INTERVIU Dana Săvuică: „Copil de diplomat fiind, să devin manechin a fost o rebeliune de neînchipuit“

INTERVIU Dana Săvuică: „Copil de diplomat fiind, să devin manechin a fost o rebeliune de neînchipuit“

Dana Săvuică

Vedeta de televiziune Dana Săvuică (49 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru Adevărul, despre apariţia sa din Playboy România, la 29 de ani, dar şi despre copilăria petrecută în ţări din Asia, cu tatăl diplomat, aflat în misiune.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dana Săvuică a vorbit, într-un interviu pentru Adevărul, despre copilăria petrecută în Sri Lanka şi Indonezia, alături de părinţii ei, tatăl fiiind diplomat. Deşi îşi aminteşte cu drag de anii petrecuţi în Asia, unde vremea era superbă şi se bucura de plajă şi palmieri, vedeta mărturiseşte că a fost discriminată de copii, pentru că „provenea dintr-o ţară comunistă“, o persiflau, nu o primeau în cercul lor şi nici nu o invitau la petreceri. Aşa că şi-a umplut timpul cu alte activităţi: pictură, balet, dans modern şi înot. 

S-a întors în România pe când avea 13 ani, unde a rămas în grija bunicilor, la Târgovişte. Copilăria ei a continuat firesc, deşi a resimţit din plin şocul schimbării: a trebuit să se adapteze la sistemul de învăţământ românesc, să facă meditaţii la română şi matematică, să înceapă o nouă viaţă, departe de părinţi. Nu a stat la cozi, în plin comunism, pentru că, povesteşte vedeta, singura ei sarcină era să înveţe, iar bunicii făceau totul pentru a se asigura de acest lucru. Bunicul ei, maistru-şef la uzina din Târgovişe, avea grijă să aibă în casă cele trebuincioase, „măcar două portocale, o banană“. În plus, când a mai crescut, primea colete „cu de toate“ de la părinţii aflaţi în străinătate: cosmetice, parfumuri, dulciuri, casete cu muzică şi filme. Aşa a ajuns să-şi facă prieteni, îşi „mituia“ colegii cu ciocolată şi Coca-Cola, îi invita în casa generoasă a bunicilor şi le traducea ore-n şir filmele pe care le primea prin poştă, ştiind engleza la perfecţie. În liceu, a câştigat doi ani la rând olimpiada de limba engleză, faza pe ţară, cu 10 pe linie, iar ea era fericită că-şi făcea părinţii mândri. „Am fost o mega tocilară“, recunoaşte Dana râzând. 

În modelling a intrat întâmplător. Un prieten i-a spus că „e frumoasă, arată foarte bine şi ar putea să fie manechin“. În plus, chiar atunci, Zina Dumitrescu căuta modele pentru casa de modă Venus şi dădea concurs. Dana Săvuică era, din contră, „timidă şi complexată“, nu s-a gândit niciodată la asta până atunci. Copil de diplomat fiind, primise o educaţie rigidă, ce ar fi spus părinţii? S-a dus cu frică şi ruşine, iar când a văzut sute de fete care aşteptau să fie „analizate“ de Mama Zina, s-a speriat, a vrut să plece. Dar a rămas şi a fost aleasă. Tatăl ei a fost dezamăgit, nu accepta ideea ca „fiica lui să se unduiască pe scenă, să fie râvnită de bărbaţi“. A fost model aproape 10 ani, timp în care, povesteşte Dana Săvuică, tatăl ei a văzut că nu are de ce „să-i fie ruşine“, nu l-a făcut niciodată de râs. Aşa că, atunci când l-a sunat să-i spună că a primit propunerea de a fi prima româncă care să pozeze în Playboy, tatăl i-a spus: „fă-o“. Iar Dana a ştiut atunci că numele ei va fi „împământenit“ în showbizul românesc. 

Adevărul: V-aţi născut într-o familie de diplomaţi şi v-aţi petrecut copilăria în Asia de Sud-Est. Ce amintiri aveţi?

Dana Săvuică: Copilăria mea a fost extraordinară din anumite puncte de vedere. Am fost plecată cu părinţii mei în diferite misiuni diplomatice. Am trăit în Asia, vremea era superbă, cu soare, palmieri, plajă, nisip fin, oceanul Indian. Am locuit aproape cinci ani în Sri Lanka şi am stat vreo doi ani în Indonezia. Dar, pe de altă parte, aveam şi neajunsuri pentru că stăteam foarte departe de bunicii mei pe care îi iubeam foarte mult şi pe care îi vedeam o singură dată pe an. Pentru un copil care în primii ani de viaţă a văzut Crăciunul cu zăpadă şi cu Moşu’ care venea cu daruri, în perioada în care am stat în acele ţări asiatice, nu am mai văzut pom de iarnă, am văzut un Moş Crăciun care venea pe elefant, nu ningea, iar brazii erau din plastic. Viaţa mea s-a schimbat foarte mult în acea perioadă. Plus că veneam dintr-o ţară comunistă, care nu era privită cu ochi foarte buni de ceilalţi, care veneau din ţările capitaliste şi, de multe ori, cum se întâmplă peste tot în lume, părinţii vorbeau acasă, copiii auzeau şi apoi veneau la şcoală şi mă persiflau, mă ţineau departe de petrecerile lor, nu mă invitau la ei acasă, nu aveam loc să mă joc cu ei. Mă întrebam: „Dar oare ce e cu mine? Sunt urâtă, ce am?“. Părinţii mei au suplinit golurile astea prin multă dragoste, prin activităţile pe care eu doream să le fac - pictură, balet clasic, dans modern, înot de semiperformanţă. Părinţii mei au făcut eforturi enorme ca să mă facă să mă simt bine şi să am cât de cât o viaţă frumoasă, normală. În acea perioadă eu mi-am format personalitatea.

Ce vârstă aveaţi când aţi părăsit România?

Am plecat când aveam doi ani şi m-am întors când aveam aproape 13 ani. După care, familia Ceauşescu a dat o lege peste noapte - a interzis ca diplomaţii, consilierii, piloţii să-şi ia familiile cu ei în străinătate. Practic, a despărţit familiile. Deci, în momentul în care s-a dat această lege, părinţii ne-au făcut bagajele, atât mie, cât şi surorii mele, şi ne-au trimis pentru prima oară neînsoţite cu un avion. Acasă, la aeroport, ne aşteptau nişte băieţi cu ochi albaştri, ne-au ridicat paşapoartele diplomatice şi din momentul acela eu nu am mai avut voie să plec din ţară, nici măcar în Bulgaria, nici măcar în ţările comuniste. A fost un şoc foarte mare. Nu mi-am mai văzut părinţii decât o dată la doi ani. 

Ambii părinţi sunt diplomaţi?

Nu, mama mea a făcut secretariat la Ministerul de Externe, tata era ambasador, ea soţie de ambasador şi-l însoţea la multe evenimente oficiale. 

Înapoi în România, aţi rămas în grija bunicilor?

O primă variantă a fost să stăm amândouă surorile la internatul Ministerului de Externe. Dar părinţii mei nu au vrut asta şi s-au luptat pentru a nu rămâne acolo. Astfel, m-am întors la Târgvişte, la bunicii mei, unde am făcut liceul, iar copilăria mea a continuat firesc. Dacă mă băgau la un internat, rămâneam în Bucureşti, dar aş fi fost ca un copil orfan. Aşa cred că m-aş fi simţit. 

Dana Săvuică în copilărie, alături de părinții săiDana Săvuică, alături de părinţi FOTO Arhivă personală Dana Săvuică

La şcoală cum fost? V-a fost greu să vă adaptaţi sistemului de învăţământ din România? Cât de diferit era?

