INTERVIU Delia: „Nu vreau să fiu artista poporului. Nu vreau să mă iubească toată lumea, să am totul, ca shaorma“

INTERVIU Delia: „Nu vreau să fiu artista poporului. Nu vreau să mă iubească toată lumea, să am totul, ca shaorma“

Delia FOTO Antena 1

Cântăreaţa Delia (36 de ani) a vorbit despre aşteptările uneori nerealiste pe care le au oamenii de la ea, dar şi despre ce fel de artist îşi doreşte să fie. Spre deosebire de mulţi, Delia nu vrea să aibă un succes internaţional şi nici nu încearcă să fie pe placul tuturor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Delia Matache a copilărit în Berceni, într-o familie modestă, dar nu-şi aminteşte să-i fi lipsit ceva. Poate doar puţin mai multă afecţiune. Totuşi, părinţii şi-au dat seama imediat că are talent şi au îndrumat-o către muzică. Nu i-a plăcut cea populară, deşi mama ei o adoră, iar la cor a rămas corijentă. 
 
Cinci ani i-a dedicat pianului, iar alţi şapte flautului. Ştie să zdrăngăne şi la chitară, dar recunoaşte că nu mai are răbdare şi timp să aprofundeze. E cumva logic. Este membră în juriile emisiunilor „X Factor“ şi „iUmor“, de la Antena 1, compune piese, susţine concerte în toată ţara, se implică în diverse campanii şi se pregăteşte intens pentru spectacolele „Acadelia“, care vor avea loc pe 14, 15 şi 16 noiembrie la Sala Palatului. 
 
Chiar şi aşa Delia nu încearcă şi nici nu-şi doreşte să fie pe placul tuturor, nu se simte datoare să răspundă curiozităţilor oamenilor şi nici nu îşi asumă rolul de model. Citind aceste rânduri ai putea crede că e vorba de aroganţa artistului aflat pe culmile succesului, dar dacă eşti în faţa ei şi o asculţi, îţi dai seama că e doar un om extrem de sincer. 
 
„Adevărul“: Te-ai născut în Bucureşti.
Delia Matache: Da, în Berceni.
 
Cum îţi aminteşti cartierul copilăriei?
Plin de soare, cu foarte mulţi pomi, caişi, meri, aveam şi viţă de vie. Erau destul de multe blocuri, aveam şi ştrand, se numea „Trei Ligheane“.
 
Mergeai la ştrand?

Da, normal, am făcut şi cursuri de înot, acolo nu am învăţat eu să înot (râde). Am învăţat mai târziu, fără antrenor.
 
Ai avut o copilărie ca-n poveşti?
Eu zic că a fost foarte drăguţă, am avut parte şi de multe momente clasice de copilărie, pe lângă şcoală şi studiu, stăteam destul de mult pe afară, mai mult pe afară decât în casă, mergeam la ţară la bunici în fiecare vară. Nu am fost o familie bogată, dar privind în urmă pot spune că nu mi-a lipsit nimic. Nu pot spune, de exemplu, că aş fi vrut mai multe dulciuri şi n-am avut.
 
Eşti percepută drept o fire nonconformist, rebelă. Aşa ai fost dintotdeauna?
Eram rebelă şi în copilărie, nu este o foarte mare diferenţă. Cred că eram mai băieţoasă, făceam tot felul de tâmpenii, aveam multă energie, eram activă, dar nu cred că am creat probleme prea mari.
   
Ai o soră mai mică. V-aţi înţeles bine când eraţi micuţe?
E mai mică cu nouă ani sora mea. Înţelegere era, altele erau problemele (râde). Nu ştiu, atunci se simţea altfel diferenţa. Eu fiind adolescentă şi ea fiind copil era o discrepanţă destul de mare şi mie nu-mi plăcea neapărat să stau cu ea, voiam să stau cu cei mari şi o goneam tot timpul acasă. De bătut, nu ne-am bătut, nu era stilul meu (râde).
 
La şcoală ai fost o elevă conştiincioasă?
Nu am fost un copil model, deşi s-a dovedit că exista potenţial, dar mijloacele nu erau cele mai potrivite. Profesorii erau prea îndoctrinaţi, scorţoşi, poate a fost bine, poate nu, habar n-am. Dar nu am fost un copil model. Cred că am rămas şi corijentă.
 
