INTERVIU Actorul Mihai Rait, Dorel din Las Fierbinţi: „Trei ani am fost morar, eu şi tatăl lui Bobonete eram cei mai bogaţi oameni din sat“

Actorul Mihai Rait (36 de ani) a dezvăluit într-un interviu pentru ziarul „Adevărul“ că familia lui este mândră de ce a realizat, însă are unele nemulţumiri, şi a povestit cum a ajuns în adolescenţă cel mai bogat om din sat.

Cum era de aşteptat, Mihai Rait e un om vesel şi pus mereu pe glume. De fapt, tot interviul ce urmează nu este altceva decât o succesiune de întâmplări vesele şi triste povestite cu un deosebit umor. 

Mihai şi-a reamintit de copilărie, sinonimă cu întâlnirea cu Mihai Bobonete, care „din bătaie în bătaie“ i-a devenit cel mai bun prieten; de anii studenţiei, când s-a înscris la „vreo 4-5 facultăţi“ numai să scape de armată şi, deşi era student la Contabilitate, a făcut practică pe câmp, culegând cartofi; dar şi de adolescenţă, când a fost morar-şef şi a devenit cel mai bogat om din sat, apoi a plecat la mare unde s-a făcut instructor de jet ski sau cel puţin aşa a crezut. 

Mihai a împărtăşit şi detalii ale perioadei în care s-a pregătit pentru admiterea la Actorie, iar la îndemnul lui Octavian Strunilă „a intrat în cantonament“, dar şi cum acesta a dat roade la examen, când a făcut-o pe Sanda Manu să plângă. 

Şi mie mi-au dat lacrimile prima dată când l-am întâlnit pe Mihai. De la râs. 

„Dorel nu e un personaj uşor, dar suntem cei mai buni prieteni“

„Adevărul“: Cum te înţelegi cu Dorel? Cum e Dorel din perspectiva actorului care îl interpretează?

Mihai Rait: Dorel nu e un personaj uşor. A fost o provocare, dar acum suntem cei mai buni prieteni, îl mai scot pe Dorel şi pe acasă. După 11 sezoane mi se pare foarte uşor, dar la început mi-a fost greu pentru că nici nu vorbeam, nu spuneam mare lucru în afară de „aha“, „mmm“, „da“ şi „nu“, Dorel era puţin autist, catatonic, până l-a lovit maşina. Mi-a zis mie cineva în perioada aia de „Rainman“, dar eu cred că nici măcar nu poţi să faci comparaţie între ce a făcut Dustin Hoffman şi ăsta. Toţi îmi ziceau să încerc să fac un Raynmond. „Bă, sunteţi nebuni!“, le ziceam. Dar uite că din aproape în aproape am reuşit să-l fac.

Au fost persoane care te-au inspirat?

Am trăit foarte mult timp la ţară şi am văzut tot felul de oameni pe la cârciuma lui Bobiţă, pentru că ea a existat şi în realitate, la bunicii noştri, la Giurgeni. Mă mai uit în jur, dar nu m-a inspirat cineva anume, Dorel aşa e din scriitură. Din ce a scris Mimi Brănescu la început până acum câteva sezoane nu ai cum să nu-ţi dai seama ce vrea de la Dorel, a fost direcţionat şi conturat foarte bine personajul şi mi-a fost uşor.

Improvizezi?

Da, reacţii, feţe, mie nu-mi place să mă duc peste scenariu, nu prea improvizez, deşi fac spectacole de improvizaţie de 14 ani, dar în serial foarte puţin, cât să nu stric scena respectivă.

Cum ai ajuns la Dorel sau, mai degrabă, cum a ajuns el la tine?

Serialul ăsta a început într-o  zi de plictiseală. Stăteam şi ne beam cafeaua în studio la Dragoş Buliga, ne mai adunam pe acolo şi ne puneam mintea la contribuţie, să vedem ce proiecte mai putem face. La un moment dat am început să povestesc cu Bobonete, pentru că noi ne ştim din clasa a IV-a, am copilărit la ţară, la Giurgeni,  despre ce mai fac oamenii prin sat. Leonid tocmai traducea un serial rusesc şi a zis: „Seamănă foarte mult cu ce fac eu acum.“ Şi atunci am început să ne gândim ce personaje ni s-ar potrivi. Giani a zis: „eu vreau să fiu şmecherul ăla.“ (Râde) Bobo a zis că e cârciumar negreşit şi eu am zis: „Eu tre’ să fiu...“ şi Bobo îmi zice: „Tu ce tre’ să fii? Tu o să fii fratele cârciumarului!“ Pentru că noi oricum am crescut de mici împreună, dar atunci nu ştiam că aşa o să se scrie şi că personajul meu rămâne prost făcut grămadă. (Râde) De fapt, nu prost, mai naiv, mai copilăros.

De ce crezi că serialul s-a bucurat de un asemenea succes?

Cred că a avut succes pentru că oamenii se regăsesc. Eu cred că 80% dintre noi suntem oarecum ţărani la origini şi fiecare are o bunică la ţară care l-a crescut. E cam ce se întâmplă în ţara noastră, nu cred eu că mulţi sunt foarte civilizaţi şi foarte duşi la biserică. Eu primesc mesaje din toată ţară şi din Moldova, şi din Ardeal, şi-mi spun oamenii: „Bă, e exact ca la noi!“ Nu zic că suntem un popor de beţivi, dar bănuiesc că în toate satele există o cârciumă. E şi filmat frumos, sunt peisajele alea...e exact ce am trăit eu la Giurgeni, eu am fost afacerist, am avut moară, când Bobonete avea cârciumă eu eram morar în sat. (Râde)

Crezi că „Las Fierbinţi“ are şi o latură educativă?

Au fost nişte episoade în care trebuia să citeşti printre rânduri şi altele în care ţi se dădea pe faţă. Ţin minte episodul cu Stela Popescu directoare de şcoală, mă uitam şi aşa e, eu am făcut liceul la Hârşova şi la fel, aveam sobe. Chiar aşa e. Avem de învăţat, de fapt, nu ştiu cât avem de învăţat, ci vrem să atragem atenţia unor oameni asupra realităţii pe care o trăim.

Cum sunt filmările?

Filmările sunt foarte distractive, dacă aş putea aş sta toată ziua acolo. Nu sunt tot timpul bucuros că merg la filmări, pentru că mai ai şi alte lucruri de făcut pe lângă şi uneori ai impresia că te încurcă, dar calc un pic frâna şi-mi dau seama că ăsta e cel mai important lucru pe care îl fac în momentul de faţă. E foarte frumos, s-a sudat echipa, e familie, ne cunoaştem fiecare pe fiecare, nu ştiu cum e în alte proiecte, dar aici e totul foarte OK.

Ai încercat să şi scrii?

Da, voiam să scriu un episod şi am apucat să scriu doar două pagini. (Râde) Cred că trebuie să fii făcut pentru treaba asta. Mie mi se blochează creierul, am povestea în cap, dar nu ştiu cum să le pun vorbe în gură personajelor. Nu poate să facă oricine asta, dacă ar fi scris oricine, oho!, aveam sezoane peste sezoane. E foarte greu să scrii, dar eu tot vreau să scriu un episod până la capăt.

Cum te-a schimbat proiectul ăsta?

Personal, e sentimentul plăcut că te recunoaşte lumea pe stradă, e foarte frumos că oamenii se bucură când te văd, ceea ce înseamnă că le oferi ceva foarte bun, că ceea ce faci tu are valoare, atinge şi ajunge acolo unde trebuie. Pentru mine chestia asta e măgulitoare, să vezi atâţia oameni care îţi spun: „Foarte tare! Ţineţi-o tot aşa!“ Profesional, m-a învăţat să fiu actor, să ştiu să iau lucrurile şi altfel. Cred că nu m-am blocat în Dorel, pentru că fac şi altceva pe lângă „Las Fierbinţi“. Mă ajută să am experienţă ca actor, eu nu-mi văd doar de personajul meu, noi în pauzele dintre secvenţe, când repetăm, fiecare vine cu câte o propunere şi am văzut că stând în fenomenul ăsta zi de zi îţi mai vin şi alte idei pentru celelalte personaje, o grimasă la Giani, o reacţie la Bobiţă, toţi suntem aşa: „Bă, nu ar fi mişto să faci chestia asta?“ Şi asta mă scoate puţin din confortul personajului, nu-mi văd doar de Dorel al meu şi atât. La repetiţii e o treabă colectivă.

Ţi-e teamă de Dorel după ce se va termina serialul?

Nu! Cine m-a văzut şi mă vede în Dorel eu sper să aibă curajul să-mi propună şi altceva. Nu cred că o să mă încurce vreodată Dorel, cum nu cred că o să încurce pe nimeni, nici pe Văncică nu-l încurcă Celentano, d-aia nu a mai făcut el niciun film până acum? Cine ştie şi vede un potenţial actor bun în tine cred că are curajul să-ţi ofere şi alte roluri. Nu cred că un regizor bun zice: „Aaaa, păi ăsta nu poate să joace decât un prost sau un naiv.“ Nu mi-e frică de nimic şi aştept tot timpul provocări.

Cum ţi se adresează lumea pe stradă?

Bă, Dorele. Eu am fost la Vocea României, când am uitat versurile în semifinală, (Râde) nu s-a mai întâmplat niciodată şi nu cred că o să mai facă cineva asta. Atunci a început lumea să mă vadă şi altfel, m-au văzut Mihai Rait, pentru că toată lumea era „Dorel, Dorel.“ Majoritatea îmi spune: „Dorele, hai să trăieşti!“, „Dorele, unde l-ai lăsat pe Bobiţă?“

Te deranjează?

Nu, nici nu m-am gândit vreodată la treaba asta. Mă mai întreabă prietenii: „Bă, dar stai un pic că tu nu eşti Dorel.“ Ba da, mă, pentru oamenii ăştia sunt Dorel. Sunt oameni care la un moment dat au văzut un episod în care eu eram poliţist şi alergam după unii cu pistoalele şi m-am întâlnit cu cineva din sat şi mă întreabă: „Bă, dacă te sunam eu aseară când alergai după ăia cu pistolul, îmi răspundeai?“ Şi i-am zis: „Da, dar  bine că nu m-ai sunat că nu ştiam cum să ţin într-o mână telefonul şi într-una pistolul, dar îţi răspundeam, nu-i problemă.“ Sunt foarte mulţi care cred că noi chiar ăştia suntem şi atunci ai un şoc, când vezi că omul din faţa ta chiar crede că vorbeşte cu Dorel sau cu Bobiţă. Ni se întâmplă asta când coborâm de pe scenă de la stand up, ca să vezi cât înţeleg oamenii. „Bă, ce faci? Ce mai e, mă, pe la cârciumă?“, „Ce să fie? Bine! Merge treaba!“

„Îmi place muzica, am voce, dar mi-e frică să cânt“

Aminteai de „Vocea României“, de unde pasiunea pentru muzică?

Îmi place muzica, dar mi-e frică să cânt, cred că s-a şi văzut la „Vocea României“. Îmi place să cânt acasă, la un şpriţ, dar nu pe scenă, dacă îmi zice cineva hai să facem un album, facem, dar eu trebuie să am foaia cu versuri în faţă, că le uit, eu nu ştiu o melodie cap-coadă. (Râde)

Replicile nu le uiţi?

Replicile le ţin minte, nu ştiu cum se face. Îmi place să cânt, am şi voce frumoasă, cred că o să-mi fac un taraf la un moment dat, dacă toată lumea cântă, toţi cântă în ziua de azi, păi nu-mi fac şi eu taraf după ce se termină „Fierbinţi“, mai ales dacă nu mai prind niciun proiect. (Râde)

Ai moştenit talentul de la cineva din familie?

Nu, cred că la mine în familie nu cântă nimeni. Mama ne mai cânta când eram mici, şi mie, şi fratelui. Avea o carte cu 100 de romanţe şi seara ne cânta, cred că de acolo mi-a rămas chestia asta, fredonez de când mă ştiu. Îmi plăcea mult şi Freddie Mercury când eram ciutan, îmi place să cânt aşa non-stop.

Cum de ai avut curaj atunci să participi la „Vocea României“?

La „Vocea României“ nu am avut eu curaj, a avut Bobonete curaj. Din glumă în glumă m-a înscris fără să ştiu. Noi glumeam după câte un spectacol mai reuşit de improvizaţie, unde aveam şi probe muzicale, şi le tot ziceam: „Gata, mă duc la «Vocea României»“. Până când Bobonete a făcut el cum a făcut şi-mi zice: „Hai că te-ai înscris la «Vocea României»“, „Care m-am înscris, mă?“, „Păi te-ai înscris tu la «Vocea României», „Cum să mă înscriu, mă? La mine e la stadiu de glumă asta, eşti nebun?“, „Nu, că eşti înscris trebuie să mergi la preselecţii.“ M-am dus la preselecţii, am trecut şi am ajuns unde am ajuns, că mai bine nu mă duceam.

Cum aşa?

Mamă, ce supărat am fost... În seara aia când am uitat versurile am fost foarte supărat, s-a şi văzut pe TV, dar toată lumea a crezut că sunt supărat pe cineva anume, dar eu eram foarte supărat pe mine că am fost un dobitoc care a uitat versurile. Bă, în semifinală, bă?!

Pe Bobonete n-ai fost supărat?

N-am fost, mi-a trecut până la urmă. I-am zis: „Bă, nu eşti sănătos!“ Noi aveam spectacol pe la Constanţa când am primit telefon  să mă duc la preselecţii. Ăştia mi-au zis: „Du-te, bă, ce poate să ţi se întâmple?“ Eee, nu se întâmplă mare lucru, uiţi versurile într-o semifinală! Asta îmi va rămâne pe viaţă în creier, cea mai mare dezamăgire am fost atunci!

Mihai Rait, „un copil tâmpit“

Cum a fost copilăria din Hârşova?

Nu, eu m-am născut în Slobozia de Ialomiţa, iar până în ‘89 am crescut la Constanţa şi apoi ne-am mutat la Hârşova, am făcut clasa a IV-a la Giurgeni, tot în Ialomiţa, de unde sunt ambii părinţi, unde l-am întâlnit şi pe Bobonete. Cred că a fost cea mai frumoasă copilărie, acum se degradează lucrurile peste tot în ţară, nu mai e ce ştiam eu în copilărie nici la Giurgeni, nu mai sunt oamenii în primul rând. A fost foarte frumos, e un sătuc pe malul Dunării, pădure, animale, apă, mie oricum îmi place apa, de la un an în fiecare vară sunt cu picioarele în mare. Era mişto că noi eram foarte mulţi veri, vreo 14, şi ne lăsau pe toţi la bunici peste vară şi ne distram foarte frumos. Aş vrea ca şi copiii mei să aibă parte de aşa ceva, dar să vedem.

Ce fel de copil erai?

Eram foarte tâmpit. (Râde) În clasa I, la Constanţa, trebuia să merg la teatru pentru copii, dar nu ştiu ce drăcie am făcut la şcoală şi m-au pedepsit, nu mai aveam voie să merg la teatru. Dar m-am dus, am ajuns înaintea lor la teatru.

În clasa I? La 7 ani, adică?

Ştiam toate traseele pentru că mă plimbam mult cu mama prin oraş, mă lua de mânuţă şi ne plimbam. M-am şi întors mai devreme, nu am mai intrat la spectacol pentru că am găsit o sală de jocuri lângă teatru. Băgai monede de metal şi trăgeai de manetă. (Râde) După ce am ajuns acasă, la jumătate de oră, trecea clasa de elevi prin faţa blocului şi mama era sus la uscător şi i-a văzut. A venit în casă, eu eram venit de vreo oră, şi mă întreabă: „A fost frumos?“, „Da, Tarzan, ooooo!!“ Mi-a dat o bătaie atunci, m-a dus de mânuţă la şcoală, m-au pedepsit iar. Numai tâmpenii făceam. Tata mă atingea şi el, dar meritam. Mă băteam cu frate miu în fiecare zi, ne iubeam şi ne băteam de ne suna apa în cap.

Întâlnirea şi împrietenirea cu Bobonete

Cum l-ai întâlnit pe Bobonete şi cum aţi devenit prieteni?

Cu Bobonete m-am întâlnit în clasa a IV-a, el venise de la Craiova, părinţii lui erau ingineri în agricultură şi i-au detaşat la Giurgeni în anul cu Revoluţia. Ştiu că din ‘90 ne mutam la Hârşova, dar un an trebuia să facem şcoala la Giurgeni şi atunci am nimerit cu Bobonete în clasă. El era un tip slăbuţ, aşchie, cu ochelari, din bătăi în bătăi am ajuns să mă împrietenesc cu el. De atunci până în momentul de faţă suntem cei mai buni prieteni. Noi din clasa a IV-a am rămas nedespărţiţi, el a făcut liceul la Slobozia, dar venea la fiecare sfârşit de săptămână acasă, eu veneam de la Hârşova şi ne întâlneam la Giurgeni la bunici. El era mai bogat, avea discotecă, mare antreprenor. (Râde) Taică su avea discotecă la Căminul Cultural. Mergeam şi le stricam discoteca, noi puneam rock, toţi erau pe „Casablanca“ şi noi puneam Iron Maiden.

Pomeneai ceva de o moară la care ai lucrat.

Am avut o moară, da. Tata voia să mă trimită în armată şi ca să nu plec în armată am depus dosarul la o postliceală. Vineri am luat toate actele, m-am înscris la postliceală şi când a venit cu ordinul i-am zis: „Stai aşa că n-ai cum, vezi că eu sunt la şcoală, nu pot să plec în armată.“ A trebuit să stau trei ani să treacă armata, tata şi-a făcut o moară şi el lucrând prin ţară trebuia să se ocupe cineva de moară. Cine să se ocupe? „Eu! Eu sunt morar-şef!“ Aveam o moară unde făceam mălai şi încă una unde făceam hrană pentru animale. Eu şi tatăl lui Bobonete eram cei mai bogaţi oameni din sat, eu aveam moară, el cârciumă, îi trimiteam pe oameni de la mine la el şi la unchiu meu, că şi el avea cârciumă. Moara mea era între două cârciumi. (Râde)

Cât timp ai fost morar-şef?

Am lucrat vreo 2-3 ani. Asta m-a ajutat în ceea ce fac acum, m-a ajutat mult, pentru că am văzut tipologii de oameni, am observat gesturi, şi m-a ajutat asta foarte mult, am realizat în facultate, când am intrat la Actorie. În 2004, când am intrat la Actorie m-au întrebat dacă sunt moldovean, ce-i drept mă pregătise Strunilă şi dacă stai cu Strunilă două săptămâni începi să vorbeşti moldoveneşte. „Ai un accent de baltă“, mi-au zis. Păi da, că Giurgeni e în balta mică a Brăilei. (Râde)

„Nu-mi plăcea nicio materie la şcoală“

Dar la şcoală învăţai?

Eram, cum ar zice unii, brânză bună în burduf de pâine.  (Râde) Învăţam pentru că mă corecta mama, ea a ţinut mult să învăţ. Puteam, dar nu voiam. Acum îmi pare rău pentru că puteam să acumulez mai multe informaţii atunci şi nu mă mai chinuiam acum, după ce am terminat toată şcoala. Nu-mi plăcea nicio materie, pe mine mama m-a îndrumat mereu să dau la contabilitate, că ea asta făcea. Era o clasă de contabilitate în tot oraşul, la liceul din Hâşova, şi acolo am făcut practică. Eu credeam că se face cu pixul şi cu caietul la contabilitate, dar am fost şi am cules cartofi de mi-au sărit capacele.

Cum aşa?

În clasa a IX-a ne-au zis profesorii: „Mâine avem practică!“ Mi-am pus cămaşă, pantaloni de stofă, mi-am luat caiet studenţesc, pix, şi dimineaţa la prima oră m-am prezentat la şcoală: „Gata, unde mergem să facem practică?“, „Oooo, dar ce ne-am îmbrăcat!“, „Păi pentru practică, nu?“, „Păi da, urcă-te în tractor!“ Într-o remorcă ne-au dus. (Râde) „Nu, staţi, că nu aţi înţeles, eu nu sunt de la mecanici auto, eu sunt de la contabilitate. Eu am pix, caiet, să facem ce fac contabilii.“, „Da, azi o să facem mazăre şi mâine o să facem porumb.“, „Cum adică? Ce numărăm?“, „Nu numărăm, culegem şi mazărea se culege în patru labe!“ (Râde)  Am făcut scandal, „du-te, domne’, că eu sunt la contabilitate, lăsaţi-mă-n pace!“, „Da, mă, urcă-te în tractor.“ Şi aşa am făcut eu practică la contabilitate.

Cum te-ai desprins de moară până la urmă?

Am renunţat la moară, afacerea nu mai ducea nicăieri. (Râde) În vara lui 2004 a venit Bobonete şi-mi zice: „Hai mă, vrei să mergem să ne facem instructori de jet ski, la mare, am un prieten care are o bază nautică.“ Cum să nu! Aşa îl minţise şi pe el că o să fim instructori de jet ski. Când am ajuns acolo, la Costineşti, ne-au pus o portavoce în mână şi chemam lumea la banană pe plajă: „Plimbări cu banana, 10 lei!“ După aia ne-am făcut instructori de jet ski, mai spre finalul verii, când am învăţat şi noi să ne dăm cu nenorocirea aia. Şi am fost şi instructori de jet ski, la modul că îi explicam ăluia unde are voie să se ducă: în stânga până acolo, în dreapta până acolo, când vezi steagul te întorci la mal, dacă nu, îţi iei bătaie. (Râde) Ăsta era instructorul de jet ski.

Bobonete  intrase cu un an în urmă la Actorie, tot la Spiru Haret. Îl cunoscuse pe Strunilă pe o terasă şi ăla l-a convins să dea la Actorie. La mare a venit şi Strunilă, am făcut cunoştinţă, am râs, am glumit şi ăsta a început să-mi zică şi mie: „Bă, tu tre să dai la actorie“, „Hai mă, lasă-mă-n pace.“ M-a lăsat Bobonete pe aceeaşi terasă unde l-a convins pe el Strunilă să dea la Actorie, cu aceeaşi sticlă de coniac. După trei ore mi-a zis Strunilă: „Gata, pe data de vii la Bucureşti şi ne apucăm de pregătire.“

Tu nu aveai niciun gând.

Ba da, aveam, eu eram tipul amuzant în copilărie, de fapt nu eram deloc amuzant! Pe mine m-a speriat un prost, în clasa a IX-a am zis că mă duc la teatru, vreau să mă fac actor. Cred că vreun maistru dobitoc mi-a zis: „Bă, vezi că acolo se dă şi istorie, gramatică, şi aia, şi aia.“ Eu, prost, nu am stat să mă informez, să întreb şi eu pe cineva. M-am speriat şi am zis că nu mă duc să dau examene, eu credeam că mergi dansezi, cânţi şi aia e. Eu ştiam bine ce ştiam, dar boul ăla mi-a zis: „Nu e mă aşa, tu ştii ce greu e.“ A, păi dacă e greu nu mai facem. (Râde) Când mi-a zis Strunilă m-a bufnit râsul, ia uite mă, eram actor înaintea ta dacă mă enervam puţin.

Şi înainte Bobo mă tot pistona, mai venea acasă şi îmi zicea: „Bă, cât de frumos e la teatru!“ Şi încolţise în mine treaba asta. Ia uite, tu al dracu’ Bobonete. Totul se rezuma la: „Şi petrecerile cum sunt?“, „Mişto!“ Gata, facem teatru.

„În cantonament nu se bea!“

Cum a fost admiterea?

Admiterea a fost uşoară că a ştiut Strunilă ce să-mi dea.

Pe lângă accent?

Pe lângă accent, mi-a dat numai lacrimogene, plângea Sanda Manu, mamă, mamă! Te uiţi la Sanda Manu şi zici, pentru că ea era factorul de decizie în comisie. La dans mi-a pus melodia din „Cartea Junglei“ şi eu, fiind sărac, nu aveam bani, şi-mi luam blugi naşpa şi mereu îmi sărea nasturele, îi luam şi mai mici. Mi-a sărit fix atunci nasturele de la pantaloni, zici că eram o braziliancă, mi se vedea buricul. Le-am cântat la Crama din Drăgăşani, că era pe feeling. Dacă se pregăteşte cineva cu Strunilă i se dă interzis la alcool, nu aveam voie nimic. Stăteau Strunilă şi Bobonete în faţa mea şi beau bere la halbă şi voiam şi eu. „Tu nu ai voie!“, „Cum nu, mă? Sunt şi eu om, e vară, sunt 40 de grade...“, „N-ai voie, eşti în cantonament ca sportivii, Mihăiţă. În cantonament nu se bea, tu trebuie să ai creierul liber să ţii minte poeziile alea“

Cum a fost plecarea de acasă?

Plecarea de acasă? Ai mei nici nu ştiau că mă duc să dau admitere la Actorie, ai mei ştiau că mă duc să stau la Bucureşti, la Bobonete, două săptămâni. Eu eram la facultate în Constanţa, la Dimitrie Cantemir, la Managment Turistic. După ce a trecut armata, eu m-am speriat pentru că nu prea ascultam ştirile şi am zis că trebuie să merg în continuare la şcoală, mi-era frică de armată ca de dracu, eu am început vreo 4-5 facultăţi ca să nu plec în armată. M-am băgat la Constanţa la o particulară, la Managment Turistic, iar în anul trei, când am intrat la Actorie, am plecat e acolo . Nu le-am zis părinţilor că dau admitere iar, ei ştiau că sunt deja student, după aia le-am zis: „Vedeţi că am intrat la Actorie.“

Şi ce au zis?

Păi şi cum? Cine te ţine? Că n-avem. Păi ai ajuns în anul trei acolo şi renunţi? Dar ei nu ştiau că aveam 17 restanţe. „Băi, merg în paralel.“ Am mers în paralel o săptămână, m-am urcat în tren, m-am dus la facultate la Constanţa şi am cerut diploma. „Păi, cum, acum în anul III?“, „Daţi-mi diploma, sunteţi nebuni? Îmi trebuie în partea cealaltă.“

Mama îmi zicea: „Păi ce faci, mă, tu cu actoria asta? Că n-am auzit vreunul să facă bani.“ Săracul părinte el asta îşi doreşte – să aibă copilul bani. Şi le-am zis să aibă răbdare. În anul 2008, când am terminat facultatea, a început serialul „Vine poliţia“. Şi atunci le ziceam: „E, vedeţi, se vede frumos la televizor, nu?“

Şi mutarea definitivă în Bucureşti?

A fost tare grea. Nici Bobo nu avea unde să stea, locuia cu o colegă de la facultate şi săraca fată s-a trezit pe cap şi cu mine, şi cu fratele lui Bobonete, că şi el dăduse la Actorie odată cu mine. Şi am stat claie peste grămadă la biata fată. „Şi voi?“, „O să stăm şi noi aici.“, „Da, dar eu plătesc chirie aici“, „Păi dăm şi noi bani.“

A fost de ajutor Bobo cu stand up-ul, ne mai trimiteau şi ai noştri cât puteau. Am muncit şi eu în timpul facultăţii, la vărul meu, la Ştefan Gavrilescu, am făcut producţie de evenimente, am învăţat multe lucruri. Era destul de nasol, pentru că el lucra foarte mult cu Pro TV, şi făcea „Caravana Iubirii“, când era telenovela „Numai iubirea“. Şi îi ştiam pe majoritatea, toţi erau actori sau studenţi la actorie, eu eram la Actorie şi făceam producţie, îi vedeam pe ăştia pe TV şi îmi părea rău cumva, era frustrant că eu actor în devenire priveam ce viaţă duceau oamenii ăia. Lumea era înnebunită după ei. Foarte frumoasă oricum perioada. Aia e cu devenirea asta, trebuie să ai răbdare. A fost greu, dar uite că a meritat.

„Cea mai mare sperietoare a lui tata a fost armata“

Acum ce zic părinţii?

Sunt mândri, dar vor mai mult, să apar mai mult. „Dorel de ce nu apare mai mult?“ Păi aşa e el ca personaj, nu e el construit pentru mai mult, el are părticica lui acolo şi e foarte bine cum e.

Îşi doresc să apar mai mult şi să nu-l mai bată Bobiţă tot timpul, mai ales bunică mea: „Aoleu, mamă, da’ de ce te bate atât?“, „Nu mă bate, bre, pe mine, îl bate pe Dorel“, „Las’ să vezi ce-i fac eu! Bobonete, ce ai mă cu el?“ Şi mama era cu „să nu-ţi mai dea în cap că tu ai avut o problemă când erai mic.“

Ce problemă?

Am fost somnambul vreo şapte ani. Mă jucam cu frate miu şi am căzut, am dat cu capul de marginea patului. Am avut dereglări ale somnului serioase. Alergam prin casă şi prin curte noaptea. În clasa a IV-a m-au găsit cu un cuţit în mână, învăţasem să tai găini, mă punea bunică miu, şi într-o noapte m-am trezit, m-am dus la bucătărie şi am luat cuţitul cu mâner verde şi mă plimbam prin curte: „Mamaie, adu  bre găina să o tai.“ Îţi dai seama cum a fost!

Ziceai că tatăl şi-ar fi dorit tare mult să te trimită în armată. De ce?

Mai aveam seri în care uitam să plec de la bar. S-a supărat odată pe mine, asta era cea mai mare sperietoare a lui: „Te trimit în armată!“ Zici că era armata lui. Am făcut un chef odată şi am stat până dimineaţă, până la ziuă, era vară, era frumos, şi la un moment dat m-am aplecat că-mi căzuse pachetul de ţigări sub masă, ai mei veneau dimineaţa şi parcau chiar în faţa cârciumei, şi un tâmpit, de-o seamă cu tata, a strigat: „Ia uite-l, Dane, pe fii tu cum doarme pe sub mese! A căzut sub masă de beat.“ M-a luat tata, mi-a dat două palme. „Nesimţitule, m-ai făcut de râs!“ Şi ăla care a zis era şi un prost, asta era durerea lui tata: „Să-mi spună toţi proştii că tu te îmbeţi“, „Bă, da’ n-auzi că eu v-am văzut, m-am aplecat să-mi iau...“ şi n-am putut să-i zic că erau ţigările, nu ştia că fumez. Şi după aia mi-a zis: „Gata! Luni te trimit în armată, mă duc la comisariat la Constanţa şi le zic că vrei să pleci în armată.“ Asta a fost greşeala lui, că mi-a zis unde se duce. Şi s-a dus nebunul, le-a zis: „Fi-miu vrea în armată, el vrea să fie soldat!“ Eu m-am dus repede, mi-am luat dosarul şi m-am înscris la postliceală: „Eu vreau să fiu student la voi“, „Păi nu eşti student“, „Domne, e şcoală aici?“, „E, dar e postliceală“, „E bună!“ Când salamul face zăpadă pe el şi nu e de Sibiu nu e bun, conservele când sunt umflate la unul din capete nu e bun. Atât am învăţat eu de la Controlul Calităţii!

Dar de ce ţi-era aşa teamă de armată?

Pentru că fusese frate miu, care e mai mare decât mine cu trei ani, şi când s-a întors mi-a zis fă orice numai să nu ajungi în armată. Dacă cineva îţi spune că te duci în armată să înveţi să fii bărbat, nu e aşa. E o umilinţă, îţi afectează creierul, te aduc în starea de nu mai ai autocontrol. Gata, aşa facem, armată niciodată.

Ai tăi şi-ar dori să apari mai mult la TV, tu ce-ţi doreşti?

Sunt conştient că o să se termine „Las Fierbinţi“, îmi doresc să intru în alt proiect, sper că ne-am făcut cunoscuţi şi ca actori, am demonstrat că putem să ducem nişte roluri. Sper să mi se deblocheze creierul şi să scriu materialul de stand up până în toamnă, când începe turneul, sper să am inspiraţie şi să continui cu spectacolele de improvizaţie, care îmi plac foarte mult. Sper să-mi fie bine, să apar, să fac lucruri, nu e vorba numai despre bani. Nu pot să fiu ipocrit şi să spun că nu mă interesează banii, că eu fac numai din plăcere, de amorul artei, nu, e vorba şi de bani, dar e şi pasiune, nu mă văd făcând altceva, nu ştiu să fac altceva la fel de uşor şi de plăcut.

Dar teatru?

Teatru nu ştiu de ce nu fac, mi-e frică de public, nu înţeleg de ce, pentru că şi la show-urile de improvizaţie e public, unii îmi spun că e mai greu să faci improvizaţie, mie nu mi se pare. Cred că mi-e teamă de uitatul replicilor, cred că asta e cea mai mare teamă a mea la teatru, cred că mi-ar fi uşor să trec peste o greşeală, pentru că fac de atâţia ani improvizaţie, deci aş fi capabil să scot ceva din tolbă.