Dar pe care regizoarea şi scenarista Nadine Labaki l-a cercetat ani de zile, prin interviuri cu refugiaţi şi copii abandonaţi şi l-a filmat vreme de şase luni, pentru a realiza puternica, emoţionanta dramă Capernaum. Este cea de a treia peliculă din cariera ei de autoare de film, cu care a câştigat trei premii la Festivalul de la Cannes, în 2018, între care cel mai important este cel al Juriului, intrând apoi şi pe lista de nominalizări la premiile Golden Globes, BAFTA, César şi Oscar pentru film străin.

Capernaum nu este oraşul în care se desfăşoară acţiunea filmului, ci este numele unui antic sat de la Marea Galileei unde, conform Evangheliei după Matei, a predicat Iisus şi căruia acesta i-a prezis că va sfârşi în Iad, din cauza necredinţei oamenilor în venirea lui Mesia. Numele a ajuns să semnifice haosul, iar cineasta libaneză îl foloseşte ca titlu, pentru a desemna astfel simbolic dezordinea ce stăpâneşte lumea acestor periferii, cele ale dezmoşteniţilor sorţii, uitaţi de Dumnezeu.

Unul din cei care se luptă zilnic pentru supravieţuire este un puşti de 12 ani, pe care îl vedem la începutul filmului, adus cu cătuşe la tribunal, de la închisoarea unde ispăşeşte o pedeapsă de cinci ani, pentru că l-a înjunghiat pe „cumnatul“ său, din cauza căruia sora lui a murit. Zain cere deschiderea unui proces împotriva părinţilor lui, pentru că l-au născut şi cere în instanţă să li se interzică a mai aduce pe lume alţi copii.

De aici, printr-o serie de flashback-uri, se desfăşoară alert povestea acestui copil exploatat de părinţi şi uitat de societate, care trebuie să-şi câştige în fiecare zi existenţa, muncind pentru sine, pentru părinţi şi pentru ceilalţi şapte fraţi şi surori. Este cărăuş pentru patronul unui magazin, care este şi proprietarul clădirii insalubre unde locuieşte familia sa. Se speteşte cărând butelii şi bidoane grele de apă, plătind astfel chiria pentru camera mizeră în care se înghesuie cei nouă, de la bebeluşul legat cu lanţul de piciorul patului, până la sora sa de 11 ani care, imediat ce devine nubilă, este „vândută“ în căsătorie. 

Cu inteligenţa sa de băiat al străzii, îi înşală pe farmacişti şi reuşeşte să cumpere cu o reţetă falsă, cantităţi mari de tramadol, un analgezic opioid pe care familia munceşte să-l piseze şi să-l amestece cu apă, pentru a impregna astfel hainele, pe care mama le duce apoi la închisoare, spre a fi vândute drogaţilor. Acesta este, de altfel, unul din puţinele momente în care familia este împreună: improvizata afacere cu droguri, alături de masa de seară, la lumina lumânării (căci nu există curent electric), când mama încearcă să-l convingă pe soţul ei să-l lase pe Zain să meargă la şcoală, pentru a aduce acasă mâncarea, hainele şi banii primiţi acolo, sau momentul din noapte în care copilul, înghesuit în pat alături de ceilalţi fraţi, ascultă cum, dincolo de cearceaful atârnat între paturi, părinţii lui gâfâie de plăcere.

Cu ochii lui mari şi stăpâniţi de o tristeţe profundă, băiatul pare împăcat cu soarta, munceşte alături de surorile lui, vânzând pe stradă limonadă şi nu s-ar fi revoltat, dacă părinţii nu i-ar fi vândut sora într-o căsnicie nedorită, pe care el a încercat fără succes s-o împiedice. Aşa că pleacă singur în călătoria prin care voia să-şi salveze sora şi ajunge să aibă grijă de copilul în vârstă de un an, al unei refugiate care lucra şi ea cu acte false la un parc de distracţii.

Este multă violenţă fizică şi simbolică, adunată în film, până în acest moment, în familia abuzivă, dar şi multă emoţie şi duioşie, mai ales în căldura pe care copilul o simte în noua familie, în condiţii de viaţă ce par mai puţin dificile. În locuinţa improvizată din bucăţi de tablă îl vedem pentru prima oară zâmbind, când Rahil, imigranta ilegală, care îl găzduieşte în schimbul serviciului de babysitting, îi cere să stingă lumânarea de pe restul de tort furat de la restaurant, pentru a serba aniversarea de un an a bebeluşului.

Numai că destinul îl încearcă din nou, atunci când Rahil este arestată şi el rămâne singur, ca să aibă grijă de bebe, fără bani, fără mâncare, fără niciun ajutor. Unii critici au văzut în aceste secvenţe în care adolescentul este pus la numeroase şi grele încercări pentru a asigura supravieţuirea lor, un exces de sarcini puse pe umerii personajului, cu scopul de a accentua latura melodramatică a poveştii. Aş spune că ele se integrează bine în ţesutul narativ şi în construcţia emoţională şi nu cad în sentimentalism: chiar dacă Zain a făcut în felurite feluri, până acum, dovada inteligenţei sale de supravieţuitor, căutarea lui disperată de a găsi resurse pentru bebeluş îi dă posibilitatea regizoarei de a aduce pe ecran strălucitoarea drăgălăşenie a băieţelului negru (care este, de fapt, o fetiţă) şi relaţia lor specială.

Filmul revine de câteva ori la sala de tribunal unde a început, în această prezentare în paralel a prezentului carceral şi a trecutului care a condus la acest deznodământ. Aşa îi putem vedea depunând mărturie pe mama şi tatăl lui Zain, acuzaţi de copil de neglijenţă şi iresponsabilitate. Regizoarea a creat pentru actorii neprofesionişti cadrul în care să poată interpreta rolul din propria lor perspectivă, astfel încât autenticitatea să fie maximă, iar povestea să nu devină maniheistă. Şi reuşeşte, fiindcă mărturia celor doi este emoţionantă, mama argumentând cu iubirea ei pentru copii, carne din carnea ei, iar tatăl explicând că este victima statutului său, într-o societate în care a fost învăţat că a fi bărbat înseamnă a face copii.

Spectatorul nu uită însă că, în restul filmului, l-a văzut pe acest tată disperat la tribunal, complet relaxat în statutul său de întreţinut, dormind şi fumând ziua, iar noaptea făcând copii pe care îi va exploata când cresc. Un model de excludere socială în care se complace, blamând destinul, netulburat nici măcar de faptul că, neavând documente de naştere pentru copiii săi, fiica sa căsătorită prematur şi apoi purtătoarea unei sarcini cu complicaţii, a murit la poarta spitalului, unde n-a fost primită fără acte.

„În cele din urmă, aceşti copii plătesc un preţ ridicat pentru toate conflictele, războaiele, sistemele, deciziile stupide şi guvernele noastre.“, îşi explica regizoarea concepţia pentru acest film despre invizibilii societăţii, fie ei copii trăind în medii marginale şi inexistenţi pentru oficialităţi, sau imigranţi ilegali, hărţuiţi de traficanţi şi de autorităţi. Iar soluţia acestor dileme profund umane vine, în final, ca un deus ex machina, de la organizaţiile umanitare internaţionale, care îi vor da lui Zain un act de identitate şi o vor reuni pe Rahil cu bebeluşul ei.

Nadine Labaki îşi exprimă furia faţă de situaţia nedreaptă a miilor de copii libanezi neînregistraţi, prin această emoţionantă poveste de supravieţuire în jungla periferiei moderne din Orientul Apropiat, plasând permanent în centrul ei pe micuţul Zain, astfel încât mediul acesta lovit de sărăcie nu este descris decât în măsura în care adolescentul interacţionează cu el.

De aici şi maniera dinamică în care este filmată povestea, mai totdeauna la nivelul privirii copilului, urmărit ades cu camera în mână. Pentru că regizoarea nu a lucrat cu actori, ci cu oameni ai locului şi s-a insinuat în această lume, folosind doar două camere de filmat şi un sunetist, pentru a nu influenţa reacţiile protagoniştilor şi a le lăsa loc de acţiune, fiindcă sunt multe alergături, bătăi şi certuri în acest film, întrucât părinţii nu cunosc altă modalitate de a-şi disciplina copiii decât sudalma, pumnul şi palma.

Modalitatea documentară de filmare a lumii dezmoşteniţilor a asigurat acestui film de ficţiune o puternică amprentă de autenticitate, de realism social, pe care cinematograful european l-a înregistrat după al doilea război mondial, prin operele unor maeştri ai neorealismului italian, precum Vittorio De Sica sau Roberto Rossellini. Şi este desigur meritul incontestabil al regizoarei de a-i fi pus pe toţi aceşti neprofesionişti în stările cerute de situaţiile narative şi de a-şi fi permis luxul de a repeta filmarea scenelor, până la dubla ideală, ceea ce a rezultat în final într-un material de 520 de ore, care a fost apoi editat vreme de doi ani. L-a avut alături, în această aventură financiară, pe producătorul şi compozitorul filmului, care şi-a ipotecat casa, ca să poată aduna banii pentru realizarea producţiei.

Când l-a descoperit regizoarea, interpretul lui Zain (excepţional de expresivul Zain Al Rafeea) era chiar băiat de prăvălie şi trăia în Liban de opt ani, fiind refugiat din Siria. Este un talent autentic, carismatic, care reuşeşte, să ţină publicul cu sufletul la gură pe toată durata filmului, cu maturitatea sa în gândire şi acţiune, cu limbajul său colorat de înjurături, dar şi cu candoarea şi căldura arătate surorii sale şi bebeluşului, un specialist în supravieţuire, un înţelept al străzii.

Şi ceilalţi actori sunt neprofesionişti (cu excepţia regizoarei însăşi, actriţă ce şi-a rezervat rolul avocatei băiatului), fiind special aleşi astfel, fiindcă Labaki a dorit „o luptă adevărată pe marele ecran“. Iar opţiunea ei nu a fost lipsită de riscuri, căci, de pildă, interpreta imigrantei Rahil, Yordanos Shifera, ea însăşi o refugiată ilegală, a fost arestată din acest motiv în timpul filmărilor. 

Intrând în această lume dickensiană modernă, crudă, dar nu lipsită de candoare şi veselie, Nadine Labaki a lărgit aria reflecţiei sale asupra realităţilor libaneze, începute în 2007 cu viaţa urbană a cinci femei, în tragicomedia Caramel, şi continuată în 2011 cu relaţia dintre islamism şi creştinism într-un sat libanez, în premiatul Şi acum, încotro? (filmul cu cele mai mari încasări din Liban până în prezent).

Mai mult decât primele două, aceasta a fost nu doar o experienţă artistică pentru actriţa devenită regizoare, ci şi una fundamentală de viaţă: „Realizarea acestui film mi-a schimbat viaţa, m-a schimbat ca persoană, mi-a schimbat perspectiva asupra lucrurilor, lăsându-mi o senzaţie de vinovăţie care nu mă părăseşte niciodată. Nu poţi fi cu adevărat la fel după o astfel de experienţă.“, mărturisea Nadine Labaki, absolventă a Universităţii Saint-Joseph din Beirut.

Prezentat la noi anul trecut, la Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest şi lansat acum de Independenţa Film în cinematografele din întreaga ţară, Capernaum este indiscutabil una din producţiile cele mai captivante şi emoţionante ale anului 2018, dedicată copilăriei în mileniul trei, aşa cum a fost şi câştigătorul Palme d’Or de la Cannes, O afacere de familie, semnat de japonezul Hirokazu Kore-eda.

Cu puternicul său impact emoţional în susţinerea argumentelor cu care adolescentul cere instanţei limitarea dreptului părinţilor săi de a mai aduce pe lume, în mod iresponsabil, şi alţi dezmoşteniţi, lungmetrajul Nadinei Labaki este o pledoarie implicită, plină de forţă, în favoarea planningului familial, al educaţiei care permite cuplurilor să controleze numărul de copii pe care îl au, astfel încât să le poată asigura creşterea şi educaţia de care au nevoie într-o societate civilizată. O temă de stringentă actualitate şi în România.

Capernaum (2018)

Regia: Nadine Labaki

Cu:
Zain Zain Al Rafeea
Rahil Yordanos Shifera
Yonas Boluwatife Treasure Bankole
Souad Kawsar Al Haddad
Selim Fadi Kamel Yousef
Sahar Cedra Izzam
Aspro Alaa Chouchnieh

Scenariul: Nadine Labaki, Juhad Hojeily, Michelle Keserwany
Imaginea: Christopher Aoun

Editarea: Konstantin Bock
Muzica: Khaled Mouzanar
Producător: Khaled Mouzanar