La ce materie?
Culmea e că am rămas la cor, pentru că nu învăţam anumite partituri. La Liceul de Muzică „Dinu Lipatti“, la cor nu erau chestii superficiale, nu cântam de plăcere, erau nişte partituri destul de greoaie, ample, de Mozart, iar dacă nu ştiai partitura, text şi linie melodică, erai taxat. M-am dus vara şi am dat corijenţa.
 
Părinţii erau exigenţi, ţineau să ai rezultate bune?
Nu ştiu dacă exigenţi e cuvântul potrivit. Erau educaţi în stilul comunist ca toţi ceilalţi oameni care au trăit în acele vremuri. Nu ştiau alte tehnici, nu existau cărţi de parenting atunci, erau cum erau pe vremuri – te mai altoiau, mai băgau frica în tine.
 
Aţi avut o relaţie apropiată, discutaţi deschis despre anumite lucruri?
Eram apropiaţi, dar nu era genul de apropiere pe care o ai azi. De exemplu, acum cu mama şi cu tata am altă apropiere, sunt alţi oameni. Atunci nu aş spune că erau la fel.
 
Dar acum? Sunt mândri de tine?
Da, sunt mai umani, mai calzi, sunt mai ca acum. Normal că se schimbă tipul de relaţionare în momentul în care tu eşti super stabilizat şi eşti bine, normaş că se simt mândri. Bine, tatălui meu, care e foarte credincios, i-ar plăcea să fiu şi eu credincioasă, deci pe partea asta cred că e nemulţumit. Dar da, avem o relaţie bună, îi ajut, cum să nu fie mulţumiţi?

Ştiu că mama cântă şi ea. Te-au susţinut ai tăi pe acest drum?
Mama cântă dintotdeauna, pe segmentul de muzică populară, iar tata a făcut de toate, era omul bun la toate. Dar da, amândoi m-au împins către muzică. Au observat de când eram foarte micuţă că reacţionam într-un mod foarte interesant când auzeam anumite piese şi au văzut că am şi plăcerea de a fi în faţă, de a le cânta oamenilor.
 
Erai vedeta serbărilor cu alte cuvinte.
Da, eram foarte activă la serbări şi n-aveam trac, nu aveam emoţii.
 
Cântai cu mama muzică populară?
Am avut momente, dar când eram mică nu-mi plăcea foarte tare folclorul.
 
Ai studiat pian şi flaut.
Cinci ani pian, şapte ani flaut. Pianul a fost prima alegere. În primul rând pentru că la „Dinu Lipatti“ trebuia să faci ori pian, ori vioară, iar pianul era mai sigur, nu deranja foarte tare mai ales în primul an, până ajungeai să stăpâneşti instrumentul şi să nu sune groaznic. Vioara are nişte frecvenţe care pot deranja şi mama nu a vrut să audă chestiile alea până învăţ să cânt.
 
Cum ai trecut la flaut?
Mi-am dat seama că cinci ani de pian sunt suficienţi şi că nu sunt făcută să fiu vreun virtuos, pentru că nu o să am atâta răbdare încât să studiez şase ore pe zi şi să sfârşesc în cel mai bun caz la Sala Radio. Şi am zis că trebuie să schimb instrumentul. Mi-ar fi plăcut chitara, dar nu ştiu de ce nu s-a întâmplat, ştiu să zdrăngăn la chitară, dar nu am aprofundat pentru că, la fel, nu am avut răbdarea necesară. Eu vreau să fac multe lucruri, dar am prea puţin timp. Şi am ales un instrument de suflat, flautul, pentru că s-au gândit ai mei că dezvoltă foarte bine plămânii şi respiraţia.
 
 
Viaţa ta s-a schimbat la 17 ani, când l-ai cunoscut pe Nick şi aţi format N&D. Cum a început toată povestea?
La şcoală, Nick căuta component pentru trupă, îi mai trebuia partea feminină. Ne-am văzut, am mers la studio, am înregistrat, totul a mers relativ repede, nu am stat prea mult pe gânduri.
 
Erai o adolescentă şi brusc ai devenit o adolescentă celebră. A fost dificilă schimbarea?
Lucrurile nu erau chiar la fel în perioada aia, pentru că nu eram cu smarthpone-ul în mână, nu existau Facebook şi Instagram. Ştii, erai mai lăsat în pace, pentru că dacă te vedea cineva nu-ţi făcea imediat poză şi o distribuia peste tot. Atunci lucrurile erau un pic mai naturale, mai fireşti, mai sănătoase. Acum mi se pare că treaba cu celebritatea este mult mai amplă, azi e greu să treci pe stradă neobservat.
 
Îţi aminteşti de primul tău concert?
Da, a fost la Mamaia şi m-am bucurat foarte tare pentru că era foarte multă lume care ne-a primit foarte frumos deşi nu eram atât de cunoscuţi. Pe lângă asta, nu-mi venea să cred că primim şi nişte bani pentru cântat (râde).
 
Le-a fost teamă părinţilor când au văzut că începi să te bucuri de tot mai mult succes, îşi făceau griji?
Nu le-a fost teamă niciodată, poate doar de drumurile din ţară când plecam în turnee. Îmi spuneau mereu să conducem cu grijă, chestii dintr-astea părinteşti. Nu, frică de succes nu le-a fost, dar nici mie nu mi-a fost. Îmi doream să am succes, iar în primă fază nu am simţit vreo greutate. La început eşti entuziasmat şi nu te dă nimic înapoi, apoi intri într-o rutină şi lucrurile intră într-un proces normal din care nu ieşi.
 
 
De ce ai rupt D-ul din N&D?
Pentru că ştiam că se va întâmpla asta şi cred că am făcut foarte bine. Altfel aş fi rămas la nivelul de trupă, probabil nu la fel de bine. Statistica spunea că mai multe şanse aş fi avut singură. Şi dacă ne uităm acum sunt câteva cazuri de trupe care au rezistat şi au continuat să aibă succes, dar sunt foarte puţine.
 
A fost greu începutul singură?
A fost o perioadă de tatonare, în care lucrurile se schimbau şi în media foarte mult, în care a apărut internetul, reţelele sociale, adică lucrurile nu s-au întâmplat peste noapte, ci în timp, în ani. Nu am ieşit din trupă şi am avut un succes formidabil instant, dar pas cu pas m-am îndreptat şi am muncit pentru asta.
 
E un disconfort să fii o persoană cunoscută, e un disconfort şi pentru tine, şi pentru cei de lângă tine. Pentru că oamenii au senzaţia că odată ce eşti cunoscut eşti disponibil tuturor oricând, la orice oră
 
Te-ai gândit că poate nu-ţi va ieşi?
M-am gândit de multe ori. Îmi spuneam uneori: Băi, cred că anul ăsta nu se va întâmpla nimic spectaculos, dar nu este nicio problemă. Nu prea aveam ce să fac oricum. Şi până la urmă ce se poate întâmpla rău dacă perseverezi şi insişti? Nimic. Doar dacă insişti pe o chestie care nu te reprezintă şi e greşită, nu eşti credibil în ce faci şinu-ţi place, atunci nu ai de ce să insişti. Dar la mine a fost perfect aşa cum a fost.
 
Ţi-a ieşit totuşi foarte bine şi eşti peste tot. Te consumă meseria asta?
Te consumă faptul că ai un orar încărcat uneori şi ajungi să nu te mai bucuri de toate momentele, ajungi să vrei să dai skip, să treci mai repede peste ele şi să te linişteşti.
 
Şi ce faci atunci?
Trebuie să te mobilizezi, să-ţi găseşti echilibrul, să-ţi încarci bateriile, dar nu asta cred că e marea problemă.
 
Dar?
E un disconfort să fii o persoană cunoscută, e un disconfort şi pentru tine, şi pentru cei de lângă tine. Pentru că oamenii au senzaţia că odată ce eşti cunoscut eşti disponibil tuturor oricând, la orice oră. Cred că eşti disponibil să fii bucuros, să cânţi şi ceva, eventual la orice oră din zi şi din noapte, să zâmbeşti, să fii ca o maimuţă dresată la circ. De multe ori oamenii nu gândesc mai mult decât ce-i interesează pe ei şi anume o poză sau un autograf.
 
Unii ar spune că trebuie să-ţi asumi faptul că eşti persoană publică şi susciţi interesul.
Nu cred că trebuie să-ţi asumi asta. Trebuie să-ţi asumi rolul de mamă dacă eşti mamă, eu în meseria mea îmi asum rolul de artist pe scenă, nu viaţa mea de zi cu zi. Nu datorez oamenilor de pe stradă mai mult decât un salut şi respect. Nu cred că datorez ceva. Eu vorbesc şi de oameni virtuali, pe care nu-i cunosc personal, nici nu ştiu dacă fac parte din publicul meu, poate e un om care doar a văzut o faţă cunoscută şi vrea să se pozeze cu o faţă cunoscută, poate nici nu ştie exact cine sunt. Nu-mi asum asta, nu am de ce, nu datorez poze şi autografe, ăsta e un lucru pe care îl faci dacă vrei, dacă simţi, dacă îţi face plăcere şi când îţi face plăcere. Şi nu-mi asum nici curiozitatea oamenilor, ei pot avea curiozităţi, dar nu înseamnă că trebuie să-mi asum să satisfac curiozităţile oricărui om, pentru că nu lucrez în folosul comunităţii 24 de ore din 24. Munca mea se desfăşoară pe scenă, iar actul artistic se termină acolo. Viaţa mea e viaţa mea.
 
Nu am în plan să devin Madonna. Nu mi-ar plăcea, mi s-ar părea prea obositor, m-ar costa viaţa mea şi nu aş da-o.
 
Şi totuşi, în România nebunia privind vedetele este mai mică decât în Statele Unite sau Marea Britanie.
Da, ăsta e şi motivul pentru care nu aş putea să mă bucur de un succes internaţional. Nu mi-ar plăcea, mi-ar plăcea să fie ceva micuţ, să te bucuri un pic să cânţi pe alte scene, să vezi cum e, bă, da’ să nu dea norocul ăla peste tine să fii Rihana, că e nasol (râde). Nu te mai duci nicăieri, nu mai poţi să faci nimic. Mi se pare că te secătuieşte, te stoarce şi-ţi fură bucuria vieţii. Până la urmă, din câte ştim, avem o singură viaţă şi ideal e să o trăieşti şi să te bucuri, nu să trăieşti pentru alţii, să le arăţi cât de bună eşti, cât de frumoasă eşti, cât de bine îmbrăcată eşti, cât de perfectă eşti şi să-ţi faci un scop doar din asta. Cumva e ciudată meseria asta, pentru că vrei să ai success, şi asta vine la pachet cu multe altele, şi totodată vrei să-ţi păstrezi un echilibru. Nu mi-aş pune ambiţia, timpul şi răbdarea să încerc să construiesc în afară ce am construit în ţară. Nu aş lua-o de la zero în viaţa mea, nu aş putea. Pe plan artistic nu am de gând decât să surprind şi să încerc să mă menţin true atât cât sunt şi atât cât pot, nu am în plan să devin Madonna. Nu mi-ar plăcea, mi s-ar părea prea obositor, m-ar costa viaţa mea şi nu aş da-o. Cred că viaţa mea aşa cum e acum e cât de cât bine, am un echilibru, raportat la nivelul la care suntem, la ţara în care suntem.
 
Faci foarte multe lucruri. În ultimii ani ţi-ai compus singură piesele.
Eu am compus şi în perioada de început piese ca „Parfum de fericire“, dar atunci se compunea laolaltă, în studio, erau mai mulţi oameni implicaţi şi oricum atunci nu ştiam să mă lupt pentru creditele mele şi să insist să fiu trecută acolo cum ştiu azi. Că eram mai… nu neapărat naivă, eram mai relaxată, nici nu m-am gândit că ar conta dacă mă trec în dreptul textierului. Eu eram pe principiul: „da’ pe cine interesează? Lăsaţi, treceţi ce vreţi“ (râde). Ca mai târziu să-mi dau seama că e important, pentru că e o chestie de mândrie, e plăcut să vezi că-ţi cântă oamenii piesele, abia ăla e sentimentul bun, că faci bine ce faci şi însemni ceva ca artist, nu când mergi pe stradă şi te recunoaşte lumea. Şi normal că te mândreşti că tu le-ai scris, tu le-ai conceput, sunt gândurile tale pe care le fredonează oameni pe care nu-i cunoşti. E satisfăcător şi îmi place treaba asta. În ultimii ani am mizat pe gândurile mele, poate că uneori am riscat pentru că am încercat chestii mai experimentale, dar nu am considerat eu neapărat că risc ceva, pentru că am un bagaj destul de bogat care îmi permite să fiu creativă şi în alte direcţii, nu neapărat doar mainstream sau doar ce cere piaţa sau radiourile. Îmi place să fac şi alte lucruri, îmi place că pot să le fac, îmi place că nu depind de nimic. În ultima perioadă gândesc piesele cumva în funcţie de context social, de ce mă influenţează foarte tare în perioada respectivă, în afară de cele standard, de dragoste, pe care le ai ca background oricând. Experienţele sunt acolo, le poţi accesa oricând pentru a scrie piese. Subiectul dragoste nu cred că trebuie alimentat cu nimic, mai ales dacă ai ajuns la o vârstă. În schimb, pe alte teme ai nevoie de un impuls social. Uite, te-ai putea întreba ce legătură are „Despablito“ cu ce se întâmplă în România? Are, pentru că pe mine m-a influenţat acest curent latino şi m-a frapat că are atât de mult succes încât am simţit nevoia să fac haz de necaz, pentru că mie nu-mi place neapărat reggaeton şi atunci am zis că aş putea să fac o piesă latino pe haz.
 
Compuneai versuri şi când erai mică?
Am scris când eram mai mică, doar că nu ştiam foarte bine ce înseamnă şi nu aveam pe nimeni care să-mi spună dacă e bine, dacă e rău, să-mi certifice ce fac. Contează foarte mult ca în momentul în care te apuci de scris să ai un mic stâlp de susţinere, să ai o certitudine că e bine pentru că poţi oricând să te deschizi, să fii creativ şi la un moment dat să te loveşti de ceva, să nu-ţi spună nimeni cât de frumos e ce ai făcut şi apoi te închizi mai tare. E un soi de eşec, e important cum porneşti, e important să nu te dezamăgeşti şi dacă vrei să te apuci de scris să faci asta.
 
Ai piese la sertar?
Am nişte piese, dar pe care nu mă încântă foarte tare să le termin, pentru că dacă sunt la sertar, mă gândesc că nu sunt la sertar degeaba. Băi dacă era fabuloasă... deşi există potenţial în fiecare, pentru că au avut momentul lor de strălucire. Nu ştiu… La mine funcţionează foarte bine pe spontaneitate, eu nu scriu pentru o piesă mai multe săptămâni sau luni. Urăsc să stau mult pe o piesă. Nu am răbdare să stau pe nimic mult timp. Am răbdare să stau să pregătesc un spectacol, da, la un show nu o să grăbesc procesul, pentru că ştiu că am o responsabilitate mare şi apare teama şi atunci mă pot educa să am răbdare.
 
Care sunt principalele motoare care te fac să lansezi o piesă?
În primul rând trebuie să îmi placă mie foarte mult şi trebuie să-mi contureze o nouă faţetă, trebuie să fie un suflu nou, să spună ceva ce nu s-a mai spus şi să sune cum nu au mai sunat ultimele mele piese. Sigur, nu poţi să compui nemaiauzitul şi neînchipuitul şi, până la urmă, noi avem nişte frecvenţe la care funcţionăm sau nu, la fel şi publicul. Iar un hit este acela pe care oamenii îl pot asocial cu ceva ce au mai trăit.
 

Identitatea şi dezamăgirile Deliei

Piesele tale au reuşit să stârnească şi discuţii aprinse.
Cred că sunt nişte lucruri pe care mulţi le gândim, dar nu le spunem. Da, la piesa „Rămâi cu mă-ta“ unii oameni au zis că nu e abordarea cea mai fericită, nu e cel mai drăguţ mod să te adresezi mamei. Dar este modul în care ne-am adresat totuşi. Eu asta am auzit când eram mică, nu am crescut într-o familie de intelectuali. Sunt cazuri de copii care au crescut în familii de profesori, mai pretenţioase şi poate care nu spuneau „bă, te ceartă mă-ta dacă nu mănânci tot“. Dar eu aşa am crescut, asta era şi este limba română, aşa se vorbeşte, nu mi se pare nimic greşit în a prescurta „mama ta“ cu „mă-ta“ atâta timp cât nu e nimic greşit în a prescurta „fata ta“ cu „fii-ta“, nu văd care e problema. Problema apare în momentul în care „mă-ta“ e asociat cu alte injurii, dar în esenţă să întrebi „ce mai face mă-ta?“ nu mi se pare ceva rău. Noi în schimb avem o problemă la urechiuşă pentru că asociem cu injurii şi atunci lumea nu mai ştie să facă diferenţa.
 
Şi piesa „Da, mamă“ a inflamat un pic spiritele.
Da, pentru că în România femeile nu beau, noi dintr-odată suntem musulmani, nimeni nu bea în ţara asta, nimeni n-a băut vreodată. Nici măcar în folclor nu au existat piese ca „Bun e vinul ghiurghiuliu“. Dar aşa învaţă, le reamintesc oamenilor că mai există. Când cineva spune ceva, îi trimit către piese de calitate din folclorul patriei, le arăt că s-a mai făcut piese de maniera asta, nu rock, pop-rock, dar textual spuneau acelaşi lucru – beau de necaz, beau să uit de dorul lui, beau să-mi înec amarul. Câte piese d-astea nu sunt? Foarte multe! Însă la noi e un amestec de misoginism, cu panică, cu ipocrizie, zici că am fost toţi bătuţi cu biciul când eram mici.
 
 
Te deranjează că oamenii nu-ţi apreciază piese care pentru tine înseamnă foarte mult?
Nu mă deranjează că oamenii nu-mi apreciază piesele aşa cum le apreciez eu. Dacă nu îţi place o piesă e ca şi când nu-ţi place o mâncare sau un loc, mergi mai departe, nu te împiedici de ea. În momentul în care devii agresiv verbal şi comentezi pe social media, atunci te deranjează poate la nivel energetic, dacă te laşi afectat. Dar pe mine nu mă deranjează. În schimb, mi-ar plăcea să existe critici muzicali, nu dătători de opinii şi păreri sau hateri, ăia nu-s critici. Pentru mine critica este bazată pe argumente, pe nişte exemplificări, pe nişte lucruri concrete, nu spui că e un rahat şi atât. Ce e asta? O porcărie! Păi aia nu e o critică, aia nu e nimic, e un gunoi.
 
Spuneai că nu-ţi asumi curiozităţile oamenilor despre tine. Îţi asumi rolul de model?
Nu. Eu nu cred că ar trebui să proiecteze lumea nimic pe tine şi nu cred că ar trebui să-şi ia modele greu de realizat, pentru că orice replică vrei să faci îţi va fi greu, nu poţi să urmezi drumul şi contextul pe care le-a avut o persoană în totalitate ca să ajungi ca respectivul om. Plus că nu ştii dacă ai toate datele necesare ca să ajungi acolo. Iar un om e suma experienţelor lui. Eu nu aş recomanda asta, deşi personal am avut o viaţă echilibrată, nu am gafat foarte mult, nu am avut vreun eşec puternic, nu pot spune că am trecut prin probleme majore, am avut o viaţă până acum cu un drum destul de lin, nu uşoară, dar OK. Mie dacă îmi place Bjork nu stau să urmăresc tot ce face şi să fac exact tot ce face.
 
Eşti totuşi o persoană care poate influenţa mulţi oameni. Te simţi uneori presată să ai o părere pe diverse teme care nu au neapărat legătură cu muzica. De exemplu, la fel ca mulţi artişti, şi tu ai îndemnat la boicotul referendumului pentru familia tradiţională.
Nu au comentat foarte mulţi artişti. Vezi că numele mari, din lista de primii zece artişti ai ţării, s-au abţinut foarte mult. Nu zic că e o problemă, nu eşti obligat să ai o părere, dar îţi zic că în momentul în care eşti mai măricel ai ce pierde când faci asta, poate îţi pierzi o anumită categorie din publicul tău şi mulţi se gândesc „da’ de ce să mă bag să discut? Nu o să rezolv nimic dacă fac asta, de ce să-mi pierd eu 30% din publicul ăla“.
 
Tu gândeşti aşa?
Ai tendinţa să gândeşti aşa, dar eu dacă aş şti că mi-aş tria publicul sau l-aş cerne la un eveniment de genul ăsta, când îmi spun opinia faţă de ceva, nu mi-ar părea rău să ştiu că pierd, pentru că eu oricum nu cred că mă adresez lor dacă avem opinii diferite. Eu consider că n-ar avea capacitatea nici muzica să o asimileze corect şi atunci nu văd nicio pierdere. Cântecele mele nu sunt 100% despre dragoste, zâmbete şi atât. Sunt diverse şi ironice, şi cu subînţelesuri, ce ar înţelege... adică ce-am avut şi ce am pierdut. Sigur că nu-mi aleg publicul, dar mi-ar plăcea să fie un public targetat pe mine şi pe ce-mi place mie. Nu vreau să am totul, ca shaorma, să fie toţi la mine, bogăţie, vă cânt de toate, suntem şi Cântarea României, şi Festivalul Mamaia, şi Cerbul de Aur şi facem şi un pic de house, facem şi o horă, şi un pic de reggaeton, nu-mi place asta. Îmi place să am o identitate cu riscul de a pierde din public, dar cel pe care îl am prefer să fie de calitate, să-mi fie fidel, să-mi fie drag de oamenii care mă ascultă. Nu vreau să mă iubească toată lumea, cred că ar fi o problemă, ar însemna că sunt doar un produs care nu te deranjează, dar nici nu-ţi spune nimic. Prefer să stârnesc ceva în sufletul şi în mintea omului, ori că nu înţelege şi rămâne siderat, ori că îi place foarte mult. Dar aşa, să rămână nicicum... Îmi place să am un efect şi nu vreau să fac muzică de decor audio.
 
 
Spuneai că nu vrei să te iubească toată lumea, dar se întâmplă să faci mici compromisuri la sugestiva celor din echipa ta, mă refer la detalii care poate ar da mai bine.
Nu, dacă nu-mi place o idee nu o fac, pot spune toţi oamenii apropiaţi mie că ar fi bine, dacă nu mă simt bine făcând-o, nu o fac. Şi mama mi-a sugerat să fac nişte momente care nu mi-au plăcut.
 
Poţi să-mi dai un exemplu?
Mama mi-a sugerat să fac poate un moment cu un taraf, iar eu i-am explicat că nu vreau să fac un concert cu de toate, nu vreau să fiu artista poporului numărul unu care să împace şi capra şi varza. Eu vreau să fiu pe o direcţie, nu pe 70. Pentru că nu-mi place amalgamul ăla de de toate, mi se pare că faci de toate, dar tu unde mai eşti conturat? Mi se pare că e OK dacă faci de toate, dar nu cred că eşti un artist foarte bine creionat. Sunt foarte mulţi lăutari foarte talentaţi care cântă orice, oricând, oricum, e foarte bine să ai asta, dar nu o să ai identitate şi personal cred că e important ce vrei să fii.
 
Se supără mama?
Nu, nici nu insistă prea mult, vorbim deschis. Sigur că ei i-ar plăcea să fiu mai pe placul tuturor, îţi dai seama.
 
Dar Delia se supără vreodată dacă nu merge ceva bine într-un concert?
Nu, eu nu mă supăr pe chestiile de inside, că a fost chitara neacordată sau că nu a mers vreun reflector, nu cred că periclitează atât de mult show-ul. Eu mă supăr cel mai mult când nu-mi iau energia de la oameni, nu se întâmplă des, dar se întâmplă să nu ai parte de un public prea fericit, să nu fie cel mai potrivit public pentru tine. Artiştii nu zic în general chestia asta. „A, fanii toţi sunt minunaţi, totul e lapte şi miere“. Nu, nu e, sunt oameni care nu reacţionează, care stau stană în faţa scenei şi nu se întâmplă nimic, nu primeşti nimic şi atunci nu prea ai ce să faci decât să te treci pe pilot automat şi să duci spectacolul până la capăt. Încerci o dată, de două ori, dar dacă vezi că te loveşti de un zid, aia e. E ca o întâlnire care nu a funcţionat. Pleci un pic dezamăgit, dar asta e, nu au fost ei cum aş fi vrut eu, poate nici eu nu sunt mereu cum vor alţii. 

 

citeste totul despre: