Există totuşi un precedent cinematografic al acestui straniu „Holy Motors“, în ce priveşte bizareria subiectului: filmul „Trei vieţi şi o singură moarte“ (1996, cu Marcello Mastroianni), al cineastului de origine chiliană Raoul Ruiz (un geniu al cinematografului, decedat anul trecut, la 70 de ani). Cel puţin în ce priveşte ideea că personajul principal poate parcurge mai multe vieţi, mai exact mai multe identităţi într-o singură viaţă. Altfel, sigur, stilurile sunt cu totul diferite.

Un „geniu dement“, astfel ar putea fi caracterizat cel mai bine regizorul francez Leos Carax (52 de ani), autorul lui „Holy Motors“; nu unul (de tip) romantic, nu unul damnat etc., ci unul care împinge radicalismul estetic şi desconsiderarea spectatorului până acolo încât te întrebi dacă este vorba, într-adevăr, de o viziune extrem de personală asupra cinemaului sau de un pur delir grandoman.

Succese şi eşecuri

Holy Motors“ este cel de-al zecelea titlu semnat de Leos Carax (dintre care al cincilea lungmetraj) şi primul lungmetraj după 13 ani, de la „Pola X“ (1999). Carax a debutat în anii ’80 cu două mari succese de critică, „Boy Meets Girl“ (1984) şi „Mauvais sang“ (1986). Aceste filme au făcut-o pe Juliette Binoche, o actriţă în mare vogă la acea vreme, să lase totul baltă şi să i se supună total lui Carax, personal şi profesional.

Fructul celor cinci ani de convieţuire zbuciumată, între 1986 şi 1991, a fost filmul „Les amants du Pont-Neuf“ (1991), desconsiderat la acea vreme şi de critică şi de public, dar devenit în timp un film-cult. Steaua regizorului a părut să apună din acel moment: după opt ani de „exil“, a revenit cu „Pola X“, un alt film respins de critică. Aşa că, după atât de mult eşec, acest „Holy Motors“ poate fi considerat o revenire atât în atenţia criticii, cât şi a publicului.

Plăsmuiri onirice

Sentimentul pe care-l ai, vrei-nu vrei, văzând un film de Leos Carax, este unul de jenă. Este acelaşi cu sentimentul pe care-l ai când cineva, în viaţa reală, îţi povesteşte visele. Indiferent de calitatea povestitorului şi a plăsmuirilor nocturne, apare un sentiment de jenă în cel care ascultă.

Deşi visele lui Leos Carax sunt evident construite, rezultatul unei operaţiuni intelectuale, aparentul lor haos provoacă senzaţia de care vorbesc. Dacă vrem neapărat să îl apropiem de cineva, l-am putea apropia de David Lynch în momentele sale cele mai bune, dar şi cele mai bizar-ambigui („Eraserhead“, „Lost Highway“, „Mulholland Drive“).

Cântarea Parisului

Nu mai puţin de 11 roluri diferite joacă, în „Holy Motors“, Denis Lavant, actorul-fetiş al lui Carax (a apărut în patru dintre filmele sale). Se spune că ai tot atâtea vieţi câte filme ai văzut, şi de aici pleacă această originală „declaraţie de dragoste de cinema“, aşa cum a fost interpretat filmul, pentru a i se da totuşi un sens.

Slujba d-lui Oscar – personajul-cadru al lui Lavant – este de a impersona, de dimineaţa devreme până seara târziu, alături de alţii, diverse situaţii de viaţă, în diverse stiluri cinematografice, dar în lumea reală, în Parisul contemporan. Totul, se pare, pentru o misterioasă societate de atotputernici, numită Holy Motors (după limuzinele care-i plimbă toată ziua în oraş pe „actori“).

Este citat totul: SF-ul, romance-ul, musicalul, dar Leos Carax se şi autocitează, prin personajul M. Merde, recreat şi el, într-un aşa-numit „rendez-vous“ de Oscar. Merde a fost lansat în scheciul lui Carax din „Tokyo!“ (2008), unde punea în umbră scurtmetrajele, şi ele excelente, ale lui Bong Joon-ho şi Michel Gondry. Straniu, dar „cântarea Parisului“ din „Holy Motors“ seamănă puţin cu „cântarea New York-ului“ din „Cosmopolis“ al lui David Cronenberg, nu numai pentru că mare parte din acţiune se întâmplă într-o limuzină.

 

Motoare sfinte / Holy Motors (Franţa-Germania, 2012)

Regia: Leos Carax

Cu: Denis Lavant, Edith Scob, Michel Piccoli, Kylie Minogue, Eva Mendes, Leos Carax

Rulează la: Hollywood Multiplex Bucureşti Mall