Da, era foarte diferit de cel din Sri Lanka, la şcoala americană. Materiile erau asemănătoare, dar sistemul de lucru şi de învăţământ era diferit. Pentru mine, a fost un nou şoc. Al nostru era mult mai aspru, mult mai greoi, rigid, cu teme foarte multe, nu ieşeai deloc afară. De exemplu, în şcoala din Sri Lanka nu stăteai în bancă să asculţi cum un profesor îţi dicta o lecţie, ci profesorul acela făcea experimente, exerciţii. Orele noastre de biologie se ţineau afară, în natură. Nu stăteai cu o carte în faţă şi învăţai mot a mot. Pe când, în România, ţin minte că mi-a fost foarte greu să învăţ pe de rost poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“. Eu învăţasem în limba engleză toată copilăria mea şi vorbeam, scriam şi visam în engleză, iar când am ajuns în România mi s-a spus „OK, acum vorbeşti româneşte“. A trebuit să învăţ repede limba română foarte bine, trebuia să ajung la nivelul orelor de gramatică, de matematică, de literatură. Mi-a fost foarte greu, am făcut multe meditaţii. 

Nu aveţi şi amintiri frumoase din şcoală?

Cea mai frumoasă experienţă a mea din şcoală era că eram de nota 10 la limba engleză şi o situaţie foarte haioasă era când se dădeau lucrări de control. Aproape toate lucrările colegilor mei treceau pe la mine să le corectez. La un moment dat, toată lumea ajunsese să ia 10. Până când s-a prins profesoara  şi m-a pus la catedră (râde). Şi cel mai tare a fost când am intrat la liceul de mate-fizică din Târgovişte. După multele meditaţii pe care le-am făcut, am reuşit să intru la cel mai important liceu din oraş şi prin clasa a noua, profesoara de engleză m-a îndemnat să merg la olimpiadă. Şi uite aşa am ajuns eu doi ani la rând să câştig olimpiada pe ţară, cu 10 pe linie. Cea mai bună din România. Şi asta într-un fel a arătat că toată munca şi toată chinuiala părinţilor mei, care aveau un salariu îngrozitor de mic în comparaţie cu alţi ambasadori din alte ţări, au făcut din mine un om şi un elev bun, iar asta pentru mine a fost cea mai mare realizare. Faptul că am putut să le arăt şi să le dovedesc că eu am făcut ce a trebuit cu tot efortul lor. Am fost un elev silitor care a luat note foarte bune. Asta a fost pentru mine adolescenţa - o luptă continuă pentru locul I. Am vrut tot timpul să fiu, dacă nu pe locul I, măcar în primele trei locuri. Am fost o mega tocilară (râde). 

Dana Săvuică în copilărieDana Săvuică în copilărie FOTO Arhivă personală Dana Săvuică

Din perioada comunismului ce amintiri aveti? Stăteaţi la cozi?

Nu, pentru că după ce m-am întors în ţară, la Târgoviste, fiind un orăşel mai mic, se găseau mai uşor produsele, dar şi pe fondul unor relaţii pe care bunicii mei le aveau. Bunicul a fost maistru-şef la uzina din Targovişte, era un om extrem de muncitor, a fost şi decorat cu Ordinul Muncii. Aşadar, fiind un om harnic şi un muncitor medaliat, avea acces la CAP-uri şi la casele acelea de comenzi speciale. Aveam acasă măcar două portocale, o banană, adică aveam nişte produse care nu se găseau pe piaţa internă. Apoi, mamaia mea nu mă lăsa să stau la vreo coadă, se ducea ea. Eu trebuia să stau acasă şi să învăţ. Asta era singura mea sarcină. Plus că părinţii mei îmi trimiteau acasă colete cu de toate: haine, parfumuri, cosmetice, pantofi, casete video, etc. Eram singura fată din Târgovişte care avea video, televizor color şi casete cu muzică străină, cu filme. Era o tradiţie deja, chemam toată clasa, aşa mi-am făcut eu prieteni, i-am „mituit“ cu ciocolată, cu Coca-Cola, cu filme (râde). Ţin minte că ale mele colege intrau în baie şi când ieşeau miroseau îngrozitor a toate parfumurile cu care se dădeau, unul peste altul, ieşeau rujate, machiate. Apoi, veneau la mine copiii şi stăteam ore întregi şi le traduceam filmele, stăteau grămadă pe scaune, pe canapele, pe jos. Ţin minte când am tradus „Dirty Dancing“ (n.r. apărut în 1987) şi o grămadă de alte filme, erau cu toţii foarte entuziasmaţi. Eu şi Irina Margareta Nistor eram la competiţie (râde). 

În momentul Revoluţiei eraţi în Bucureşti? Ce amintiri aveţi? 

În momentul Revoluţiei, eu eram anul I la facultate, intrasem la Academia de Studii Economice (ASE), la Relaţii Economice. Eu voiam sa fiu actriţă, de fapt, şi voiam să dau la Actorie. Dar tatăl meau a spus „over my dead body“. Adică, „peste cadavrul meu. Tu nu vei face chestia asta, pentru că nu vreau să-mi văd fata goală în filme“. 

Ce carieră voia tatăl dumneavoastră să urmaţi?

Voia să devin şi eu diplomat sau să intru la nişte firme de comerţ exterior. Adică să îmbin partea de economie pe care o învăţam la ASE cu partea de engleză pe care o ştiam foarte bine. Cum a venit Revoluţia, tatăl meu era în misiune prin Filipine sau prin Malaezia, nu mai ţin minte, nu l-a chemat nimeni acasă, pentru că el a fost diplomat de carieră, nu a fost securist. Astfel, el a rămas în continuare în misiunile diplomatice, iar eu cum m-am văzut liberă, am început să cochetez cu modelingul. 

Cum aţi început?

A fost o întâmplare, cineva mi-a spus „vai, tu arăţi foarte bine, ai putea fi manechin“. Dar eu eram, din contră, foarte timidă şi complexată, nu mă gândeam vreodată că aş putea fi model. „Uite, sunt nişte cursuri la Casa de Modă Venus, Zina Dumitrescu caută manechine“, mi-a spus. Şi cu foarte mare nesiguranţă, m-am dus. Nici nu ştiu cum am intrat în sala aia. Când am văzut sute de fete acolo, cum stăteau şi aşteptau să intre pe scenă, sub ochiul critic al Zinei Dumitrescu, m-am înfricoşat. Primul impuls a fost să plec. Mi-a fost o frică... una amestecată cu jenă, cu ruşine. Aoleu, cum adică, eu să merg aşa, în fustă scurtă, dând din şolduri?! Mă gândeam la ce or să spună părinţii mei. De altfel, toate nesiguranţele mele veneau din trecut şi din educaţia rigidă pe care o primisem. Şi mai era un lucru. Copil de diplomat fiind, trebuia să fii foarte atent: cum te îmbraci, cum vorbeşti, cu cine, ce spui, trebuia să ţii tot timpul cont de etichetă, sa ai bune maniere, şi atunci orice lucru care semăna puţin a libertate de exprimare era un fel de subiect tabu pentru mine, era ceva interzis. Faptul că eu am ajuns pe podium, manechin la Zina Dumitrescu, a fost de o rebeliune neînchipuită. Am avut atunci norocul să mă aleagă Zina, am luat concursul. 

Cum au reacţionat părinţii când au aflat? Ce v-a zis tatăl?

S-au împotrivit iniţial. A avut o reacţie de dezamăgire. A zis „dar eu am băgat atâţia bani în tine şi am făcut atâtea eforturi ca să fac din tine un om integru, ca tu să te duci apoi să te unduieşti pe podium şi să te râvnească bărbaţii?“. I-am spus atunci „tocmai pentru că tu mi-ai oferit această educaţie, tu chiar crezi că eu te-aş face de râs?“

Aţi pozat în Playboy, prima femeie din România. Cum a reacţionat atunci? Şi ce v-a determinat să accceptaţi propunerea?

Când mi s-a propus să apar prima pe coperta Playboy din România aveam 29 de ani şi mă retrăgeam din modă. De-aia am şi acceptat să apar pe coperta revistei. O dată pentru că am fost prima din România şi ştiam că o să rămân în istoria showbizului românesc, am împământenit astfel numele meu în showbizul românesc. Apoi, era astfel o retragere frumoasă din modeling, pentru că modeling înseamnă să ştii să te foloseşti de calităţile tale fizice. Că trebuie să fii şi inteligentă, asta mai puţin se spune. Întorcându-mă la tatăl meu, în momentul în care mi s-a facut această propunere, eu l-am sunat şi i-am zis „tată, uite, mi s-a facut această propunere, ce zici?“ Şi a avut o reacţie neaşteptată. „Mi-ai dovedit de-a lungul anilor că ştii cum să gestionezi partea asta artistică a ta aşa încât să nu mă faci de râs, sunt convins că nici acum nu o să se întâmple asta“. 

Din ‘90 până în ‘99, cât am fost model şi am devenit manechin pentru toate casele de modă şi toti designerii, tata a văzut că niciodată nu am lăsat loc de interpretări greşite, n-am apărut cu scandaluri în ziare, cu mine şi cu nu ştiu ce bărbaţi la braţ. A văzut că tot timpul prezentam lucruri frumoase, haine decente, niciodată nu am făcut nimic să-i fac pe ei să se simtă prost. Şi atunci mi-a zis „fă-o, sunt convins că o să fie ceva frumos şi artistic, ceva de care o să fiu mândru“. 

Dana Săvuică în Playboy 

La modelling cum v-aţi hotărât să renunţaţi?

Mi s-a părut că la vârsta de 29 de ani aveam alte perspective, era anul 1993, când am rămas gravidă şi când am terminat şi facultatea, toate au fost atunci, m-am măritat şi, tot în acel an, am văzut un anunţ de concurs la TVR. Şi, deşi eu eram gravidă în vreo cinci luni, m-am dus şi am stat la o coadă de vreo 200 de persoane, la Pangrati, la TVR, în soare, am intrat pe porţile televiziunii, am intrat într-un examen care a durat trei zile, am trecut prin filtrul tuturor relizatorilor TV de atunci. 

Am fost doar o mână de oameni care au intrat la TVR, eu, Horia Brenciu şi încă câţiva. Am intrat atunci la departamentul de divertisment şi de atunci a fost dragoste totală pentru televiziune. După care, am avut şansa să prezint alături de Horia Brenciu emisiunea „Robingo“. Am mai avut şansa unei emisiuni înainte, dar eram foarte aproape de a naşte şi atunci m-am retras. Am revenit după ce am născut. În TVR m-am format ca om de televiziune, petru că acolo trebuia să faci de toate. Şi atunci TVR a fost şcoala mea. Şi am avut multe emisiuni. După care, a venit propunerea de la Acasă TV şi am avut emsiunea „5 minute de shopping“, prima emisiune de gen, de shopping şi de modă, „Dana de Pică“, emisiune culinară, deşi eu nu ştiam să gătesc deloc. Am făcut o grămadă de lucruri, am făcut de toate şi cu toate că la început eram o fată  timidă şi complexată, care a trăit în nişte canoane foarte rigide ale diplomaţiei, cu toate acestea, am reuşit în cariera mea de după să fac lucruri pe care multă lume nu le-ar fi făcut: cum ar fi apariţia în Playboy. Apoi, când am fost la Antena 1, am prezentat emisiunea „Jurnal intim“, unde am vorbit despre sex fără tabuuri. Chiar au fost nişte premiere în România care au ţinut de numele meu. Şi pe care unele vedete s-au sfiit să le facă, pentru că le-a fost frică că le strică imaginea. Eu cred că am rămas tot timpul cu o imagine curată, chiar dacă în carieră am făcut lucruri ieşite din comun şi uşor la limită pe subiecte tabu, dar lumea niciodată nu m-a arătat cu degetul.

În modelling există această preconcepţie că este o lume superficială, că modelele sunt frumoase şi atât. 

Nu m-am luptat cu această preconceptie, pentru că eu am avut norocul să fiu în echipa de elită a Zinei Dumitrescu. Întotdeauana când noi apăream pe scenă, înainte să vorbească despre ţinuta pe care o prezentam, Zina ne prezenta pe noi: „Ea este Dana Săvuică, este studentă la ASE, ştie limba engleză la perfecţie, este fată de diplomaţi“. Tot timpul ne făcea CV-ul în două, trei cuvinte, cât păşeam pe scenă,  ca toată lumea să înţeleagă că asta nu e doar o manechină, o fătucă venită din nu ştiu ce sat cu visul de a deveni vedetă sau femeia la braţul nu ştiu cărui bărbat, individ puternic şi bogat. Nu, asta este fata aia care munceşte, care este deşteaptă, care studiază, are o facultate, etc. Şi atunci nimeni nu îndrăznea să spună despre noi altceva decât spunea Zina despre noi. N-am simţit discriminare. Mai degrabă, când am intrat în televiziune am simţit chestia asta. Şi o poftă a bărbaţilor de a te atrage în mrejele lor, că vezi, Doamne, „poţi să devii super mega wow dacă eşţi drăguţă cu mine“. Apoi mai era şi partea asta a femeilor, unele care erau de foarte mult timp în televiziune şi se uitau aşa la tine, „hm, cine eşti tu, ce ştii tu să faci sau cine crezi că o să devii aici?“ Asta este peste tot, nu trebuie să fii neapărat blondă sau manechin. Şi când eşţi femeie, indiferent de cum arăţi sau ce vrei să faci în viaţă, vei avea şi acest sentiment că trebuie să dovedeşti mai mult, că ştii să faci ceva. Şi unii oamenii, din păcate, te privesc superficial: ai forme, nu ai forme? „Ia să vedem, pot să mă dau la tine? Ce o să faci? Eşti sensibilă, vulnerabilă, prostuţă?“ Ei caută să-ţi găsească slăbiciunile.

Cum putem să schimbăm aceste mentalităţi, mai ales în industria modei sau în televiziune?

Eu nu cred că putem schimba mentalităţile astea decât dacă nu ne sfiim să spunem adevărul despre ceea ce trăim, despre experienţele noastre, despre momentele în care ai fost pe punctul de a face un compromis, un sacrificiu, nu ştiu. Dar nu cred că lumea este atât de deschisă pe cât ar trebui să fie, cu toţii suntem judecaţi şi atunci ne închidem în noi şi ne ascundem scheleţii în dulap.

Cum reuşeaţi să echilibraţi viaţa personală cu cea de persoană publică? Aţi fost o mamă tânără.

A fost OK, pentru că în perioada în care eu eram în televiziune şi modă, ziarele nu erau ahtiate după cancanuri, era relativ OK. Apoi, pe fiica mea la doi ani am trimis-o la părinţii mei, care erau tot în misiuni diplomatice şi ea a crescut o perioadă cu ei, pentru că mi-am dorit că ea să aibă aceeaşi educaţie pe care am avut-o şi eu, deşi a fost un sacrificiu să crească departe de mine pentru o perioadă şi să nu o văd cum creşte. A meritat, pentru că acum, iată, a terminat Facultatea de Ştiinţe Politice, la Universitate în limba engleză, îşi doreşte să devină diplomat de carieră ca şi tatăl meu, tatăl meu este mentorul ei. Şi iată cum ceea ce-şi dorea tată pentru mine sau pentru sora mea s-a dus mai departe puţin, către nepoată.

De modelling nu a fost tentată, precum mama ei?

A cochetat cu moda pentru că am împins-o eu de la spate şi am băgat-o în nişte prezentări de modă. Însă, ea are o voce extraordinară. A cochetat cu muzica, dar niciodată nu şi-a dorit cu adevărat să facă chestia asta. Deşi are şi frumuseţe şi talent, nu şi-a dorit atât de mult să păşească în lumea asta, plus că ea nu suportă lumea showbizului. Nu-i plăcea să meargă cu mine prin emisiuni, o făcea doar pentru mine. 

Cum aţi ajuns imaginea ciorapilor Adesgo, foarte cunoscuţi în anii '90?

Adesgo era singurul brand românesc de ciorapi, am ajuns să lucrez cu ei pentru că eu eram manechin pe vremea aceea şi ei voiau un nume de top model în România care să-I reprezinte. Au fost şi alte manechine care au pozat pentru ei, dar eu am fost ultimul manechin care le-a promovat imaginea înainte ca fabrica să fie cumpărată de o companie israeliană. A fost o activitate foarte frumoasă şi eu sunt mândră că am putut să promovez un brand românesc. Brandul Adesgo există în continuare pe piaţă şi s-a dezvoltat foarte frumos.

Image result for dana savuica adesgoDana Săvuică. imaginea Adesgo 

Regretaţi vreo decizie, privind retrospectiv?

Singurul lucru pe care-l regret este că eu am intrat în modeling imediat după Revoluţie şi agenţiile de modeling străine au venit mult mai târziu să caute modele, să facă castinguri în România, când eu eram deja bătrână pentru meseria asta şi atunci singurele zvâcniri în străinătate au fost festivalurile de modă în Turcia, am fost ca fotomodel o lună şi jumătate în Grecia, pe aici pe-aproape, dar n-am fost manechin la New York, la Paris, Milano. Mi-ar fi plăcut foarte mult. Şi am avut o ofertă să plec în Los Angeles. Se căutau fete cu forme, eu având un trup cu forme, pentru un brand de costume de baie şi de lenjerie intimă. M-au ales pe mine, dar eu eram proaspăt măritată, aveam copil mic şi trebuia să plec acolo pentru cel puţin şase luni de zile cu permis de muncă în SUA. N-am vrut să fac acest sacrificiu. Eu trebuia să stau lângă soţul şi copilul meu. Acum stau şi mă gândesc la momentul acela, poate dacă plecam în L.A., astăzi eram actriţă la Hollywood, vis care nu mi s-a împlinit. 

Cum vedeţi industria modei în prezent?

România are foarte multe resurse umane şi talente. Eu am avut şi o agenţie de modele, Etiquette Models. Am descoperit multe fete cărora le-am schimbat viaţa în bine şi care au devenit top modele în lume şi care ar trebui să-mi ridice o statuie. Dar mi-am închis ulterior agenţia.

De ce?

Din două motive. În primul rând, pentru că nu mi-a ridicat nimeni nicio statuie, adică majoritatea fetelor nu-mi mai dau nici măcar un „hello“ când mai vin prin ţară. Unele chiar au construit o altă poveste, cum că ele au devenit modele pentru că le-a descoperit un impresar pe străzile Parisului. Adică, n-au spus că le-am descoperit eu prin Craiova şi că am băgat bani în ele şi că le-am trimis eu la Paris. Deci, a fost o dezamăgire cruntă pentru mine conduita unor fete pe care eu le-am descoperit. În al doilea rând, din păcate, am prins o perioadă când unele agenţii se foloseau de numele de agenţie de modele pentru a acoperi altceva: prostituţia. Şi pentru că a fost o perioadă când mai toată lumea putea să devină manechin, şi pentru că am văzut că s-a perimat chestia asta atât de mult, eu am zis că nu mai vreau să stau în lumea asta. Ori calitate, ori nimic. Şi atunci am închis uşile. 

V-aţi gândit vreodată să părăsiţi definitiv ţara, dincolo de oferte de modelling şi călătorii cu părinţii?

Niciodată nu mi-a trecut prin cap că eu aş putea să trăiesc într-o altă ţară decât în România. Eu mi-am făcut căsuţa mea, sunt înconjurată de lucruri pe care le iubesc, călătoresc destul de mult şi atunci nu simt nevoia să plec de tot din ţară. Am munict mult prea mult pentru tot ce am în viaţa mea ca să dau cu piciorul. Dar pentru că educaţia primită de la părinţi ţinea şi de patriotism, ea a fost mult mai puternică decât dorinţa mea de a mă afirma în altă parte. 

Există multe nemulţumiri, românii ies la proteste, critică clasa politică. Dumneavoastră cum vedeţi România actuală?

Da, există, dar să ştii că niciunde în altă parte nu este perfect. Oriunde ai trăi, vei găsi lucururi care nu se spun, care nu se fac sau profund greşite şi proaste, în afară de cele bune. Şi atunci nu e mai bine să stai în ţara ta şi să vezi lucrurile bune şi să încerci să schimbi lucrurile care nu funcţionează întocmai?

Ce aţi schimba?

Aş schimba mentalitatea românilor. Imaginea proastă a românilor în lume, dacă ea mai există, este pentru că noi avem o mentalitate proastă, pentru că noi mergem acolo cu capul plecat şi spunem cu ruşine că suntem români. Apoi, sincer, sunt foarte multe lucruri de schimbat. Vedem cu toţii care sunt problemele, nu suntem proşti. Aş vrea să fim mai uniţi, însă. Aş vrea că atunci când vrem să schimbăm un lucru, nu neapărat să ieşim cu toţii în stradă, dar să fim o singură voce, pe căi diplomatice dacă se poate. Eu nu cred în protestele violente. 

La vot mergeţi de fiecare dată? Vă exercitaţi acest drept?

Sigur că da. Fac şi eu ceea ce pot pentru societatea asta, pentru că trăiesc în ea şi pentru că-mi doresc să fie una bună, frumoasă, curată, elevată. Merg întotdeauna la vot. 

Ce planuri de viitor aveţi?

Anul viitor fac 50 de ani, iar pentru multe femei, asta înseamnă poate „începutul sfârşitului“, dar pentru mine asta înseamnă continuarea vieţii cu înţelepciunea pe care am acumulat-o după o viaţă trăită frumos, dar şi tumultuos. 

Îmi doresc să-mi păstrez frumuseţea pe care mi-au dat-o Dumnezeu şi părinţii, pentru că am gene bune. Dacă o să ajung să vreau să-mi fac vreo operaţie estetică, o voi face. Şi apoi, din păcate, în România, o femeie care trece de pragul de 50 de ani, şi chiar 40 sau 35 de ani, nu mai este văzută drept o femeie interesantă. Astfel, s-ar putea ca televiziunile să zică „Nu o mai băgăm pe asta pe post pentru că e bătrână“. Aşa că îmi doresc foarte mult să mă axez profesional pe zona de online pentru că acesta este viitorul. Graţie şi emisiunii pe care o conduc acum, „E OK să fii vedetă“, la Ok Magazine România, pot să îmi dezvolt latura asta. Am blogul danasăvuică.ro, care reprezintă viaţa mea în imagini, practic.

Anul trecut am scris o carte „Din călătoriile unei femei cu suflet de copil“. Sunt acolo frânturi din viaţa mea, este autoficţiune, deci am pus şi „floricele“, dar într-un fel arată cine am fost eu, arată copilul din mine şi femeia care am ajuns astăzi. Am scris cartea asta nu din vanitate, ca să vadă lumea sau ca să mă creadă extraordinară, multilateral dezvoltată, nu. Ci, mai degrabă, am scris cartea asta pentru tatăl meu, pentru că am vrut să scot la lumină nişte lucruri extraordinare pe care le-a făcut, pentru că am vrut să le mulţumsc într-un fel pentru tot ce au făcut pentru mine şi lor le datorez ceea ce sunt astăzi. Este o carte dedicată lor.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: