„Din culisele cinematografiei“. De ce s-a răzbunat puterea comunistă pe „Un film cu o fată fermecătoare“
0
Săptămâna trecută s-au împlinit 52 de ani de la premiera lungmetrajului lui Lucian Bratu, pe un scenariu de Radu Cosaşu, cu Margareta Pâslaru, Ştefan Iordache, Marin Moraru şi Emmerich Schäffer în distribuţie, care a fost scos de pe ecrane şi resincronizat pe cheltuiala celor doi realizatori, fiind caracterizat ca un film „reprobabil“, care „discreditează tineretul“.
16 martie 1966. Scenariul cu titlul „Un balonzaid spre singurătate“ scris de Radu Cosaşu, primeşte girul conducătorilor cinematografiei autohtone pentru a fi realizat în regia lui Lucian Bratu, cel care se remarcase în urmă cu câţiva ani datorită superproducţiei istorice „Tudor“.
Scenariul spune povestea unei tinere absolvente de liceu atrase de mirajul lumii filmului, care îşi doreşte mult să devină actriţă. Cum dorinţa ei arzătoare nu este dublată şi de un talent pe măsură, comisia de examinare la admiterea în facultate nu este impresionată de prestaţia ei şi o pică. Dar tânăra noastră este nu numai o fată fermecătoare ci şi extrem de încrezătoare în forţele proprii, aşa că îşi va încerca norocul în filme publicitare, sperând că la un moment dat talentul ei va fi recunoscut. Trebuie ţinut cont de faptul că, în varianta de scenariu discutată în şedinţa din martie 1966, povestea se termină cu bine pentru tânăra Ruxandra Vancu, care reuşeşte să obţină mult-visatul rol la Buftea.
Filmările au avut loc în perioada iunie - octombrie, în Bucureşti (exterioare) şi la Buftea (interioare), distribuţia peliculei fiind una de zile mari: Margareta Pâslaru (Ruxandra), Ştefan Iordache (Paul Manu), Emmerich Schäffer (Rotaru), Marin Moraru (Lascu), Virgil Ogăşanu (Ospătarul), Cornel Coman (Procurorul), D.I. Suchianu (Profesorul), Petre Gheorghiu (Salahorul), Grigore Gonţa (Mircea), Ileana Stana Ionescu (Adriana) şi Dorin Varga (Campionul).
„Este o fată foarte sinceră în fond, care crede în tot, dar care nu prea ştie ce vrea“
„Sub o umbrelă, Margareta Pâslaru machiată şi gata să intre în cadru, bea Coca-Cola. Seamănă foarte vag — aşa cum e acum, tapată, machiată şi «pe tocuri» — cu fetiţa de acum o zi care, în sandale şi cu părul ei de-acasă, cu ochii ei de-acasă, îmi povestea la cerere, despre ea şi despre rolul ei. «Ruxandra este o fată fermecătoare, şi asta obligă. Ceea ce cred că va fi foarte greu: să joci cu talent o fată care nu are talent. E greu, dar îmi place, îmi place foarte mult. Trebuie să-mi amintesc cum eram la 17-18 ani...Este o fată foarte sinceră în fond, care crede în tot, dar care nu prea ştie ce vrea. Dă examen la teatru, deşi nu are niciun pic de talent, trece de la o stare de spirit la alta dintr-o dată, fără nicio justificare aparentă... Îl iubeşte pe Paul, dar nici Şerban nu-i e indiferent... Este o fată puţin dezorientată...». Rolul Margaretei este într-adevăr foarte greu. Această fată fermecătoare poartă în spate tot filmul, nu numai titlul. Trebuie să trezească rând pe rând simpatie, antipatie, repulsie chiar. Să fie drăgălaşă, dezarmantă, enervantă. Să fie proastă, cu şi fără farmec, şi să aibe crize de inteligenţă acută. Lipsită de talent, şi să aibă o scenă de improvizaţie actoricească aproape genială. Să lovească, cu insensibilitatea şi egoismul ei inconştient şi să fie la rându-i lovită, fără să înţeleagă de ce. Să fie ca o superbă jucărie mecanică, ca o păpuşă care spune şi mama şi tata, închide ochii, bate din palme, şi transmite şi idei. De ce Margareta Pâslaru? «Văzut din afară» — spune Lucian Bratu — «ar putea să pară o soluţie de succes. Margareta este foarte cunoscută. Din cauza popularităţii ei, avem şi necazuri. Dorim să trecem neobservaţi, să filmăm prin surprindere, dar de multe ori din cauza ei nu se poate. Am ales-o pentru că sunt convins că ea este purtătoarea ideală a tipului de fată creat de Cosaşu. Este foarte de aici, din oraşul nostru, se leagă foarte bine cu locurile pe care le filmăm şi cu tema filmului. Sigur, garanţii nu există. Orice lucru are proporţia lui de necunoscut. Poate că nici experienţa ei cu mine, nici a mea cu ea nu este o asigurare liniştită sută la sută. Necunoscut este, în special, dacă şi cât suntem noi în stare, împreună cu ea, să prospectăm zonele mai adânci ale scenariului. Pentru că există o aparenţă a fenomenului, foarte tentantă şi spectaculoasă, dar dacă nu reuşim să o depăşim şi să desprindem semnificaţiile acestei fete fermecătoare, dacă rămânem la suprafaţa fenomenului nu vom reuşi să ne ducem rolul până la capăt. Mi se pare important să prindem şi să reuşim să păstrăm până la capăt tonul uşor amuzat, ironic cu care autorul vorbeşte despre lucruri foarte serioase. Şi mai este ceva privind tehnica filmării: cu ajutorul lui Tiberiu Olasz încercăm să filmăm altfel decât până acum, adică în ordine cronologică a filmului. Eu nu anticipez, dar este interesant că se poate foarte bine lucra şi aşa, fără să stânjenim producţia şi obţinându-se două câştiguri foarte importante, unul pentru actori — care au astfel sentimentul continuităţii rolului lor — şi unul pentru mine personal: nu mai sunt transformat în dispecer, obligat să ţin minte şi să mă preocup de ce se întâmplă între cadrul A şi cadrul Y»“, scria revista „Cinema“ în numărul din septembrie 1966.
„La patru zile după premieră, filmul a fost scos de pe afişierul «Scalei»“
În mijlocul epocii comuniste, povestea fetei care vrea cu tot dinadinsul să ajungă vedetă a trezit controverse serioase, astfel că filmul a fost scos din cinematografe la numai patru zile de la premiera din 7 martie 1967. Radu Cosaşu, care, după această experienţă nefericită, n-a mai scris niciodată scenarii de film, îşi amintea, într-un articol publicat în „Dilema Veche“: „În centrul scenariului pusesem o fetişcană care voia să devină artistă de cinema, «dădea» la teatru şi cădea cum se cade, dar nu se lăsa şi călca în picioare tot ce era de călcat ca să ajungă şi ea la Buftea. Şi ajungea. Fata nu era o tâmpiţică oarecare, dar nici genială; avea lipsuri morale evidente, dar şi calităţi bine ascunse; voia s-o răzbească în soartă şi nu ştia cum. Ceea ce îi dădea o umanitate demnă de analiză, între meschinărie şi aiureală sufletistă. Era un produs mediocru din care se putea mânca o pâine, ştergându-te mulţumit şi politicos pe gură, după aceea. Fără să generalizez pripit (o, termenii epocii!), încercam o critică - poate prea puţin brutală - a mediocrităţii la o vârstă dificilă, postadolescenţa. Lucian Bratu lucrase cu subtilitate, poate prea multă, dar filmul impunea o atmosferă morală. Margareta Pâslaru - ideea lui Lucian Bratu - era senzaţională. La patru zile după premieră, filmul a fost scos de pe afişierul «Scalei», fără vreo explicaţie. Imediat au apărut cronici viguroase (în «Scînteia», «România liberă», «Informaţia Bucureştiului», «Luceafărul») care l-au ras din p.d.v. moral, ideologic, politic ş.a.m.d., denunţând că tineretul nostru nu este aşa“.
„Am fost printre primii care am plătit, concret, «o gravă greşeală, străină de politica partidului nostru în domeniul educaţiei tineretului»“
În cele din urmă, finalul filmului a fost refăcut pe cheltuiala regizorului şi scenaristului şi reintrodus, dar de această dată pe ecranele periferice ale Capitalei. „Un cronicar şi mai zelos - care nu găsise suficient să demaşte «cosmopolitismul» eroinei argumentând cu largi citate din Gramsci se mai străduise să adune la televiziune mame indignate şi gospodine cumsecade care jurau că fetele lor nu-s ca aia din film; se mai vorbea şi de o adunare a unor studenţi care urmau să voteze o rezoluţie de dezgust şi înfierare a filmului; se mai zicea că un om responsabil văzuse rezoluţia aceea şi o mototolise, aruncând-o apoi la coş, bagatelizând problema: «Nu aşa se discută în artă!». Cert este că printre telefoanele care zbârnâiau dens, a fost unul, al unui redactor-şef la un ziar chiar al tineretului, care mi-a spus clar: «Stai liniştit, se revine!». De ce nu aş fi fost liniştit? Vocaţie de victimă continuam să nu posed, gust pentru martiraj nici atât, şi însuşi instinctul de conservare îmi spunea că nu am de ce să mă tem.Într-adevăr, se reveni: mi s-a comunicat concis că e necesară modificarea finalului, adică eroina să nu-şi mai vadă împlinit visul de a face film la Buftea, ci exact invers, să «cadă» la probă, să înţeleagă că la noi «elementele neserioase nu pot învinge». Costul postsincronizării urma să-l suportăm noi, autorii, vinovaţi de «confuzie ideologică». Am plătit pe din două - Bratu şi cu mine. Cred că am fost printre primii care am plătit, concret, «o gravă greşeală, străină de politica partidului nostru în domeniul educaţiei tineretului». Filmul a intrat din nou în reţea, la margine de Bucureşti, unde mulţi alergau să vadă «grozăvia». Unii se întorceau dezamăgiţi: nu era nici o grozăvie. Era un film normal, cu unele calităţi, dar inegal (măreţul adjectiv care spune totul şi nimic). Alţii erau mulţumiţi că văzuseră un film normal, ceea ce constituia o satisfacţie estetică. Invidioşii se întrebau de ce s-a făcut atâta tapaj. Şmecherii constatau că, la urma urmei, filmul a avut parte de o reclamă bună, ce mai voiam? Nu mai voiam nimic; continuam să nu am chemare pentru şmecherie, păstrându-mi intoleranţa la invidie. Instinctul de conservare îmi şopti: «Apucă-te de nuvele! Lasă-te de cinema! Nu ai talent! E bine să-ţi cunoşti natura talentului. E tot ce-i mai important, dacă vrei să fii scriitor». L-am ascultat“, mai povestea Radu Cosaşu.
Şi criticul de film Călin Căliman a avut de suferit datorită faptului că scrisese o cronică favorabilă filmului: „A fost periclitată chiar funcţia mea de redactor la «Contemporanul», şi – pentru că răspundeam de pagina cinematografică a săptămânalului de cultură – am fost somat să procur, pentru numărul următor al revistei, o altă cronică la acelaşi film, în care să fie combătut cu asprime punctul meu de vedere. M-am adresat, în consecinţă, regizorului Iulian Mihu – colaborator al «Contemporanului» la acea vreme, care mi-a zis «scriu cu plăcere împotriva ta, Căline» şi mi-a promis, în trei zile, articolul cerut. Cănd m-am prezentat la regizor să iau textul, acelaşi Iulian Mihu mi-a zis „«cronica ta e foarte bună, nu pot să scriu nimic împotrivă», fapt care m-a distrus literalmente. M-a salvat o bună colegă de-a mea într-ale criticii cinematografice, frumoasa Silvia Cinca. Ea a scris, răspicat, că avem de a face cu un film nociv, care contravine flagrant normelor moralei socialiste“.
Plecarea în străinătate a unor interpreţi a „îngropat“ definitiv filmul până în 1990, când pelicula lui Lucian Bratu a fost relansată. În total, filmul a fost văzut de 753.569 de spectatori în România, dintre care 621.628 în perioada martie 1967 - decembrie 1968.
„Un film cu o fată fermecătoare“ este o nereuşită cinematografică de fond (în articolul de faţă nu ne-am propus se ne ocupăm de construcţia cinematografică, de interpretare, deşi, neajunsurile semnalate împietează şi asupra realizării artistice). Răspunderea o poartă şi conducerea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, cei însărcinaţi să îndrume activitatea de elaborare şi realizare a filmelor! Dorian Costin în „Scânteia“ din 17 martie 1967 Pe noi spectatorii nu trebuie să ne farmace superficialitatea, viaţa uşoară, lipsa de morală a personajului.... Nu putem decât să condamnăm calea pe care filmul ne-o indică. Ea este total străină moralei comuniste! Silvia Cinca în „Contemporanul“ din 17 martie 1967 Pelicula lui Cosaşu şi Bratu nu e educativă, dimpotrivă, e imorală prin echivoc şi fofilare, deci nu e film, ca să nu mai spunem operă de artă, deci e improbabil că are ce căuta pe ecrane! text semnat L. în „Luceafărul“ din 18 martie 1967
Se încarcă comentariile...
