„Din culisele cinematografiei“. Cum filmau regizorii români „pe blat“ în străinătate, fără a plăti taxele aferente

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Istanbul
Istanbul

Condiţionaţi de bugetele limitate pe care le aveau la dispoziţie, cineaştii români au compensat întotdeauna prin inventivitate, dovedită inclusiv prin intermediul filmărilor în străinătate, realizate de multe ori fără autorizaţie, prin intermediul cărora au surprins pe peliculă monumente şi aspecte ale vieţii de zi cu zi din marile oraşe ale lumii.

Marea majoritate a lungmetrajelor româneşti dinainte de 1989 s-au realizat în „Cetatea Filmului“ de la Buftea, acolo unde au fost turnate, de asemenea, şi o întreagă serie de coproducţii cu atât cu ţări precum Franţa, Italia sau Republica Federală Germană, cât şi cu state din blocul socialist. De partea cealaltă, era foarte greu ca cineaştii români să poată beneficia de oportunitatea de a filma peste hotare, în condiţiile în care filmele pe care le realizau doar cu bani româneşti. Au existat însă şi câteva excepţii. Cel mai scump film românesc din toate timpurile, „Mihai Viteazul“, a fost turnat în 37 de locaţii diferite, din ţară şi din străinătate, inclusiv Peleş, Bran, Râşnov, Călugăreni, Şelimbăr, Mirăslău, Gorăslău,  Roma, Viena, Praga, Istanbul, ba chiar şi în Tunis, unde existau locuri asemănătoare  Istanbulului din acea epocă. Sergiu Nicolaescu a filmat chiar şi la Palatul Topkapî, care a fost timp de 400 de ani reşedinţa sultanilor otomani, fiind transformat în muzeu încă din 1924, în urma unui decret al lui Mustafa Kemal Atatürk. Cineastul nu avea însă autorizaţie pentru a filma în incinta complexului, aşa cum a avut de exemplu pentru scenele filmate la Praga. Şi atunci a recurs la o stratagemă. L-a trimis pe directorul de producţie Gheorghe Pîrîu în audienţă la Ministerul Culturii şi Turismului, care administra edificiul, şi i-a cerut să-l sune din anticamera ministrului, în timp ce se afla împreună cu directorul muzeului. Nicolaescu a pretins că a vorbit cu ministrul în limba franceză, iar directorul l-a crezut şi a acceptat trei mii de mărci ca plată. În ultima zi, filmând foarte matinal câteva exterioare şi arborând un steag otoman roşu, a atras atenţia poliţiei turce, care i-a cerut autorizaţia scrisă de filmare. Nicolaescu terminase de fapt filmarea, aşa că a părăsit intempestiv Turcia împreună cu negativul şi actorii. Camioanele cu recuzită şi reflectoare au fost oprite o vreme de vameşii turci, care au căutat în zadar pelicula. Ulterior, ambasadorul Turciei a înaintat un protest, pe care l-a retras după ce a putut vedea, într-o proiecţie specială, secvenţele filmate la Istanbul.

„Toate pânzele sus“ pe puntea unui mineralier

Pentru realizarea serialului de televiziune „Toate pânzele sus“, marea majoritate a porturilor în care acosta corabia „Speranţa“ au fost reconstituite pe cheiurile Portului Tomis, dar au existat şi filmări realizate în străinătate, inclusiv de pe puntea unui mineralier. „La Constanţa, Marcel Bogos a văzut în Portul Tomis locul pentru un decor modular, faţadele clădirilor din toate porturile prin care trecea «Speranţa». La Sulina am reuşit să acoperim cu decorurile noastre paragina celebrului port de altădată. Pentru Canalul Beagle am făcut prospecţii la gurile de vărsare ale fluviilor Don şi Nipru, dar nu se potriveau. Am găsit până la urmă locul perfect în Bulgaria, aproape de graniţa cu Turcia, la vărsarea râului Ropotamo în Marea Neagră. Tot în Bulgaria am mai filmat şi la Capul Caliacra, episodul cu insula şi grota piraţilor. Expediţia de explorare a ţinuturilor necunoscute din Ţara de Foc am filmat-o în Bucegi, dar şi în Cheile Dâmbovicioarei. Apoi, împreună cu operatorul Nicu Stan, scenograful Marcel Bogos, producărorul Sideriu Aurian şi câţiva asistenţi, ne-am îmbarcat pe mineralierul «Bocşa», care făcea curse regulate în Brazilia, în portul Vitória. Căpitanul Ştefan Freitag a avut bunăvoinţa să aranjeze traseul în aşa fel încât să filmăm Bosforul dimineaţa, să ocolim de aproape Capul Sunion, Malta, Strâmtoarea Gibraltar, Canarele, Atlanticul...Avem în serial numeroase imagini reale, cu «Bocşa» interpretând «Speranţa»“, a povestit regizorul Mircea Mureşan.

Acelaşi regizor îşi aminteşte că scenaristul Titus Popovici a finanţat din banii lui câteva filmări efectuate la Viena pentru filmul „Horea“: „Producţia necesita sute de uniforme de militari, zeci de nobili la şedinţa masonică de la Viena. Recuzita: arme, circa 350 de puşti şi tunuri funcţionale ca efect de tragere, un escadron de husari. Echipa de producţie şi directorul filmului, după ce au studiat extrasele complete, au calculat un nou deviz, în valoare de 14 milioane de lei. Bineînţeles, au început discuţii aprinse cu direcţia administrativă de la Buftea, care nu înţelegea importanţa şi nu se interesa de amploarea filmului. Cerea tăieri din cheltuieli şi atât! Am redus numărul soldaţilor la 250, costumele şi armele, ca să ajungem la 12 milioane şi jumătate. Nu s-a aprobat! Am eliminat şi escadronul de husari şi am mai redus devizul până la 11.750.000 de lei. Mai jos de atât, am declarat, refuz orice sărăcire a filmului. Constantin Pivniceru, directorul de la Buftea, aşa mic cum era, s-a ridicat de la biroul lui masiv de nuc: «Se suspendă producţia!» Deşi cam peste mână, am reuşit să apelez la vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Ion Traian Ştefănescu, care, spre onoarea lui, a telefonat la Buftea: «S-au spus 9 milioane? Se aprobă 11.750.000» Aşa am putut să începem filmul. Vivi Drăgan Vasile a reuşit să filmeze şi câteva cadre ilustrative la Viena, cele din pregeneric, sponsorizate de Titus Popovici din economiile lui!“.

„E soţia mea, dar a luat-o puţin razna. Ce să fac?“

După 1990, regizorii români au continuat să utilizeze diverse tertipuri pentru a compensa lipsa banilor. Pentru „Iubire elenă“, ultimul lungmetraj din palmaresul său, Geo Saizescu a filmat atât în România, cât şi la Atena, la Naflion – prima capitală a Greciei moderne, pe insula Spetses, la Napoli, Roma şi Florenţa. Nu fără peripeţii. „Primele filmări au avut loc în Grecia, pe insula Spetses. Ulterior, am filmat la Atena, am mers în Italia, unde am filmat în Roma, Florenţa, Pompei. Am fost şi în Napoli, iar în Bucureşti am filmat interioarele. Este un film jumătate de epocă, jumătate contemporan, pentru că povestea se împarte în două lumi - jumătatea secolului al XIX-lea şi prezent. Regizor a fost tatăl meu, eu am fost actor şi coproducător, soţia mea, Georgiana, joacă unul dintre rolurile principale. Părerea mea este că filmele se fac în familie atâta timp cât nu ai un buget care să acopere într-adevăr cheltuielile. Aşa am ajuns şi eu coproducător, părţile mele le-am cedat filmului. Am alergat ca un nebun atât în Grecia, cât şi în Italia ca să surprindem nişte cadre frumoase. Filmul are o imagine deosebită, fiind mediteraneean. Noi, în general, în România nu suntem obişnuiţi să ieşim în afara ţării şi majoritatea filmelor sunt gri, cu blocuri comuniste, mizerie. Am căutat să evităm acest lucru. Pe lângă mesajul artistic pe care trebuie să îl transmită filmul, cred că mai e şi bucuria spectatorului de a privi ceva ce doar îşi imaginează poate. Dar n-a fost uşor. Filmam la Pompei şi ne-a fost dificil să filmăm din afară pentru că taxele de filmare în muzee şi în locurile mai speciale sunt destul de mari şi atunci am încercat o «indiană». Încercam să facem lucruri pe care nu ni le permiteam. Am îmbrăcat-o pe Georgi în costum de epocă, cu şevalet, un creion, ca şi cum ar fi mers să picteze între ruinele de la Pompei. Noi nu puteam filma înăuntru, iar operatorul aştepta la gard cu un transfocator destul de mare şi am intrat cu ea. Ne direcţionam cu nişte walkie-talkie ca să evităm întâlnirea cu responsabilii privind securitatea şi să ne furişăm pe acolo tocmai ca anumite secvenţe să fie luate de la depărtare. Ca să nu ne strice scenele. am intrat pe furiş şi, la un moment dat, ne întâlnim cu un paznic. Eu eram îmbrăcat cu pantaloni scurţi, şapcă, aveam telefonul mobil şi staţia, iar Georgi era îmbrăcată ca în urmă cu 150 de ani. Tipul se uita foarte ciudat la noi şi îi zic în engleză: «E soţia mea, dar e puţin nebună». Ea era un personaj cu o rochie lungă, cu crinolină, era frapantă, iar eu eram modern. Şi zic: «E soţia mea, dar a luat-o puţin razna. Ce să fac?»“, a explicat regizorul Cătălin Saizescu.

„Sunt, fără niciun fel de dubiu, cel mai eficient producător în România raportat la calitate versus bani“

Întâmplări asemănătoare a trăit şi Cristian Comeagă, operatorul convertit în producător şi ulterior în regizor, cu ocazia peliculei „Cel ales“, pentru care a filmat, fără autorizaţie, la Paris. „Sunt, fără niciun fel de dubiu, cel mai eficient producător în România raportat la calitate versus bani. Sunt cel mai capabil, în România, să fac, cu banii pe care îi am la dispoziţie, filme care să arate mai scump decât au costat de fapt. La filmul regizat de Nae Caranfil, «Restul e tăcere», am construit maşinile din film de la zero. Este filmul pentru care am cumpărat prin licitaţii de pe eBay nasturi de sidef la 3 dimineaţa. O grămadă din ce e acolo e cumpărat de pe eBay – umbrele, costume, tocuri. Am cărat o maşină de treierat pe trailere de la Urziceni. Se vede în planul 15, în lanurile de seceriş, dar e o maşină care merge. Ne-am turtit minţile ca să o facem să funcţioneze. Filmul ăla e un film care e apreciat a fi făcut la 15-20 milioane. A costat de fapt doar 2,4 milioane de euro. La filmările pentru «Cel ales», o poveste de spionaj care începe în anii ’80 şi ajunge în prezent, ţin minte că eram în Gara de Nord din Paris, oameni cu parul alb, un operator care este profesor la facultate, fugind pentru că ne urmăreau gardienii, pentru că nu aveam permis. Eu am încercat să îi fraieresc, că am limbariţă. Ne-am dus şi am filmat «româneşte», ce să mai vorbim“, a povestit Cristian Comeagă. 

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite