INTERVIU Irina Rimes: „Am vândut piese în Moldova ca să am bani de trăit“

INTERVIU Irina Rimes: „Am vândut piese în Moldova ca să am bani de trăit“

Irina Rimes FOTO Dimitri Caceaune

Irina Rimes a ajuns în România, în 2013, fără nicio perspectivă, în afara visului de a face muzică. Lipsa banilor a obligat-o să-şi vândă piesele în Republica Moldova, dar spune că atunci, când se chinuia să se remarce, era la fel de fericită ca acum, când e o cântăreaţă cunoscută pe ambele maluri ale Prutului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Am întâlnit-o pe Irina Rimes la Quantum Music, unde a fost produs şi primul ei hit din România, „Visele“, în 2016. Îmbrăcată lejer, cu o pereche de blugi şi o cămaşă albă cu mâneci bufante, a făcut o reverenţă la intrare. Statura minionă şi atitudinea jovială o fac să pară o copilă, deşi a împlinit 29 de ani luna trecută. În 1991, pe 27 august, la cinci zile după ce s-a născut ea, Republica Moldova şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică. Într-un fel, Irina Rimes şi ţara natală au crescut în acelaşi timp. Însă cântăreaţa spune că independenţa proprie şi-a câştigat-o abia după ce s-a mutat în România, în 2013. Succesul a venit greu. Lipsurile financiare şi eşecurile muzicale din primii ani n-au făcut-o să-şi piardă speranţa că într-o zi va reuşi. Astăzi este una dintre cele mai apreciate cântăreţe din România, însă ştie că este un statut de care se va bucura cât timp va continua să muncească. Şi cum succesul e o lamă cu două tăişuri, Irina Rîmeş, pe numele real, n-a fost scutită nici de critici. Când a acceptat, în iarnă, propunerea Ministerului Culturii de a fi ambasador onorific al Zilei Brâncuşi, s-a iscat un adevărat scandal – unii au spus că nu e potrivită pentru a-l promova pe sculptorul român. În vară, după ce a lansat „Pastila“, primul ei album trap, i-a şocat pe unii fani, prin noua tunsoare, ţinutele îndrăzneţe şi atitudinea diferită de cea a „fetei inocente“. Dar Irina e un om în toată firea, iar experienţele au învăţat-o că trebuie să-şi traseze cariera în ce culori vrea ea.

„Weekend Adevărul“: Ai schimbat registrul cu noul album, iar piesa „Bagă“ a fost foarte apreciată. Care e povestea ei? 
Irina Rimes: Piesa se referă la viaţa noastră, de artişti, că trebuie să bagi multă muncă dacă vrei să reuşeşti. E valabil pentru toată lumea, cumva se potriveşte şi în contextul pandemiei. Piesa asta a apărut într-o noapte, când am crezut că am făcut o prostie şi i-am trimis-o lui Luca Beatz. I-am zis: „Uite ce poate să-mi debiteze mintea la 3.00 dimineaţa“. Mi-a zis că e bombă! Am vrut să facem piesa cu BRUJA. Şi ei i-a plăcut foarte mult. În domeniul artei e vorba despre dedicare totală, având în vedere că e un mediu creativ şi că nu există o listă cu lucruri de făcut. Trebuie să-ţi faci tu lista.
 
Tu câte ore munceşti pe zi?
Toate orele şi uneori deloc. Ziceam, la un moment dat, că mi-am ales această profesie pentru că nu vreau să mă trezesc dimineaţa să mă duc la serviciu. Dar am de făcut mult mai mult decât dacă m-aş fi trezit la 8.00 să merg la serviciu şi m-aş fi întors acasă la 18.00. Trebuie să-ţi gândeşti strategia încontinuu şi s-o urmezi. Eşti pe barba ta. Dacă dai fail (n.r. – eşec), vinovăţia tot asupra ta cade. Dar şi succesul, dacă-l ai, e cel mai plăcut lucru, vezi că munceşti şi vin roadele.
 
„Am făcut muzică fără presiune“
 
Ai reuşit să te şi relaxezi în perioada asta, având în vedere că s-au organizat mai puţine evenimente?
Izolarea a fost oportună, exceptând toate nuanţele negative cu privire la ceea ce se întâmplă. Pentru mine, a venit ca un concediu pe care mi l-a dat cineva. Am avut timp să am grijă de mine, să stau cu mine, să învăţ lucruri noi, pentru care altfel n-aş fi avut timp dacă n-aş fi avut această perioadă de introspecţie. Am stat degeaba, ceea ce n-am mai făcut de vreo patru ani: să stau tolănită pe canapea în faţa televizorului şi să nu fac nimic. Îmi place să stau degeaba, am început să-mi programez asta, ca să nu-mi mai vină nicio idee. Uneori trebuie să-mi răcoresc creierul şi corpul. Am făcut muzică fără presiune, fără să ajung la o sesiune după şapte ore de întâlniri, discuţii, filmări şi interviuri. Aşa era înainte – ajungeam seara la studio să facem o piesă, după ce muncisem toată ziua. Ne folosim de această perioadă în care nu sunt concerte ca să lucrăm la strategia pentru viitor.
 
Te-au cicălit părinţii să ai grijă, de când e pandemie?
Mă cicălesc tot timpul, acum n-a fost o excepţie. (Râde.)
 
Care a fost cea mai palpitantă zi din ultima perioadă?
Am reuşit să mă văd cu marea, că de mult nu ne-am văzut. Nu pot să mă plâng că am o viaţă plictisitoare. Vin oameni, pleacă, avem întâlniri, negocieri. Chiar şi în izolare, în fiecare zi se întâmpla ceva.
 
FOTO David Gal/ Dimitrie Caceaune
 
În Republica Moldova, artistul e bun la toate
 
Ai avut colaborări diverse în ultimii ani. Ce ai învăţat din ele? 
Am stabilit punţi între oameni care activează în acelaşi domeniu şi care sunt creativi. Artiştii cu care am colaborat n-au încercat niciodată să mă schimbe, nici eu n-am încercat să mă schimb în funcţie de un anumit artist şi nici nu i-am cerut nimănui să se schimbe pentru piesa mea. Când am apelat la un artist pentru o colaborare, am mizat pe individualitate şi pe stilul lui amprentat pe piesa mea.
 
Cu ce artist sau formaţie ţi-ai dori să cânţi?
Am zis de multe ori de Holograf, mereu mi-am dorit, de când eram mică. Dar sunt o grămadă de artişti în România pe care îi respect şi cu care am colaborat indirect. De exemplu, mi-am dorit o colaborare cu Andra – n-am cântat împreună, în schimb i-am scris piese.
Mă bucur de lucrurile mici la fel cum mă bucur de lucrurile mari. Eram fericită şi atunci, sunt şi acum. N-am perioade negre de care să-mi aduc aminte şi să zic: „Vai, ce bine că am ieşit de acolo“. Înainte de «Visele» nu eram OK financiar, aveam cam 30 de lei în buzunar de cheltuit zilnic. N-am visat că o să fiu supercunoscută, că o să am concerte şi că o să ajung în juriu la «Vocea României».
Cum arată viaţa unui artist în Republica Moldova?
Fiecare e pe cont propriu, nu există case de producţie. Există însă producători. Artistul se duce la producător sau îşi propune piesele la radio. De obicei, artistul e şi manager. Doar câţiva artişti au noroc de un manager foarte bun. N-ai o casă de producţie în spate şi pe cineva care să investească în tine. În felul ăsta, nici industria n-are cum să evolueze. Concurenţă există, dar e la un alt nivel dacă ai case de discuri, lucrurile se fac mai profi. În general, un artist ar trebui să creeze, nu să facă management. Un artist complet e cel care-şi gândeşte proiectul, îl vizualizează din punct de vedere strategic, dar nu trebuie să implementeze totul singur. În jurul lui ar trebui să existe o echipă care să-l ajute. Când nu te ajută nimeni, devii şi impresar, şi booking agent, şi manager. Eu n-am luat foarte în serios munca din Republica Moldova. Nu mi se părea o joacă, dar mai degrabă era o ambiţie niciodată dusă până la capăt. Ziceam: „Ce-o fi o fi, eu încerc şi vedem ce mişcă“. Într-o zi s-a ivit oportunitatea să vin în România. N-am stat pe gânduri nicio secundă, am luat tot şi-am venit.
 
De fapt, era vorba să semnezi un contract cu o casă de producţie.
De fapt, nu era, m-au adus prietenii mei, deci am venit la nimic.
    
FOTO Dimitri Caceaune
 
Şi când i-a fost greu, tot fericită a fost
 
Cum te raportezi acum la anii în care nu ţi-au ieşit proiectele muzicale? 
Foarte bine, mă bucur de lucrurile mici la fel cum mă bucur de lucrurile mari. Eram fericită şi atunci, sunt şi acum. N-am perioade negre de care să-mi aduc aminte şi să zic: „Vai, ce bine că am ieşit de acolo“. Înainte de „Visele“ nu eram OK financiar, aveam cam 30 de lei în buzunar de cheltuit zilnic. Mergeam cu Andi (n.r. – Bănică), soţul meu, într-un magazin mare, unde totul e mai ieftin, căutam cele mai ieftine chestii şi umpleam trei pungi cu chipsuri şi tot felul de dulciuri. Când ajungeam acasă, eram foarte mulţumiţi. Aveam un Matiz ruginit şi mergeam cu el la Chişinău, la munte, peste tot. Săraca maşină, mai mult de 60 de kilometri pe oră nu ducea, dar noi eram fericiţi în ea. Ţin minte cum mergeam noaptea şi ascultam concerte; la Radio România Actualităţi era o emisiune de la 2.00 la 3.00, în care se vorbea despre Bruce Springsteen, Madonna, Sting. Atunci am făcut piese şi le-am vândut în Republica Moldova, ca să avem bani de trăit. N-am visat că o să fiu supercunoscută, că o să am concerte şi că o să ajung în juriu la „Vocea României“. Era un vis un pic intangibil, dar mereu am sperat.
 
Când ai lansat primul album, de pildă, la ce ai sperat?
Când am făcut „Despre el“, care s-a născut într-o săptămână şi ceva, nu m-am gândit deloc la faimă. Voiam să scot repede din mine tot ce simţeam – am scris piesele alea cu dedicaţie. Venea ceva de sus şi eu scriam cuvintele şi le cântam pe linia compusă la pian. A fost un fenomen interesant şi nou pentru mine.
 
FOTO Pro TV
 
„Cel mai greu e să menţii succesul“
 
Când ţi-ai dat seama că vei avea succes?
Cred că la prima mea apariţie la Forza ZU, deşi n-am reuşit să cânt, pentru că a venit furtuna. Da, când am avut primele concerte şi veneau oamenii la mine să dau autografe şi să fac poze cu ei. Nu m-a luat prin surprindere, a venit totul natural, gradual. Nici n-am avut un moment în care să fiu cu capul în nori şi să spun: „Vai, ce mi se întâmplă!“. Am ştiut că trebuie să întreţin succesul şi să fac muzică mai departe, am muncit în continuare. Nu era ca şi cum aş fi câştigat la Loto. Eram foarte recunoscătoare pentru ce se întâmplă, dar mai mult mă bucuram de bucuria echipei şi de a oamenilor din jur.
 
Părinţii ce-au zis?
Cred că abia acum au ajuns la o imagine de ansamblu a acestui proiect, pentru că a început să se reflecte şi asupra lor în societate. Pe mama o opreşte destul de des lumea pe stradă şi o întreabă dacă e mama Irinei Rimes. Ţin minte că, în ultima mea zi de canto, când au venit părinţii la mentorii mei, doamna Ludmila şi domnul Valeriu Cioban, i-au întrebat ce voi face mai departe şi mama a spus că s-au gândit să mă dea la Academia de Studii Economice a Moldovei, la economie şi informatică economică. Doamna Ludmila i-a întrebat de ce nu mă dau la muzică, dacă le e teamă că o să plec de lângă ei. Ai mei şi-au înghiţit limba. Am aflat povestea asta recent, de la mama. Când le-am zis că vreau să dau la Conservator la Chişinău, m-au susţinut, probabil avuseseră discuţia asta înainte.
 
Crezi că poţi să pierzi succesul?
Cel mai greu e să-l menţii, mai ales că ai în jur o echipă care se aşteaptă să aibă de lucru în fiecare zi. E important să fii lucid, să nu ţi-o iei în cap că ai ajuns sus şi că nu mai e nimic de făcut. Marele secret este să ştii să evoluezi şi să fii flexibil, să-ţi dai seama că timpul trece, că se schimbă tendinţele şi că trebuie să te adaptezi, să găseşti acel ceva nou pe care l-ai găsit şi atunci când te-ai lansat. Nu am forţat ideea de a scoate un album, „Pastila“, cu alte valenţe stilistice decât aveam până acum. A venit de la sine şi mi-a plăcut s-o fac. N-a fost o strategie: „A venit pandemia, hai să fac repede ceva“. Aveam de mult dorinţa asta. Eu mereu am inspiraţie, nu ştiu de unde o scot. Sper să nu fie o resursă epuizabilă. 
 

„Cu adevărat independentă am fost când am ajuns în România“

FOTO Diana Oprişan/Media Music Awards 2017
 
Vorbeşti cu fanii pe reţelele sociale?
Da şi nu. Nu sunt un fan înrăit al social media, dar sunt conştientă că acolo e publicul meu şi că aşa pot să ţin legătura cu el. Aflu feedbackul, întreţin comunicarea. De obicei, îmi place să interacţionez cu oamenii la concerte. Îmi place să vorbesc cu ei, dar uneori urăsc ideea de social media, acel mediu în care totul pare perfect şi toată lumea se ia după cei care par perfecţi. Cumva, ne intoxică mintea şi purtarea cu tot felul de chestii care n-ar trebui să fie primordiale: cum arăţi, cum te îmbraci. Şi eu cad pradă uneori acestui fenomen. Nu e bine să laşi ideile care vin de acolo să te devoreze. Pentru unii copii, care poate n-au o viaţă socială interesantă, cărora le e greu să se integreze în societate, care au deficienţe sau arată altfel decât ar vrea ei, cred că poate fi un factor toxic. Hate-ul gratuit de pe aceste canale de socializare e un lucru care mi-aş dori să nu existe în societatea de astăzi.
 
Şi tu ai avut parte de hate online când ai fost ambasadoare a Zilei Brâncuşi. Ai depăşit uşor acel moment?
Da, trebuie să fii un om matur, să le iei ca atare şi să înţelegi care este miezul, care sunt interesele. Nu vreau să mă exprim pe această temă, cred că încă nu e momentul.
Uneori urăsc ideea de social media, acel mediu în care totul pare perfect şi toată lumea se ia după cei care par perfecţi. Cumva, ne intoxică mintea şi purtarea cu tot felul de chestii care n-ar trebui să fie primordiale: cum arăţi, cum te îmbraci. Şi eu cad pradă uneori acestui fenomen. Hate-ul gratuit de pe aceste canale de socializare e un lucru care mi-aş dori să nu existe în societatea de astăzi.
Când locuiai în Republica Moldova, cum te-ai împăcat cu România şi cu Rusia din perspectiva culturală?
N-am fost niciodată un om spălat pe creier. M-am inspirat din cultura rusă şi cred că noi, moldovenii, avem un atu că putem să înţelegem limba şi cultura rusă, pentru că e un izvor nesecat de dramă. Acolo drama capătă altă dimensiune. Iubesc şi România pentru cultură, pentru geografia ei şi pentru oameni. Bucureştiul mi-a plăcut întotdeauna. Am venit prima oară cu Andi şi mă ţinea de mână, pentru că eram gură-cască. În timp, Bucureştiul a devenit o casă în care mă simt bine.
 
Pe multe ziduri din Bucureşti stă scris mesajul: „Basarabia e România“.
Unirea nu se va întâmpla niciodată. E o poveste frumoasă de care ne place să ne amintim, ne bucurăm să vedem pe pereţi: „Basarabia e România“.
 
De la André la Rammstein 
 
Ai povestit cândva că ai avut depresia imigrantului când te-ai mutat în România. Ce ţi-a lipsit cel mai mult?
Da, când eram singură acasă. Soţul meu era plecat în Moldova şi lucra la un radio. Când te duci într-o altă ţară, îţi lipsesc lucrurile de acasă: mâncarea, prietenii, discuţiile, atmosfera. Am făcut naveta de la 14 ani (n.r. – de la Floreşti la liceul din Soroca) şi îmi plăcea, pentru că mă simţeam independentă. La 18-19 ani, am început să lucrez şi să fac primii bani, dar nu se poate numi independenţă când te sună mama de zece ori pe zi să te întrebe unde eşti şi să-ţi zică să mergi acasă. Cu adevărat independentă am fost când am ajuns în România. Orice schimbare, chiar dacă vine şi cu rele, tot binevenită e.
 
Ce muzică ascultai în copilărie?
Ascultam muzică moldovenească şi rusească. Din România ascultam 3rei Sud Est, ASIA, André şi Holograf. În adolescenţă, ascultam multă muzică rock: Limp Bizkit, The Rasmus, Depeche Mode, Green Day, Rammstein. Atunci nu compuneam piese. Îmi amintesc că la prima mea lecţie de canto a trebuit să vin cu o piesă învăţată, mi-era ruşine că nu învăţasem nimic şi am compus pe drum o piesă.
 
Îţi mai aminteşti versurile? 
Da, suna cam aşa: „Ne eşti ca o zână, ne eşti ca o floare, copilărie nemuritoare. Ne eşti ca un cântec, ne eşti ca o casă, copilărie, grădină frumoasă“. Am făcut-o în cinci minute. În România am început să compun cu adevărat piese pentru mine, când m-am îndrăgostit.
 
Dragostea ca o limbă străină
 
Care a fost cea mai grea despărţire?
A fost una din dragoste, care a durat vreo doi ani, o despărţire dureroasă. Probabil ceva prin care trec oamenii profunzi, tind să cred că sunt un om profund, altfel n-aş fi suferit, aş fi trecut prin toate la un nivel superficial.
 
Te referi la fostul tău soţ?
Nu, cu Andi a fost o relaţie sănătoasă şi o despărţire sănătoasă. Nu e nimic adevărat din ce a scris presa galbenă.
 
Crezi că suferi mai puţin în funcţie de vârstă sau de cât eşti de matură când te îndrăgosteşti?
Nu cred că e vorba de vârstă, e vorba despre cum te schimbă o experienţă. Pe unii îi face să se teamă de dragoste, pe alţii, să se arunce şi mai mult. Poţi să înveţi lecţii, să înţelegi comportamentele oamenilor şi devii mai înţelept, ştii deja de ce să te fereşti. Cred că e ca învăţarea unei limbi străine. Când treci la un alt nivel, capătă alte conotaţii, cu fiecare experienţă şi cu fiecare an o vezi altfel şi găseşti sensuri noi. 
 
CV   
Hituri pe ambele maluri ale Prutului
 
Numele: Irina Rîmeş
Data şi locul naşterii: 22 august 1991, satul Izvoare, raionul Floreşti, Republica Moldova
Studiile şi cariera: 
  • A absolvit Liceul Teoretic „Constantin Stere“ din Soroca, în 2010, apoi a studiat la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.
  • În 2011, a participat la Eurovision Moldova cu „Iluzii deşarte“. Nu s-a calificat în finală, însă piesa a fost unul dintre hiturile anului 2012. Un an mai târziu a ajuns în finala emisiunii-concurs „Fabrica de staruri“.
  • În România, între 2013 şi 2014, a filmat videoclipuri pentru câteva single-uri sub pseudonimul Irra, dar n-au avut succesul dorit.
  • În 2016, a lansat, cu susţinerea Quantum Music din Bucureşti, single-ul „Visele“, pe care l-a compus cu Andi Bănică. Melodia s-a numărat atunci printre hiturile verii.
  • Din 2018, este unul dintre antrenorii show-ului „Vocea României“, de la Pro TV.
  • A lansat trei albume – „Despre el“, (2017), „Cosmos“ (2018) şi „Pastila“ (2020) – şi a cântat alături de The Motans, Taxi, Carla’s Dreams şi Guess Who.
  • Dintre cântăreţele pentru care a compus piese le amintim pe Inna, Andra şi Antonia.
 Locuieşte în: Bucureşti
 
 
 
 
 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările