Pelerinaje ca la sfinţi la comicii din „Las Fierbinţi“: Interviu cu Claudiu Maier, actorul care îl interpretează pe Tipilică

Pelerinaje ca la sfinţi la comicii din „Las
Fierbinţi“: Interviu cu Claudiu Maier, actorul care îl interpretează pe Tipilică

Claudiu Maier a revenit în rolul lui Tipilică Nebunu' în serialul „Las Fierbinţi“ FOTO Pro TV

Actorul Claudiu Maier (37 de ani) a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre rolul nebunului Tipilică din „Las Fierbinţi“ şi a povestit cum a fost luat prin surprindere de popularitatea serialului de la Pro TV.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Adevărul“: Cum a venit propunerea de a juca în „Las Fierbinţi“?
 
Claudiu Maier: M-au sunat Dragoş Buliga, regizorul şi producătorul serialului, şi mi-a zis: Uite, aş vrea să vii cu noi să fii un personaj mai prezent decât ai fost până acum. Că personajul meu, Tipilică, apăruse şi în sezonul 10 şi în sezonul 11, dar foarte puţin, în 4-5 episoade. Nu am dat casting, pentru că primul episod în care am apărut a fost scris de Iulian Postelnicu, fostul meu coleg de la Serviciul Român de Comedie, iar el când a scris personajul Tipilică i-a zis lui Dragoş: „Uite, pe ăsta l-ar putea face Claudiu“. 
 
A fost uşoară adaptarea în noua echipă?
 
Eu cu partea artistică mă cunoşteam. Cu Bobonete am fost coleg la Serviciul Român de Comedie, am făcut Impro Show, cu Văncică la fel, iar pe ceilalţi îi cunoşteam cum se cunosc actorii, că te mai întâlneşti ba la un spectacol, ba la o petrecere. Nu i-am învăţat încă pe nume pe toţi din echipă (Râde), că sunt vreo o sută, dar oamenii sunt toţi drăguţi, din toate departamentele. Cred că este cea mai închegată echipă pe care am văzut-o în viaţa mea, în televiziune. Motiv pentru care le şi merge foarte bine.
 
FOTO Pro TV
 
Cum te simţi în pielea noului personaj?
 
Aici ai intrat pe un teritoriu ciudat. Nu ştiu cum să mă simt că personajul este încă în lucru. Personajul a fost scris de mai mulţi scriitori şi încă nu este foarte clar conturat, nici de către ei, nici în capul meu. Încă sunt episoade în care totul merge totul ţiplă şi episoade în care nu ştiu de unde să o apuc. Dar vin regizorii şi te ajută, pentru că ei au imaginea de ansamblu.
 

Care e explicaţia pentru ticul verbal al lui Tipilică - „alb-alb-alb“?

Aşa a scris Postelnicu în scenariu şi am zis să rămână asta pentru momentul în care Tipilică e supărat. Îl supăra cineva pe Tipilică, ăsta zice „alb-alb-alb-alb“ şi atunci ăla înţelege că nu mai e de vorbă, pleci că altfel iese rău.
 
Pentru mine a fost un şoc când am ajuns în „Las Fierbinţi“. Eu ştiam că a fost şi este un serial popular, dar nu ştiam care este impactul. Ai impresia că e Arsenie Boca adus acolo. Zici că e pelerinaj la moaştele Sfintei Paraschiva. 
 
Care e cea mai amuzantă întâmplare pe care ai surprins-o tu la filmări?
 
Când a venit o femeie, s-a pus în prispa casei şi a spus: „Ce căutaţi voi aici? Cine v-a dat voie să filmaţi în prispa casei mamei mele? Să vină aici ăla care v-a dat vouă dreptul să filmaţi aici!“ Şi a venit frati-su. În fine, litigiu, probleme. Era supărată foc.
 
A jucat rolul medicului Călin Ciupercă în serialul „Spitalul de demenţă“ (2013) de la Pro TV
   
Care a fost cea mai ciudată întâmplare cu oamenii care te recunosc pe stradă?
   
Ciudat a fost că acum câteva zile cineva m-a salutat: „Să trăiţi, domnul doctor!“. Nu mi s-a mai zis aşa de când făceam „Spitalul de Demenţă“. Pentru mine a fost un şoc când am ajuns în „Las Fierbinţi“. Eu ştiam că a fost şi este un serial popular, dar nu ştiam care este impactul. Nu ştiu dacă aţi fost vreodată acolo, dar ai impresia că e Arsenie Boca adus acolo. Zici că e pelerinaj la moaştele Sfintei Paraschiva. Stăteam în rulotă şi a venit cineva din echipă şi a zis „Hai, hai să faceţi poze acum!“. Când am ieşit, erau cârduri de oameni, veniţi acolo să-şi facă poze cu actorii. Mi-am zis „Doamne, Dumnezeule... Nu-mi vine a crede!“. Nu am văzut în viaţa mea oameni mai fericiţi. Cum am început filmările pe sfârşit de vară, erau foarte mulţi români care trăiesc în afară, veniţi în vacanţă în România, care au venit special. Au ieşit de pe autostradă să treacă prin Fierbinţi, să vadă barul lui Bobiţă, să vadă La Oaie, locurile cunoscute din Fierbinţi şi când au văzut că se şi filmează... „Domn’le, din Luxemburg am venit!“. E măgulitor. Personajul meu este de abia la început încât nu este în mentalul colectiv atât de puternic, dar când îi văd oamenii pe Bobiţă, Celentano, Giani sunt încântaţi. E de filmat. Să stai şi să vezi numai ce înseamnă fericirea pe faţa unui om simplu că îşi vede actorii favoriţi în carne şi oase şi că ăia sunt drăguţi şi îşi fac poze cu ei. Eu stăteam şi mă uitam fascinat şi zic: „Bă, frumos!“
 
Ai rămas în memoria publicului şi pentru reclama la bere, în care eşti „tipul care îl face pe şef să râdă“. Tu când ţi-ai făcut ultima dată şeful să râdă?
 
Mă, eu nu am şef, nu sunt angajat cu carte de muncă. Eu doar pe mine mă fac să râd şi nici atunci nu prea reuşesc (Râde).

De obicei, ca actor, îţi doreşti roluri pe care nu le poţi face. Cum ar fi să joc eu într-un film de acţiune cu pistoale? M-ar înfunda râsul.

 
Spuneai la un moment dat că în realitate eşti un om „chiar prea serios uneori“. Cum se face atunci că ai ales comedia?
 
Cred că asta e drama vieţii mele (Râde). Ştii că e greu câteodată să accepţi ca actor. Tu îţi doreşti să fii o paletă şi să joci tot şi totul să fie foarte bine şi de obicei îţi doreşti să joci roluri pe care nu le poţi juca. Mă uit şi eu la mine în oglindă: „Cum ar fi să joc eu într-un film de acţiune cu pistoale?“. Pe mine m-ar înfunda râsul. Cum am ales comedia? S-a întâmplat pur şi simplu. Eu înainte să fac televiziune am fost angajat un an şi opt luni la teatru, la Baia Mare. Am simţit că bat pasul pe loc, mi-am dat demisia şi am zis să încerc la Bucureşti. M-am înscris la toate casele de casting de care auzisem şi, după o săptămână, m-au sunat de la Saga Film să dau o probă pentru o reclamă la bere. Am luat proba şi am întrebat dacă nu cumva eu nevoie de un om şi aşa m-am angajat ca asistent de casting acolo. Apoi o prietenă scenograf de la Saga Film era prietenă cu Vali Gora de la Divertis. Gyuri Pascu plecase şi aveau nevoie de un om. M-am dus şi am dat probă, am luat-o şi în paralel cu Divertis am făcut o emisiune de foarte mare succes, care s-a numit „Familii în impas“, la TVR 2. Mă chema Vladimir Sturz şi eram consilier financiar. În momentul în care o familie nu mai reuşea să se descurce cu salariile din casă, aveau copii, oameni amărâţi... Nicio problemă, îl suni pe Vladimir Sturz şi vine el cu rezolvarea (Râde). A fost un reality show. Cred că am şi acum înregistrările, pentru că le-am cerut, am zis „bă, nu se poate, astea trebuie să le ai undeva ca să te mai uiţi să râzi.“ La niciun proiect din viaţa mea nu m-am distrat cum m-am distrat la proiectul ăla. Am râs atât de mult la filmări, pentru că fiind reality show, a fost fake (trad.- făcătură), cred că un singur episod a fost real. Colaboram cu agenţii de casting care aduceau figuraţie, era scriptat totul. Vorbeam cu omul care trebuia să joace: „Eu vă întreb asta şi dumneavoastră trebuie să ziceţi asta“. Nu, nu reuşeai nicicum.
 
Ai făcut parte şi din grupul Divertis, unde ai jucat rolul lui Emil Boc. Cum e să parodiezi un demnitar?
 
Vorba aia... scria acolo Emil Boc, că dacă nu scria şi eu vorbeam, nu ştia nimeni că eu îl interpretam pe Boc, nu e ca şi cum îl imitam bine. Eram cel mai „puţin“ din tot grupul ăla să-l facă pe Emil Boc (Râde) şi l-am primit. Dragoş Stoica îl imita pe Gigi Becali, dar nu trebuia să scrie jos, că te uitai să vezi „Băi, sigur nu e Gigi Becali?“.
 
 
Ai privit vreo critică pentru asta?
 
Nu, nu cred că oamenii iau aşa în serios, înţeleg că e o glumă până la urmă. Dar acum avut cu Pomohaci. Am făcut o parodie în urmă cu câteva luni pe cazul Pomohaci, acum are vreo 2 milioane de vizualizări şi în 48 de ore avea vreo 3500 de comentarii, din care cred că 95% erau blesteme. Clipul ăsta a fost pus pe un cont de Youtube care se numea Flori din Vaslui. Oamenii au crezut că eu sunt din Vaslui: „Să te dea primarul din Rebrişoara în judecată, să vă ceară despăgubiri, aţi făcut de ruşine Rebrişoara şi nici nu ştiţi cum este aici în zonă“. Şi culmea este că eu sunt din Bistriţa-Năsăud, am prieteni în Rebrişoara, oamenii habar nu aveau. Dacă citeşti, te îngrozeşti. Mama stă la 10 kilometri de Rebrişoara, au sunat-o oameni de acolo, a citit şi mama pe Facebook şi mi-a zis: „Mă, mamă, ce se întâmplă, mă, acolo?“. Atunci m-am speriat un pic, şocul a fost că eu nu mă aşteptam la reacţiile astea. Îl susţin oamenii într-un mare fel, e înfricoşător. Adică noi eram cei acuzaţi, noi am făcut o imagine negativă satului, nu el prin ce a făcut. 
 
 
Dintre toate proiectele tale de până acum cu care te mândreşti cel mai mult?
 
Uite, cel mai tare proiect pe care îl am, care nu are legătură cu televiziunea, este LittleImpro, este proiectul meu de suflet, pe care l-am făcut acum 3 ani, cu Carmen Lopăzan. Este un spectacol de improvizaţie pentru copii, singurul din ţară. E foarte, foarte frumos. Mi-e mai comod, deşi copiii sunt cei care te amendează pe loc, nu au filtre. M-au făcut şi chel şi ochelarist şi chior, în toate felurile, dar sunt aşa de sinceri încât n-ai cum să nu-i iubeşti.
 
 
Ce te-a făcut să te îndrepţi spre teatru?
 
N-am simţit nicio chemare. Am făcut teatru de amatori în liceu şi mi-a plăcut reacţia publicului. Mi-a plăcut să fiu plăcut de alţii şi am vrut să fiu iubit de alţii. La ora de dirigenţie, în clasa a 12-a, ne-a întrebat pe rând la ce facultate dăm. „Maier, la ce dai?“- „La teatru dau.“ – „La teatru dai? Baftă!“. M-am dus acasă şi le-am zis părinţilor. Bineînţeles că ai mei nu au fost de acord. Eu, prima dată, de fapt şi de drept, voiam să dau la Conservator, să fac canto. Nu s-a întâmplat, erau prea scumpe cursurile. Eu sunt din Năsăud, care are 9000 de locuitori. Primul spectacol de teatru pe care l-am văzut live a fost după ce am intrat la facultate la Cluj. Nu ştiam cu ce se mănâncă şi nici ai mei nu ştiau. Am dat şi am intrat, norocul începătorului.
 
Părinţii tăi cu ce se ocupau?
 
Mama este decorator vitrinier de profesie şi tata era inspector de protecţia muncii.
 
Cu muzica nu ai încercat niciodată să faci ceva?
 
Nu am încercat pentru că nu am curaj. Am făcut pentru Serviciul Român de Comedie.
 
La admiterea la teatru, profesoara m-a pus să mă dezbrac în timp ce ziceam un monolog din Caragiale
 
Ai absolvit Facultatea de Teatru la Cluj. Cum îţi aduci aminte de admiterea?
 
Am fost singurul penibil din toţi cei care au participat la admitere. Eu am fost singurul îmbrăcat la costum şi alţii erau la geacă de piele şi cu blugi rupţi. Am avut emoţii foarte mari. Trebuia să spunem poezie, poezie de forţă, Scrisoarea a III-a, o fabulă de Ion Lucian, iar la Caragiale după ce am zis monologul, doamna Miriam Cuibus m-a pus să repet monologul şi să mă dezbrac în timp ce îl zic. Am ajuns la chiloţi şi am zis „Aici ce mai fac?“, după care am mai făcut încă o dată şi profesorul la care am şi intrat, domnul Cornel Răileanu, m-a legat la spate cu o sfoară şi mă ardea în timp ce ziceam monologul, să vadă reacţii şi cât de repede ne puteam adapta la cerinţe.
 
Ce rol ţi-a plăcut cel mai mult din teatru sau care ţi s-a părut cel mai greu?
 
Uite acum am un spectacol în două persoanaje, care se numeşte „Grooming“, iar grooming-ul este acţiunea prin care un om molestează un adolescent, luând contact cu acesta prin intermediul internetului. Spectacolele în două persoanje sunt grele. Nu am făcut niciodată un one man show, probabil că ală este cel mai greu sau poate că este mai simplu, pentru că te bazezi doar pe tine, nu poţi să mai zici de nimeni nimic. Spectacolele cu multe personaje sunt mai lejere, pentru că dacă tu ai o zi proastă, nu-i nimic, că probabil colegii sunt în zilele bune şi spectacolul iese, dar în două persoanje, dacă unul s-a încurcat sau orice, pff... îţi creşte pulsul. Ăsta este un spectacol greu, pentru că e o căruţă de text în două personaje. O piesă dacă nu o joci regulat, e destul e greu să crească şi e destul de greu să ajungi s-o joci regulat, asta însemnând o dată la lună. Acum câteva săptămâni am scos un spectacol nou cu Toni Grecu, Jojo, Cosmin Natanticu şi cu Cătălin Neamţu, îl jucăm la Godot Café, se numeşte „O zic din viaţa mea“ şi acesta are şanse să crească pentru că l-am jucat deja de 3 ori într-o lună. În noiembrie îl jucăm de 2 ori şi în decembrie de 3 ori. Opt spectacole în 3 luni, deci are şanse să crească şi vrem să mergem cu el şi în deplasare. Dacă joci rar, acumulezi informaţie din spectacolul de astăzi şi până la spectacolul următor informaţia a plecat, e nevoie de timp să se aşeze. 
 

Panică şi adrenalină când uiţi textul la teatru

 
Ţi s-a întâmplat vreodată ceva penibil pe scenă? 

Da, o singură dată. Eram la Teatrul de pe Lipscani, trebuia să intru în scenă şi eu stăteam în spate, foarte relaxat, şi un coleg îmi făcea semne şi zicea (n.r. – în şoaptă): „Maier, intrăăă!!!“, iar eu: „Nu eu, tu ai.“ – „Intră în scenă!“ –„Nu eu, tu eşti“ şi el, când m-a văzut pe mine atât de sigur, o fi zis „Bă, probabil că...“ şi a intrat. A dat textul şi, în momentul în care am auzit, m-am trezit şi a venit Paula Chirilă la mine şi mi-a zis (n.r. – tot în şoaptă, disperată): „Băăă!!! Trebuia să fii în scenă“, zic panicat: „Ăăă, stai, cum, cum fac? Ăăă...“ N-am cum să-ţi explic cum e, pentru că ai atâta adrenalină, încât sinapsele zbârnâie, aproape să se ardă creierul. Am intrat în scenă (eu trebuia să intru de două ori), mi-am dat şi textul de dinainte, am făcut un rezumat al scenei pe care am sărit-o şi am trecut după aceea în scena următoare. Nu s-a prins nimeni. Şi atunci înţelegi când oamenii din domeniu îţi spun: Băi, dacă te încurci, nu-i nicio problemă. S-a întâmplat la cele mai mari case. Nimeni din sală nu ştie textul, iar dacă reuşeşti să te calmezi, ai şanse foarte mari să salvezi.
 
Mi s-a mai întâmplat o dată, am ajutat un prieten care făcea „Romeo şi Julieta“ şi avea nevoie de cineva care să joace rolul corului, dar corul să fie făcut de un singur personaj – eu. Am învăţat rolul în două zile, era un examen de an, la regie, în Cluj. Stăteam în curtea interioară a facultăţii de la Cluj, iar pe mijloc era o gură de canal îngustă. Eu eram în gura de canal, ghemuit, cu capacul pus deasupra şi cu un reflector care îmi bătea în faţă. Aşa am stat 20 de minute. Nu aveam make-up, mi l-am făcut eu, am zis: „Fac un Mephisto… Mephisto“, eram ras în cap şi mi-am dat cu săpun peste sprâncene. Cât am stat aşa, mi s-a topit săpunul de la halogen şi picura... Am ieşit şi m-am apucat să-mi zic versurile şi-am zis, şi-am zis şi ştiam cumva în avans că nu mai ştiu. Şi ultimele 4 versuri le-am improvizat, cu tot cu rimă. Adrenalina câteodată intră şi nu mai ştii dacă gândeşti sau dacă e adrenalina cea care vorbeşte pentru tine. Eu ziceam în continuare, inventam text cu idee şi cu rimă şi în acelaşi timp mă gândeam „Să fiu al dracului, ce fac eu acum?“ Sunt două gânduri care merg în paralel, unul în care te miri de ce ţi s-a întâmplat şi unul care merge în continuare. E foarte ciudat. 
 
Tu cum percepi profesia de actor?
 
În România e greu să fii actor, dar e mai greu la americani sau la englezi. Concurenţa este foarte mare, într-o ţară în care industria este foarte mică, e greu să găseşti de lucru şi să trăieşti din domeniul ăsta dacă eşti liber-profesionist. Acum cei care sunt angajaţi este pentru prima dată când pot să mai trăiască din salariu, că au crescut salariile în domeniul artistic. În independent, să trăieşti exclusiv din profesia asta, eşti foarte norocos.
 
Te vezi făcând asta toată viaţă?
 
Nu ştiu, nu spun niciodată că sunt sigur de ceva. Nu ştiu ce îmi oferă viitorul, dar ştiu că am două mâini şi sunt foarte tehnic, pot să fac orice, oricând. Pot să instalez termopane. Sunt priceput. 
 
Dacă n-ai mai putea să faci actorie într-o zi...
 
Aş suferi. 
 
Îţi aduce satisfacţii?
 
Îţi aduce satisfacţii şi cred că, undeva în noi, lucrurile pe care le faci pe termen lung devin şi obişnuinţă. Că deja de la o vreme s-ar putea să confundăm nişte lucruri. Nu ştim dacă lucrul ăla pe care îl facem mult timp este acel lucru din viaţă sau lucrurul cu care ne-am obişnuit şi avem impresia că ne este bine cu el. De multe ori ne minţim. Eu nu ştiu nici ce este actoria nici dacă o să fac toată viaţa mea actorie. În momentul acesta fac actorie, de când am terminat facultatea trăiesc din domeniul meu, ceea ce e bine, aş fi un nesimţit să mă plâng. În momentul de faţă am de gând să fac pe viitor actorie, dar dacă vreodată se întâmplă să nu mai funcţioneze, înseamna că s-a întâmplat ceva şi cred că oamenii trebuie să se reprofileze în punctul ăla. 
 
Ce altceva ţi-ar mai fi plăcut să faci?
 
Să cânt. Sora mea, mai mică cu patru ani, ca răzbunare cumva, s-a făcut soprană. Deci cineva tot s-a dus în direcţia respectivă, dar n-am fost eu.
 
De copilărie cum îţi aduci aminte?
 
Am copilărit mult la ţară, pentru că aveam bunicii la 10 kilometri de Năsăud şi toate vacanţele de vară le făceam acolo. Ştiu cu oile, caprele, vacile, ştiu să cosesc, să prăşesc, să dau cu furca, cu sapa, ştiu să rânesc în grajd, ştiu să conduc căruţa, să mă urc în copaci.
 
Deci ai muncit foarte mult. De jucat te-ai jucat?
 
Cum să nu? Bunicii aveau oi, oile fătau miei şi în vacanţele de vară mergeam cu miei. Mieii mei erau vopsiţi pe spate, pentru că ne împreunam mieii. Fiecare copil ieşea cu mieii lui, care erau vopsiţi pe spate în culori diferite. Împreunam mieii şi mergeam sus pe deal. În luna august, când e Paraclisul Maicii Domnului, mergeam toţi copiii din sat la slujbă şi după slujbă dădeam toţi atacul la un lan de porumb. Ne dădeam întâlnire, alegeam locul, intram, luam cucuruz, făceam foc, prăjeam cucuruz, mâncam şi plecam acasă. Şi a doua zi auzeam: „Vaaaai! Cine a fost, mă? O dat atacul la ăla, i-o distrus locul“. Ei, exagerau acum… Noi mergeam şi desfăceam pănuşul. Băgai unghia în bob să vezi dacă nu sărea lapte, nu era făcut. Şi tot rupeai, până dădeai de ăia buni.
 
Ţi-a fost veodată greu să depăşeşti un impas? 
 
După fiecare spectacol mi-e greu. Ies din spectacol şi zic: „Pfaaa! Fir-ar dracu’ de spectacol cât de prost a putut să fie!“. Şi mă duc şi sufăr acasă. După premiera la „O zic din viaţa mea“, n-am dormit până la 3 dimineaţa. Nu mi-a ieşit mie un moment. „Bă şi dacă ziceam acolo aşa... Bă, dar n-am zis, mă!“.
 
Eşti perfecţionist?
 
Nici nu ştiu dacă sunt sau îmi place să cred că sunt perfecţionist. Cred că am aşteptări mari, un pic mai mari decât aşteptările sănătoase. E bine să ai aşteptări mari, dar nu atât încât să devină bolnăvicioase încât să te auto-sabotezi. Cred că mulţi actori au chestia asta, iar eu blamez şcoala de teatru pentru treaba asta. 
 
De ce?
 
Cred că ne învaţă nişte lucruri care nu ar trebui. La vârsta în care ţi se umblă foarte mult în creier. Acum, probabil că acum nu se mai umblă la fel de uşor în creierul unui tânăr de 18 ani, cunoştinţele noastre erau total diferite de cele ale tinerilor de acum. Ţi se spun nişte lucruri... cum trebuie să fie, cum trebuie să se comporte actorul, ce trebuie să simtă, ce trebuie să facă, care sunt standardele, aia nu e bine, ăla e bun, aia e bună şi atunci tu le iei mot-á-mot. Câteodată se sedimentează atât de puternic în tine anumite informaţii... ca şi experienţele din copilărie, ţi s-au fixat, iar tu ajungi matur şi îţi dai seama că lucrurile alea nu sunt cele mai bune, cele mai sănătoase, dar ţi-e greu să te debarasezi de ele, că au prins rădăcinile alea puternice. 
 
Claudiu Maier, în filmul „Povestea iubirii/The History of Love“ (2016) , regizat de Radu Mihăileanu
citeste totul despre: