INTERVIU Actriţa Anca Dumitra, Gianina din „Las Fierbinţi“: „Nu vreau să cred că am de pierdut doar pentru că îmi iese un rol foarte bine“

Actriţa Anca Dumitra (29 de ani) a dezvăluit într-un interviu pentru „Adevărul“ că nu şi-a dorit ca Gianina, personajul pe care îl interpretează în serialul de la Pro TV, să fie „proasta satului“, aşa cum e percepută de public, ci să fie haioasă. Nici nu îi este teamă că va fi întotdeauna asociată cu acest rol, ci, din contră, este fericită că a reuşit să creioneze atât de bine o tipologie.

Anca tocmai a aflat că urmează să aibă o audiţie la Teatrul Naţional Bucureşti pentru rolul principal feminin din spectacolul „1984“, după romanul lui George Orwell. Este entuziasmată, dar mai ales mândră. Mândră că a reuşit să obţină audiţia, deşi a avut foarte puţin timp la dispoziţie să se pregătească. Însă nimic nu e imposibil în meseria asta dacă eşti pasionat şi munceşti. Iar Anca ştie cel mai bine acest lucru, pentru că şi-a dorit de când se ştie să devină actriţă şi nimic nu a abătut-o de pe drumul ei. Nici măcar rugăminţile dirigintei de a se concentra pe matematică, la care era foarte bună.  

Anca s-a maturizat practic pe platourile de filmare ale serialului „Las Fierbinţi“ şi spune că dacă „gagica naivă“ reuşeşte să-i facă pe oameni să-şi descreţească frunţile şi să zâmbească, atunci şi-a atins scopul. Totuşi, între Anca şi Gianina e clar că nu poate fi pus semnul egal, dar asta nu înseamnă că o deranjează când oamenii se emoţionează şi o strigă pe numele personajului. Ba chiar are şi o întâmplare simpatică din Gara de Nord. 

Mereu m-am ferit să spun despre oameni că au un zâmbet molipsitor sau o bucurie molipsitoare, dar Anca le are pe amândouă. Şi mai are şi nişte ochi foarte frumoşi şi o modestie ieşită din comun. 

„Adevărul“: Cum e Gianina şi cum e Anca?

Anca Dumitra: Suntem diferite, e firesc să fie aşa, pentru că Gianina e un personaj. Eu tot timpul am văzut-o pe Gianina ca pe o tipă naivă, simpatică şi mi-am dorit-o înainte de toate să fie pe placul telespectatorilor, adică oamenilor să le fie drag să o privească şi să o vadă în tot felul de situaţii mai mult sau mai puţin haioase. În comun nu avem mari trăsături, dar e foarte tare, mie îmi place foarte mult să mă joc de-a Gianina. Chiar e un debut foarte frumos pe care l-am avut în televiziune şi mă bucur că suntem la al 11-lea sezon şi situaţiile sunt din ce în ce mai haioase, inedite, chiar sunt suculente, ai de unde, ce şi cum să te joci.

Cum a venit acest rol spre tine?

Am primit un telefon de la directorul de casting, la momentul respectiv se credea că va fi un film nu un serial. Bineînţeles că atunci altele au fost gândurile mele, dar mă bucur că s-a dovedit a fi un serial de televiziune de o aşa lungă durată. Directorul de casting mi-a spus: „Uite, e o gagică de 17-18 ani, fata primarului, frumuşică, dar prostuţă.“ Asta a fost singura descriere pe care mi-a făcut-o. M-am dus la casting, unde erau foarte multe fete pe care le ştiam. Eu în acel moment, în 2009, terminam facultatea şi mă înscrisesem la master. Am lăsat toate fetele să intre, pentru că aveam foarte mari emoţii. Am intrat ultima, m-am simţit foarte bine la probă, pe care am dat-o cu Robi (Leonid Doni), şi cumva în momentul în care am ieşit simţeam că va fi bine. Eu speram în sinea mea să iau castingul, iar o lună mai târziu am primit telefonul şi am fost anunţată că am fost aleasă. A fost o aventură frumoasă.

Îţi mai aminteşti prima zi pe platourile de filmare?

Sigur că da. De şapte ani tot facem drumul ăsta spre Fierbinţi, dar toate sunt atât de prezente în memoria mea. Ştiu că am avut mari emoţii, nu cunoşteam pe nimeni, aveam 21 de ani, eram la început din foarte multe puncte de vedere. Mă bucur că am nimerit într-o echipă mai mult decât profesionistă, cine lucrează îşi dă seama despre ce vorbesc, numai în momentul în care ajungi să lucrezi cu oamenii ăştia îţi poţi da seama cât de bine îşi fac meseria şi cât de mult te ajută şi pe tine să înveţi. Facultatea noastră înseamnă cursuri de teatru în mare parte, nu faci film, iar dacă faci sunt nişte cursuri de vreo zece ore, nimic mai mult. „Las Fierbinţi“ a fost o a doua facultate pentru mine, aşa simt. Chiar sunt norocoasă. Nu ştiu cum le aranjează Dumnezeu, dar cert este că mi s-a împlinit visul, am ajuns să fac exact ce mi-am dorit.

„Nu mi-am dorit-o pe Gianina aşa cum o văd oamenii, «proasta satului»“

A existat cineva care te-a inspirat pentru acest rol, în afară de ce stă scris în scenariu şi de indicaţiile regizorului?

Nu am avut pe cineva în cap. Intuiţia mea funcţionează de fiecare dată. Fiecare a debutat în rolul lui altfel decât suntem astăzi, aşa că şi Gianina s-a schimbat, nu mai e aceeaşi tuşă, mi se pare că am îmbogăţit personajele. Sigur, eu am făcut vacanţele la bunici în copilărie şi mai aveam acolo repere, dar nu a existat cineva pe care să-l copiez, a fost o intuiţie, un instinct pe care l-am avut în ceea ce o priveşte. Nu mi-am dorit-o neapărat cum spun oamenii despre ea că e „proasta satului“, mi-am dorit-o haioasă şi să placă oamenilor. În tot ceea ce reprezintă serialul, dacă gagica asta micuţă îţi aduce un zâmbet pe buze, atunci eu mi-am atins scopul.

A fost primul tău rol în televiziune şi a venit cu o notorietate. A fost greu de gestionat această celebritate?

Nu, pe mine mă bucură foarte tare când oamenii vin să-mi vorbească. Sunt şi fetiţe care mă strigă pe stradă, chiar dacă eu nu ştiu dacă mi-aş lăsa neapărat copilul de 4-5 anişori să se uite la serial. Dar eu sunt fericită, nu e o corvoadă. Pe de altă parte, actoria asta înseamnă, în momentul în care se va trece o limită, Slavă Domnului că până acum nu s-a trecut, poate că m-ar deranja, dar depinde şi în ce sens se va trece. Deocamdată totul este foarte frumos, iar dacă există celebritatea asta eu o resimt prin plăcerea omului de a te întâlni. Iar eu sunt foarte bucuroasă când oamenii îmi spun că o plac pe Gianina, că le place serialul, că-i amuzăm, că-i distrăm, că uită de probleme, chiar fericirea atunci o cunosc şi atunci nu mă deranjează nimic din ce ar putea fi negativ la celebritatea asta.

Te deranjează că oamenii te ştiu mai degrabă drept Gianina decât Anca?

Nu mă deranjează. Depinde şi cum pui problema. Până să se obişnuiască oamenii cu „Las Fierbinţi“, să ne cunoască, să ne îmbrăţişeze mai întâi ca actori şi apoi ca personaje, mulţi mi se adresau cu numele personajului. Am avut surprinderea, la un an după ce începuse să fie difuzat serialul, să fiu în Gara de Nord, aşteptam pe person trenul spre Craiova, şi au venit la mine doi puşti, cred că erau clasa a III-a sau a IV-a, mi s-a părut foarte simpatic, pentru că erau extrem de emoţionaţi, au venit, şi-au cerut scuze şi m-au întrebat: „Cumva sunteţi doamna Anca Dumitra?“ Pe lângă faptul că mi s-a adresat cu „doamnă“, pe mine m-a bucurat că au ştiut întregul nume. Unde toată lumea spunea că generaţiile care vin din urmă sunt obraznice, uite că nu e adevărat. Mi-a fost extrem de drag de ei, e una dintre amintirile frumoase. Important este să nu se treacă o limită şi dacă omul este doar emoţionat şi în loc să-mi spună Anca îmi spune Gianina pe mine nu mă deranjează sub nicio formă.

Cum te-a schimbat acest proiect, la nivel profesional şi personal?

Pe plan profesional, m-a modificat extrem de tare, e un rol într-o carieră pe care mi-o doresc bogată, de lungă durată şi frumoasă. Startul este bun, să vedem mai departe ce o fi. M-a făcut mult mai responsabilă şi m-a învăţat ce înseamnă filmul, ce înseamnă să lucrezi cu camera, ce înseamnă să joci în faţa camerei de filmat. E altceva faţă de teatru şi mă bucur că am avut şansa asta. Personal, am reuşit să aduc momente de frumuseţe, dar simple oamenilor, întâlnirile cu oamenii te modifică, nu au cum să nu te influenţeze şi să nu te încânte într-o măsură sau alta. Nu mi-am luat-o în cap, ştiu foarte bine că e o profesie care nu se face chiar aşa de uşor, poţi acum să ai impresia că ai totul şi mâine să nu mai ai nimic, dar nu neapărat pentru că ar lucra cineva împotriva ta. Ştiu că până acum mi-a mers foarte bine, dar nimeni nu-ţi asigură o continuitate. Chiar dacă acum faci un rol foarte bine, nu ai siguranţa că mâine eşti sunat să mai faci încă trei. Ce ştiu este că trebuie să fiu pregătită în orice moment şi îmi place să fac bine ceea ce fac, fac cu responsabilitate, nu-mi bat joc de munca mea, pentru că dincolo de munca pe care o fac eu sunt oameni care privesc şi vreau să se bucure, să înţeleagă că e o muncă pe care o facem cu mult profesionalism şi cu multă bucurie.

Ţi s-au deschis portiţe odată cu acest rol?

Prin simplul fapt că am cunoscut oamenii ăştia şi mi se pare că s-au deschis alte portiţe, adică fiecare experienţă te îmbogăţeşte. Spre exemplu, eu că Văncică până prin sezonul doi nu ştiu dacă ne-am întâlnit, adică personajele noastre, Gianina şi Celentano, nu ştiu în ce măsură s-au întâlnit pe platourile de filmare, să aibă vreo scenă împreună. Şi atunci eu, fiind şi extrem de timidă, dacă nu lucram cu colegii efectiv nici nu prea vorbeam cu ei. Ţin minte că prin sezonul doi, Adrian m-a întrebat ce voi face după ce se termină filmările, pentru că urma o perioadă de câteva luni de pauză. Nu aveam nimic atunci, nu aveam vreo repetiţie, vreo premieră sau alte filmări. Şi mi-a zis că se face un casting: „Nu ai vrea să te prezinţi? Eu cred că eşti potrivită pentru ce se caută“, „Ce anume se caută?“, „E un casting la Teatrul de Comedie pentru «Pescăruşul» şi eu mă uit aşa la tine şi cred că tu ai putea fi Nina.“ Mie a început să-mi bată inima foarte tare şi pentru că o jucasem pe Nina în facultate, dar şi pentru că e o piesă extrem de frumoasă şi un rol pe care eu mi l-am dorit foarte mult. M-am bucurat că Adi mi-a zis acest lucru. „Unde sunt 30 de fete, o vor vedea şi pe a 31-a şi nu o să strice, du-te cu încredere.“ M-am dus, iar după o lună deja repetam pentru Nina. Asta poate fi o portiţă, faptul că Adi m-a văzut şi a văzut şi altceva în mine şi m-a motivat să încerc. Eu îi mulţumesc tot timpul pentru acel moment, pentru că altfel poate nu aş fi aflat de probă sau aş fi aflat, dar nu aş fi avut încrederea necesară să mă prezint. A fost un imbold din partea unui om care deja era în această meserie de 10-15 ani, el a avut încredere în mine şi m-a împins să încerc. Nu ştii niciodată cine te poate vedea, în ce moment şi unde duce acest lucru. Dacă mă întrebi ce fel de portiţe mi-a deschis, asta ar fi. Plus că atunci, oamenii crezând că vin să o vadă pe Gianina o descopereau pe Nina şi dădeau din râs în plâns.

Ţi-e teamă de Gianina după ce se va încheia serialul? Ţi-e teamă că vei juca numai astfel de roluri?

Eu cred că oamenii din profesia asta sunt oameni care înţeleg mai bine decât oricine că un rol nu te defineşte. Eu o fac pe Gianina, dar asta nu înseamnă că Anca Dumitra egal Gianina. Nu mi-e teamă. Am întâlnit oameni care au surprinderea să vadă altceva în momentul în care mă întâlnesc. Acum eu nu stau să le ofer educaţie, eu ştiu că acolo scrie serial, e o ficţiune, ăla e un rol. Mai departe, dacă tu vrei să vezi cam ce poate face actriţa Anca Dumitra, dacă tu îmi dai şansa, eu voi veni şi îţi voi arăta şi altceva, dar dacă tu nu vei vrea să ai deschiderea asta, mai mult de atât eu nu am ce să fac. Nu vreau să cred că am de pierdut doar pentru că îmi iese un rol bine sau că serialul a prins atât de tare. Nu cred că mai suntem în epoca aia. Vreau să cred că acum s-au mai schimbat lucrurile şi oamenii nu te asociază întocmai cu un anume personaj, dacă vor să te vadă şi altfel te pot vedea, te pot căuta, sunt o mulţime de piese de teatru sau de filme şi pot să nu te asocieze doar cu produsul acesta. Pentru mine nu ştiu ce va fi, dar ştiu că ce a fost şi ce este mă bucură foarte tare, eu îmi practic meseria şi o fac la un nivel foarte bun, alături de nişte oameni extrem de profesionişti şi nişte actori extrem de talentaţi, care între timp mi-au devenit amici, prieteni şi de la care am în văţat foarte multe lucruri. Sper să mi se ofere ocazia să joc şi în filme, pentru că nu am făcu-o până acum, nu ştiu motivul. Au mai existat nişte scurtmetraje în care am jucat, lumea m-a văzut şi a fost impresionată. Mai departe, ce vrea Dumnezeu şi nimic mai mult. Nu ştiu şi nici nu prea pot controla, nu poţi face decât să fii bun în ceea ce ţi se dă în momentul respectiv, cu speranţa că mai departe vei accesa şi altceva.

Care crezi că sunt motivele pentru care „Las Fierbinţi“ se bucură de un asemenea succes?

În afară de faptul că se lucrează cu spor, cu voie bună şi că ne dorim să iasă un produs bun, cred că faptul că suntem atât de prezenţi şi de reali în contextul respectiv, cred că asta a contat foarte mult. Cert este că am avut noroc de scenarii bune, scenariile au avut noroc de actori buni, de regizori buni, de o echipă bună în spatele camerelor. Toate acestea cumulate îţi dau un produs care nu prea are cum să nu prindă. Eu fiind micuţă, pornind în această nebunie frumoasă de la 21 de ani, mi s-a părut firesc să aibă succes, nu încercasem de zece ori înainte. A mers de la sine, de ce, nu ştiu să-ţi spun exact, dar indiferent care ar fi motivele eu sunt fericită că suntem urmăriţi în număr atât de mare. Într-adevăr, de la sezon la sezon numărul telespectatorilor chiar a crescut şi asta nu poate decât să ne impulsioneze să mergem mai departe.

„Toată lumea ştia că vreau să mă fac actriţă“

Cum de te-ai îndreptat spre actorie?

Nu ştiu momentul determinant, dar mi-am dorit de mică, de la 4-5 ani. De când încep să-mi amintesc lucruri precise şi exacte despre mine, ştiu că asta spuneam tuturor – „Vreau să mă fac actriţă.“ Educatoarele ştiau asta, învăţătoarele, dirigintele, toată lumea ştia asta. În clasele VII-VIII îmi plăcea matematica foarte mult, dar îmi plăcea geometria în spaţiu şi am mers la olimpiadă, iar diriginta fiind de matematică tot îi spunea mamei mele să merg mai departe pe mate-info, dar eu le-am spus clar părinţilor că vreau să urmez actoria. La liceu am ales Filologie şi ştiu că în prima zi diriginta ne-a ridicat pe fiecare în picioare şi ne-a întrebat cum ne numim şi ce dorim să facem mai departe după cei patru ani de liceu. I-am spus că vreau să mă fac actriţă, iar la final m-a chemat şi mi-a spus că actoria este o mare pasiune de-a ei şi că pentru mine o să înfiinţeze o trupă de teatru, Milenium ştiu că s-a numit. De atunci am tot făcut spectacole, în primă fază recitam poezii la festivlauri naţionale, am luat locul I trei ani la rând, am prezentat te miri ce întruniri şi spectacole. De mică am fost aşa. Ştiu că mama tot timpul îmi spunea că în momentul în care se difuzau „Dallas“ şi „Twin Peaks“ o puneam să-mi citească subtitrarea şi eram foarte fascinată de actori.

Ai făcut şi balet, de ce ai renunţat?

Am făcut când eram micuţă, mi-a plăcut foarte mult, dar apoi am avut o operaţie mai complicată de apendicită, recuperarea a fost destul de lungă şi grea şi acela a fost momentul în care am renunţat. Cred că mi-a plăcut, dar nu într-atât de tare încât să continui, cred că dacă m-ar fi atras cu adevărat nu aş fi renunţat, dar nu a fost cazul. Altfel foarte frumos baletul.

Te-ai născut şi ai copilărit în Craiova. Cum a fost acea perioadă?

Negreşit din vacanţa de vară două săptămâni le petreceam la bunicii din partea mamei şi două săptămâni la bunicii din partea tatei. Se păstra întotdeauna tradiţia şi bine au făcut ai mei, deşi atunci plângeam după ei. Stăteam pe uliţă şi când îi vedeam că pleacă în maşină aveam senzaţia că mă lasă acolo definitiv, pentru toată viaţa. Tot timpul când mă întreabă cineva de copilărie, mă emoţionez instant pentru că are legătură îndeaproape cu bunicii, care, din păcate, nu mai sunt. Ştiu că la bunicii din partea tatălui aveam mulţi verişori şi vacanţa cu ei era mai năbădăioasă, în sensul că ei fiind mai mari mergeau la discotecă, eu fiind micuţă nu aveam voie, fugeam de acasă, mă luau şi pe mine, deci era mult mai aventuroasă.

În partea mamei, bunica îmi cânta, îmi spunea poezii, ea a făcut pe vremea aceea doar şapte clase, era o femeie care învăţase carte şi era pasionată de artă, prima poezie de la ea am învăţat-o, prima rugăciune de la ea am învăţat-o. Aveam o icoană deasupra patului şi în fiecare seară stăteam amândouă în genenunchi şi ne spuneam rugăciunea. Foarte frumoase amintirile, sunt o grămadă de amintiri, udam roşiile, culegeam castraveţii, stăteam pe prispă şi alegeam mărarul, o mulţime de momente dintr-acestea simple, dar frumoase, pe care le port cu mine în suflet. Pe cât de frumoase sunt pe atât de grele sunt, pentru că nu mai sunt cu mine, mi-e tare dor de ei şi le mulţumesc. Asta le spun şi părinţilor mei, am fost norocoasă că i-am avut. Vremurile trec, se schimbă, e păcat că mulţi nu mai au parte de aşa ceva, dar copilăria mea cu ei a fost minunată. Minunată!

„Abia aştept discuţiile cu tata după fiecare spectacol“

Ce fel de copil ai fost?

Am fost un copil bun, n-am creat probleme. Îmi plăcea foarte mult să mă joc, eram în toate grupurile, şi de fete, şi de băieţi. Jucam tenis cu piciorul, elasticul, fotbal, eram peste tot, iar când mă chemau seara în casă era tragedie. Cred că-mi plăcea să râd foarte mult, eram un copil vesel, am găsit nişte înregistrări de când eram micuţă, la nişte nunţi, eram sufletul petrecerii. Sigur, eu acum mă laud ca fiind un copil bun, dar ar trebui să vorbeşti cu ai mei, s-ar putea să aibă altă părere. (Râde)

Au fost exigenţi părinţii?

Mama a lucrat în învăţământ, iar tata a fost comandant de unitate, deci da, au fost exigenţi, dar la fel cum aş fi şi eu cu copilul meu. Libertatea mea a existat întotdeauna, nu m-am ferit niciodată să le spun ceea ce gândesc, iar mama a fost întotdeauna prietena mea, asta îmi şi zice de când mă ştiu – „sunt mama ta, dar sunt şi prietena ta“ –, vorbim despre orice, nu am niciun secret faţă de ea. Deşi are 62 de ani, făcându-mă pe mine mult mai târziu, cumva ai crede că nu e într-atât de adaptată, dar nu e deloc aşa şi ea e sufletul petrecerii oriunde s-ar duce. Eu le-am zis de mică faptul că vreau să fiu actriţă, nu ştiu dacă atunci mă luau în serios, dar în clasa a XI-a trebuia să ştie ce le face fata. Ţin minte şi acum întâlnirea din bucătărie, acolo unde aveau loc discuţiile privind viitorul, iar eu le-am zis acelaşi lucru – vreau să dau la teatru – dacă ar fi fost nişte părinţi exigenţi, pentru că ştiau mult mai bine decât mine ce înseamnă profesia asta pe mai departe, probabil că nu mi-ar fi dat libertatea asta, dar, din contră, ei m-au susţinut. Acum, că trebuia să vin la 22.00 în casă, pe vremea aia mi se părea că sunt răi, că sunt extrem de exigenţi. Nu, era firesc. Eu pe la 14-15 ani aveam planuri, să merg la discotecă, dar latura asta libertină nu am cunoscut-o, ei nu m-au lăsat şi bine au făcut. Acum le mulţumesc, atunci mă mai supăram, dar e foarte bine că s-a întâmplat aşa. Sunt minunaţi, le doresc sănătate, nu-mi doresc decât să le fie bine şi să-i bucur cu visul ăsta al meu, pe care ei de la început l-au luat în serios şi m-au ajutat.

Te urmăresc la televizor, vin la teatru?

Sunt cu mine la fiecare premieră şi în faţa televizorului în fiecare miercuri şi joi. Se uită, sunt cei mai mari fani ai mei. Tata fiind în cadrul armatei se exteriorizează mai puţin, dar mama e o fire mai veselă, când se distrează la serial râde să audă toată lumea. Sunt acolo de fiecare dată şi dacă se poate să fie tot neamul în faţa televizorului, este şi mai bine. (Râde) Sunt simpatice lucrurile astea, pe mine mă amuză, îi văd că se bucur, pentru că indiferent ce ar face copilul dacă lui îi aduce bucurie şi lor le aduce.

Ai renunţat vreodată la un proiect sau la anumite scene gândindu-te la ei, că poate îi vei supăra?

Am un rol la Teatrul Odeon, în „Casanova“, care exploatează o anumită laură şi am avut o teamă când i-am chemat la premieră, dar am avut surprinderea plăcută să văd că înţeleg că e un rol, că e profesie, înţeleg ce înseamnă actoria mai bine decât foarte multă lume din jurul meu. Nu am avut gândul ăsta niciodată, sigur că nici nu au venit spre mine propuneri extravagante dintr-un anumit punct de vedere, dar în ceea ce am făcut până acum nici eu nu m-am gândit că poate i-ar deranja cumva, nu neapărat că nu i-am luat în calcul, dar au încredere în mine că aleg proiectele cu un instinct bun şi cu o cumpătare la fel de bună.

Te-au certat vreodată totuşi?

Nu. Când eram în facultate, pentru că şi atunci veneau la toate spectacolele mele (râde), am avut surprinderea în ceea ce-l priveşte pe tata. Mama vedea imaginea de ansamblu, iar tata se ducea în detaliu şi m-a fermecat treaba asta. Cred că şi el a descoperit odată cu mine faptul că se poate adânci şi zona asta a teatrului, pentru că el nu mergea la teatru săptămânal, nu era ceea ce ai numi un spectator avizat, dar cred că, fiind vorba despre mine şi fiind cu tot sufletul acolo, depista anumite lucruri care mă fermecau, abia aşteptam discuţiile după fiecare spectacol.  

Cum a fost admiterea?

A fost lungă, două săptămâni (râde). Nu ştiam exact ce înseamnă, nici nu mă gândeam că nu aş intra, ştiam că îmi doream acel lucru şi tot auzeam colegi care spuneau ba că dacă nu intră nu vor mai încerca, ba că dau examenul a şaptea oară. Nici nu mă gândisem că nu aş lua, dar nu pentru că aveam încredere în mine, pentru că aveam emoţii şi mi-era foarte frică, dar speram. A fost greu, dar faptul că rezultatul a fost cel dorit, cel sperat, a atenuat. Nu a fost uşor, a trebuit să muncesc mult. Ţin minte că noi eram la Craiova şi duminică, la ora 22.00, apropo de matematică, eu sunt foarte precisă în date, a sunat telefonul fix, mama a răspuns şi aproape imediat a început să urle de fericire şi mi-a zis că am intrat la facultate. Am imaginea cu ea clară în minte, efectiv sărea în sus de bucurie.

A fost grea plecarea de acasă?

A fost foarte greu. Eu sunt destul de familistă. Ai mei nu au vrut să mă lase să stau la cămin, mi-au închiriat un apartament în care am stat cu o altă fată. Părinţii au stat vreo două zile cu mine şi după ce au plecat mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc fără ei. Dar mie îmi place Bucureştiul, îmi place aglomeraţia.

Cred că eşti primul om pe care îl aud spunând asta.

Da, pentru că simt că e viaţă, simt că trăiesc. Pe cât sunt de ambiţioasă, în egală măsură pot fi şi leneşă. E un contrast care şi pe mine mă intrigă foarte tar, iar dacă am o zi în care sunt mai moale, nu am energie, mă ajută să văd mulţimea de oameni. Normal că am şi momentele mele în care am nevoie de linişte, îmi place să mă retrag câteva zile, o săptămână undeva, dar nu o viaţă. Nu ştiu în ce măsură m-aş mai adapta şi în Craiova, unde merg de sărbători şi vara. Cred că m-am adaptat destul de bine în Bucureşti.

Ce te motivează să te dai jos din pat în fiecare dimineaţă şi să trăieşti o nouă zi?

Foarte bună întrebarea!  Ce mă motivează? Nu văd altfel cum, nu ştiu cum să spun...Nu ştiu neapărat dacă există un „de ce“ care mă determină. Dar viaţa, cu toate zilele ei bune şi mai puţin bune, trebuie trăită cât poţi tu de bine fiecare zi. Sigur că fiecare zi vine cu programul ei şi e normal ca în fiecare zi să fii motivat de altceva. Azi am interviul cu tine şi mă trezesc cu gândul la asta, mâine am o probă şi poimâine am o filmare, apoi poate că nu am nimic de făcut, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să o trăiesc din plin, să nu mă bucur de ea. Da...în mare măsură în perioada asta ceea ce fac mă impulsionează, chiar dacă nu sunt foarte multe orele pe care le dorm şi parcă aş mai lenevi puţin dimineaţa, mă ambiţionez şi ştiu că trebuie să fac anumite lucruri şi atunci nu îmi mai permit să pierd timpul sau să mă plâng de ceva şi trec la treabă. Nu ai cum să nu te motivezi să duci fiecare zi cât poţi de bine, încărcat cu o energie bună, s-ar putea să pară un vis ce zic, să fie prea uşor, dar asta e. E foarte bună întrebarea, o să mă mai gândesc şi mai târziu la ea.