începeau de dimineaţă, iar mie îmi plăcea să beau lapte. Şi mama zicea: păi dacă vrei, fugi să stai la coadă, că eu la 7 trebuie să plec la muncă. Stăteam şi aproape de magazinul la care aducea laptele. Mai stăteam şi la portocale, la banane. Ţin minte că luăm de sărbătorile de iarnă banane, dar erau verzi şi le înfăşuram în hârtie şi le puneam pe dulap. Şi eram foarte nerăbdătoare până se făceau galbene. Acum nu-ţi poţi imagina cum era, când vezi munţii de banane în magazine.
 
De sărbători cum era la voi în casă? Ce îţi aducea Moşul în copilărie?
Era ca şi acum, nu era nimic schimbat, doar că ne lipseau reclamele de crăciun la TV şi pe Moşul îl mai numeam şi Moş Gerilă. Aceleaşi cadouri pe care le aduce şi Moş Crăciun acum: păpuşi, măşinuţe, eram fascinată de maşinuţe mai mult. Nu aveai de unde să cumperi atât de multe, dar le preţuiam mai mult. Mă uit la copilul meu care se plictiseşte foarte repede de un lucru, o jucărie. Dar înainte de '89, nu prea era treaba noastră a copiilor să ştim dacă avea mama carne să facă mâncare sau nu. Ni se părea normal că trebuie să existe mâncare în frigider. Nu m-a afectat comunismul aşa cum i-a afectat pe cei mai mari. 

Îmi amintesc, totodată, că-mi plăcea mai mult să merg „la câmp“, atunci cand eram pionieră, la cules de cartofi sau mere…decât la pregatirea pentru defilarea de 23 August. Aveam mai multă libertate „la câmp“. Eu am prins mersul la câmp în clasa a cincea, a şasea. Pentru noi, copii fiind, era distracţie. Era ca şi cum am fi mers în excursie în fiecare zi. 

Ca adolescentă cum ai fost? Ai avut vreo perioadă de „rebeliune“?
Nu, şi cred că acest lucru ţine de personalitatea fiecăruia. N-am avut probleme cu părinţii, am fost destul de liniştită. Există aşa zisul conflict între generaţii şi probabil va exista în continuare, cum nici bunicii nu i-au înţeles în totalitate pe părinţii mei, ai mei pe mine şi cum nici noi nu o să ne înţelegem în totalitate copiii, când vor ajunge la la 16-17 ani. Dar ne-am înţeles bine, în general. 
 
Raluca Arvat
Raluca Arvat la 18 ani (dreapta) FOTO arhivă personală 
 
Ce alte pasiuni ai?
Îmi place să călătoresc. Am citit, când eram mai mică, şi acesta e şi adevărul, că rămâi cu amintirile din călătoriile pe care le faci şi cu ideile din cărţile pe care le citeşti. Şi până în ‘89 nu aveai altceva de făcut decât să citeşti, că la televizor aveai program scurt, în timpul săptămânii, două ore seara şi atât. Şi citeai foarte mult. Citeam ceea ce se potrivea vârstei. „Cei trei muschetari“, „Cireşarii“, dar şi cărţi SF. De toate, plus lectura obligatorie pentru şcoală.
 
La TV te uiţi acum? Ce urmăreşti?
Documentare, fotbal şi filme... şi desene animate (râde). Bine, mie mi-au plăcut întotdeauna, dar acum e altă situaţie. Mă uit împreună cu fiul meu. Sau am dat în mintea copiilor din nou...
     Am admirat-o întotdeauna pe Simona Halep
Eşti o persoană foarte discretă. A existat vreun moment în care te-ai simţit persoană publică? Te opresc oamenii pe stradă?
Niciodată nu m-am considerat persoană publică. După mine, persoanele publice sunt cele din conducere: un şef de partid, un prim-ministru, un şef de armată. Un prezentator este o persoană mai cunoscută decât altcineva, dar nu este neapărat o persoană publică. Nu m-a deranjat niciodată să fiu recunoscută pe stradă. Au existat şi persoane care mi-au spus: bravo, felicitări, dar şi altele care îmi spuneau lucruri mai puţin plăcute. Niciodată nu poţi fi pe placul tuturor. Dar niciodată nu mi-a fost ruşine sau jenă de ceea ce am făcut în viaţă şi mi-am asumat întotdeauna cine sunt. Nu m-am ascuns niciodată în spatele aparenţelor.
 
Ce vedete apreciezi de la noi? Ce sportivi?
Eu să ştii că o admir şi am admirat-o întotdeauna pe Simona Halep, dar nu pentru că a câştigat acum Roland Garros-ul, care e o realizare foarte mare pentru ea. Dar am apreciat-o foarte mult întotdeauna pentru tot ceea ce a făcut: a renunţat la copilărie pentru sport, în primul rând. Şi apoi pentru că a făcut o operaţie de micşorare a sânilor, care i-a permis astfel să facă performanţă. Nu e ceva simplu pentru o femeie, nu e o decizie uşoară şi te gândeşţi că nu multe femei ar face acest lucru, majoritatea femeilor îşi măresc sânii. Plus că Simona nu ştia, în momentul în care a făcut această operaţie, dacă va ajunge la succesul de azi, şi cu toate astea a avut curajul să facă schimbarea…

Despre starea actuală a sportului din România ce părere ai?
Observ că nu se mai pune accent pe sportul de masă şi pe sportul la vârste mici, care se practică în cluburile şcolare. Nu mai există acea bază de selecţie extinsă… Simona a avut acest succes în tenis pentru că şi-a dorit ea foarte mult, iar investiţia financiară a fost exclusiv a familiei ei. În momentul actual, dacă familia nu are posibilităţi financiare să-şi susţină copilul într-un sport, statul nu-l prea ajută. Eu când eram în şcoala generală, veneau profesori de la diferite cluburi sportive şi selectau copii pentru diverse sporturi, pentru a descoperi tineri talentaţi şi apoi îi chemau la club. Acum nu ştiu să se mai facă aşa, la nivel extins…Dar, mă rog, societatea românească este în tranziţie de 30 de ani, în toate domeniile, şi lucrurile se vor aşeza, nu ştiu în cât timp, dar eu sper că se va întâmpla ceva bun până la urmă, sunt o optimistă în general. Atunci sper că o să avem din nou rezultatele şi performanţele şi în domeniul sportului, pe care le-am mai avut. Că noi acum avem performanţe sporadice. Acum a fost cazul Simonei, al fetelor de la scrimă sau performanţa lui Tiberiu Uşeriu, care a câştigat de trei ori Ultramaratonul Arctic.
 
A existat vreo persoană, din orice domeniu, care te-a inspirat în vreun fel? Care ţi-a influenţat viaţa?
Cred că modelul meu în viaţă a fost mama şi am apreciat întotdeauna tăria ei de caracter şi faptul că a fost tot timpul foarte hotărâtă şi determinată. Dacă îşi propunea ceva, nu se lăsa până nu reuşea lucrul respectiv. Ulterior, profesional, mi-au plăcut în anumite momente diferiţi oameni. Nu a existat o singură persoană care să mă inspire în vreun fel anume. Viaţa noastră este o sumă de experienţe şi de întâlniri. De la fiecare înveţi câte ceva. 
 
Care este cea mai mare lecţie de viaţă pe care ai primit-o până acum?
Am învăţat că este foarte important să fii optimist, să gândeşti pozitiv şi să laşi poarta sufletului tău deschisă. Şi mentalul deschis către orice experienţă care te poate învăţa ceva nou. Şi am încercat tot timpul să le transmit şi celor din jurul meu acest lucru. Pentru că oricum, lucrurile neplăcute se întâmplă vrem nu vrem. Dacă mai stăm şi supăraţi, atunci aceste lucruri ne vor apăsa şi mai tare. Gândeşte pozitiv şi astfel vei atrage energia pozitivă asupra ta. Nu ştiu dacă funcţionează de fiecare dată, dar  sună bine.
 
A trebuit să faci vreodată sacrificii pentru munca în televiziune? Te vezi jurnalistă toată viaţa?
Foarte mult timp. Munca în mass media îţi solicită mult timp la serviciu. Eu până să-l am pe Tudor nu făceam nimic altceva în afară de muncă. Toată energia o canalizăm către locul de muncă. Este foarte frumoasă această meserie, dar în acelaşi timp îţi mănâncă şi foarte mult timp liber, pe care ajungi să nu-l mai ai. La început, stăteam de dimineaţa până seară la muncă şi nici nu mă deranja, de fapt. Nu mi se părea nimic ieşit din comun. Dar atunci aveam 20 de ani. Era entuziasmul de început şi dorinţa de a fura meserie. 
 
Care sunt lucrurile care te definesc? Care-s calităţile tale?
Nu mi-a plăcut niciodată să mă laud singură. Prefer să-i las pe alţii să o facă dacă au motiv. Sunt un om corect şi onest, prietenos şi îmi place să-i ajut pe cei din jurul meu atunci când pot.
 
Dacă ar fi să te gândeşti la nişte defecte, care ar fi?
Vorbesc mult si sunt foarte curioasă. De când mă ştiu, părinţii îmi spuneau, ca reproş câteodată. „Mai tacă-ţi gura“ (râde). Mama zice că eu semăn cu mătuşa mea, cu sora ei. Despre ea spune că vorbeşte mult şi tare… Plus că mi se pare Ok să recunoşti că ai defecte, că n-ai cum să fii perfect, asta e clar. Că dacă ar fi aşa, ar fi extrem de plictisitor, atât pentru tine, cât şi pentru cei din jurul tău. Cred că sunt destul de cicălitoare, că doar sunt femeie... Şi poate un defect ar putea fi faptul că sunt o persoană corectă şi directă. Pentru că adevărul spus în faţă nu place mereu. 
 
Care este cel mai mare vis al tău? Eşti împlinită pe plan profesional şi personal?
Mi-aş mai dori un copil, chiar dacă împlinesc 43 de ani în august. Dar, pentru asta să spunem că trebuie să mă ajute şi Doamne-Doamne.
 
Ce sfaturi le vei da copiilor tăi? Ce îi vei învăţa?
Eu merg pe libertatea de alegere. Pe mine, şi vorbesc aici din punct de vedere profesional, nu m-au îndemnat părinţii spre un domeniu anume. O să încer să descopăr care îi sunt pasiunile şi dorinţele şi o să-l încurajez. Nu o să-i spun eu „fă asta pentru că îmi place mie sau pentru că n-am reuşit-o eu“. Nu trebuie să facă el ce n-am putut eu. Îi voi spune că e Ok să vrea orice în viaţă, atât timp cât nu e periculos pentru el, e cinstit şi poate acumula experienţe pozitive din ce face…şi să se distreze, că viaţa ânseamnă şi pasiuni şi distracţie, nu doar şcoală şi muncă. 
 
Te-ai gândit vreodată să pleci definitiv din ţară?
Nu. Cred că fiecare are locul lui pe pământ. Dacă am pleca  toţi din ţară, România ar ajuge ţară părăsită... Nu sunt toate lucrurile cum ar trebui să fie, asta e cert, dar te duci în altă parte şi te vei simţi toată viaţa străin. Poate dacă pleci din ţară la 20 de ani nu-ţi mai dai seama şi atunci începi să te obişnuieşţi cu societatea în care trăieşţi şi să-ţi fie ca a doua casă, a doua ţară de suflet. Cu cât înaintezi în vârstă însă devine mai complicat şi îţi dai seama că locul tău e fix acolo unde eşti.  
 
Mini CV Raluca Arvat:
     
-Data şi locul naşterii: 10 august 1975, Braşov
-A absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice – secţia Tranzacţii Internaţionale. Are un master în Relaţii Publice şi Comunicare.
-În 1994 se angajează la un ziar local din Braşov
-În decembrie 1996 se angajează ca reporter pentru Pro TV Braşov. 
Acolo deţine postul de prezentator de ştiri, devenind apoi producător de ştiri
-La 1 iulie 2000 se angajează la departamentul de sport de la Pro TV Bucureşti
-Colaborator pentru emisiunile „Stele verzi“, „Gillette World Sport“.
 
FOTO TVR
citeste totul despre: