INTERVIU Corina Dănilă: „O săptămână am rămas blocată în Valea Jiului, minerii mi-au băgat pe gât fluturaşii de salariu“
0
Actriţa şi realizatoarea TV Corina Dănilă (46 de ani) ne-a povestit amintiri din copilărie şi adolescenţă şi a rememorat săptămâna petrecută în Valea Jiului, de unde a transmis live zi de zi purtând acelaşi sacou roz pal.
Corina Dănilă a crescut în anii gri ai comunismului, însă a ştiut să-şi coloreze frumos copilăria. Făcea năzbâtii şi citea tot ce-i pica în mână. A fost fermecată de marii actori pe care îi vedea alb-negru la televizor şi, fără să-şi dea seama, a ajuns să dea admiterea la teatru şi, mai târziu, chiar să joace alături de unii dintre cei pe care îi admira. La 21 de ani, o interpreta pe Ileana în „Crucea de piatră“, îndrăzneţul film al lui Andrei Blaier, despre ale cărui scene se mai scrie şi astăzi. „Nu a fost greu, a fost fascinant“, spune azi Corina.
A intrat în televiziune pentru că nu voia să-şi supere mama, dar în cele din urmă i-a plăcut şi a rămas. Din primul salariu de la TVR şi-a luat permisul de conducere şi şi-a schimbat „fundurile de borcan“ cu lentile de contact. Când a apărut Pro TV, i-a bătut lui Adrian Sârbu la uşă şi i-a spus clar că vrea să fie la Ştiri. Au urmat jurnale şi transmisii în direct din cele mai importante locuri, inclusiv din Valea Jiului, unde s-a împrietenit în cele din urmă cu minerii violenţi.
Corina ne-a vorbit şi despre „înspăimântătorul“ succes avut de prima telenovelă românească, „Numai iubirea“, unde a jucat unul dintre rolurile principale, dezvăluind şi singura nemulţumire pe care a avut-o atunci. A fost mare povara succesului? „Nu pot spune că m-a copleşit, ar însemna să fiu ipocrită, pentru Dumnezeu, asta mi-am dorit. Sunt actor, îmi doresc recunoaştere, e normal.“ Nu au copleşit-o nici neadevărurile care s-au scris despre viaţa ei personală. Şi-a asumat că întreaga ei viaţă e publică.
Este însă dezamăgită de peisajul media actual şi mărturiseşte că a încheiat un contract în momentul în care i s-a cerut să facă „un OTV elegant“. „La ora actuală foarte multe televiziuni au depăşit cu mult OTV. Dar mă îndoiesc că toţi ne dorim să devenim imbecili. Refuz să cred că vrem să ne transformăm cu toţii într-o ţară de Dorei.“
În final, Corina Dănilă este omul care a spus din tot sufletul „da“ când am întrebat-o dacă se consideră un om fericit şi norocos.
Pe Corina Dănilă o puteţi vedea în spectacolul „Totul despre femei“ la Teatrul Arte dell'Anima, dar şi în emisiunea „Ieri-Azi-Mâine“, difuzată în fiecare vineri, în direct, de la ora 15.40 la TVR 2.
„Adevărul“: Cum a fost copilăria în Paşcani, Iaşi?
Corina Dănilă: Frumoasă, dar şi...încerc să găsesc cuvântul potrivit pentru acea perioadă ceauşistă.
Gri?
Nu a fost o copilărie gri pentru că eu mi-am colorat-o foarte frumos. Eram şefa băieţilor, ne jucam mult, toate gardurile şi toate garajele ştiau de noi. Eram în lumea noastră, dar în lumea aia interveneau penele de curent, programările la apă caldă, statul la cozi şi făcutul de „relaţii“ la magazine, dusul de sticle la schimb, portocalele pe care le obţineam pe sub mână de Crăciun. Eu am şi acum o obsesie pentru portocale. Când prindeam parizer...wow! Dar copilăria mea a fost frumoasă, pentru că am stat şi la ţară la bunici, acolo era paradisul, aveam livadă, pârâiaş, mergeam cu animalele pe câmp, culegeam flori, exact ca în povestirile lui Sadoveanu sau ale lui Creangă. La un moment dat chiar m-am refugiat într-un cireş, unde am stat o jumătate de zi, până când m-a recuperat tata. M-am ascuns din cauza nenorocirilor pe care i le făcusem bunicii mele, săraca m-a tot fugărit.
Ce-i făcuseşi?
I-am tras scaunul de sub picioare.
Vai! De ce?
Pentru că bunica, Dumnezeu s-o odihnească, îmi dădea tot timpul să mănânc ouă-ochi şi eu le detestam. (Râde)
Ai şi un frate mai mic cu 9 ani. Te-ai bucurat când a venit pe lume?
Bineînţeles. Practic, eu l-am crescut. Îl legănam pe picioare să-l adorm, eu citeam atunci foarte mult, tot ce-mi pica în mână.
Cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru cărţi? Părinţii te-au îndrumat?
Nu, părinţii mă îndemnau să învăţ, să am respect faţă de carte, să am curiozitate şi să vreau să cunosc, să ştiu cât mai multe lucruri. Asta mă încurajau să fac, dar având televizor doar două ore pe zi, nu aveam acces la niciun alt fel de distracţie în afară de jocuri. Am avut un învăţător extraordinar, care ne-a insuflat dragostea de carte. Distracţia mea majoră era biblioteca oraşului, de unde îmi luam cât de multe cărţi puteam, dar existau unele care erau într-un singur exemplar şi pe care nu le puteam împrumuta. Şi atunci ori le citeam în bibliotecă, dacă era toamnă sau iarnă, iar vara exista în curtea bibliotecii două bănci şi mă rugam să prind una liberă. Mă întindeam pe bancă şi citeam. Asta era distracţia majoră, îmi permitea să-mi folosesc imaginaţia, mă duceam cu gândul departe, oriunde mă purtau cărţile.
Părinţii cu ce se ocupau?
Simpli funcţionari. Mama a lucrat la registratura unei întreprinderi foarte mari din Paşcani, Uzina Mecanică de Material Rulant. Paşcaniul fiind nod feroviar de când s-au inventat căile ferate, foarte multă lume din oraş lucra acolo. Tata era maistru, avea o echipă de muncitori şi lucrau la aceste vagoane. Tata nu mai e în viaţă.
Îţi vorbeau despre regimul comunist?
Am învăţat pe pielea mea, ascultam Europa Liberă, sigur cu sonorul dat încet, şi ştiam, nu trebuia să mă înveţe nimeni. Toată perioada aia a fost simţită efectiv pe pielea mea. Născută în ‘72, până prin ‘80 nu am simţit-o foarte tare, dar din ‘80 până la Revoluţie a fost foarte greu, cu tot felul de privaţiuni.
În Paşcani nu exista teatru şi atunci cum a încolţit în mintea ta ideea de a deveni actriţă?
Într-adevăr nu exista teatru, dar aveam Casa de Cultură, unde veneau din când în când spectacole cu Angela Similea, Corina Chiriac. Teatru eu nu am văzut decât în Bucureşti după ce am intrat la facultate. Îi adoram pe actorii noştri, teatrul TV pentru mine era sfânt. Dorinţa de a fi şi eu actriţă a fost ceva inconştient, pentru că până în ultima clasă de liceu am făcut pregătire pentru medicină.
Şi ce s-a schimbat?
Nu am curaj să iau pe mâna mea viaţa unui om, nu pot. Analizându-mă foarte bine, venind şi Revoluţia şi existând aerul acela de libertate, probabil că atunci mi-am luat inima în dinţi să-mi recunosc faţă de mine ce-mi doresc cu adevărat.
Aveai 17 ani Revoluţie. Ce-ţi aminteşti din acele zile?
Tocmai împlineam 18 ani. Of, nişte sentimente foarte...am urmărit la televizor toată izbucnirea, toată revolta şi ulterior împuşcarea. Erau nişte sentimente contradictorii şi foarte puternice. Ne doream libertatea foarte tare şi în acelaşi timp împuşcarea lor în sfânta zi de Crăciun pentru mine a fost zguduitoare. Apoi, când s-au aşezat lucrurile, lumea respira altfel, dar începuse şi un soi de degringoladă, o fugă, fiecare era pentru el, după căpătuială, deja începuse să se modifice într-un fel scara valorilor şi asta începusem să o observ din ce în ce mai acut. Chestia care s-a accentuat până acum, când iată, s-a întors totul cu susul în jos, din păcate. Dar ştii cum e? În viaţă totul e ciclic şi eu aştept să se repoziţioneze, pentru că altfel cred că o luăm razna cu toţii şi noi, ca neam, şi toată planeta asta.
Să revenim puţin la teatru. Părinţii te-au susţinut?
Mama nu m-a susţinut. Tata a fost cel care şi-a dat seama că eu chiar îmi doream lucrul acesta şi i-am câştigat susţinerea. Ştiam că se intră foarte greu, că sunt puţine locuri. Eu am fost în prima generaţie de după Revoluţie şi atunci au fost ceva mai multe locuri, dar chiar şi aşa a fost o bătaie cumplită. Eu m-am dus cu gândul de a trece prin toate cele cinci examene, să văd cum e şi anul viitor să mă duc mai pregătită şi mare mi-a fost mirarea să descopăr că am luat a treia pe listă.
Ce-au zis ai tăi?
Nu le-a venit să creadă, am luat imediat primul tren spre Bucureşti cu tata şi ne-am dus să ne uităm pe liste. Nu am crezut până nu am văzut. Mama, după ce am intrat la teatru, s-a schimbat. A fost super încântată. Şi am înţeles-o. Când te anunţă copilul că vrea să dea la o facultate la care neam de neamul nostru nu a fost şi şansele erau infime, era total ireal pentru perioada aia, pentru noi, pentru cineva dintr-un oraş în care nu aveam mai nimic. Mama mea era foarte realistă.
Ţi-ai făcut debutul în film la 23 de ani, în „Crucea de piatră“, o producţie foarte îndrăzneaţă pentru anii ‘90.
Întreg filmul a fost şocant şi viziunea regizorului, Andrei Blaier, a fost foarte curajoasă, pentru că a expune în felul acela perioada respectivă chiar a fost un act de mare curaj.
Cum ai ajuns să primeşti rolul principal? A fost dificil având în vedere scenele?
A fost un casting şi l-am luat, pur şi simplu. Nu a fost greu, m-ar bate Dumnezeu să spun asta. A fost fascinant, pentru că jucam cu Silviu Biriş, Gigi Dinică, Ilarion Ciobanu, Ţuca Cercel, Margareta Pogonat, Dorina Lazăr, Fănuş Neagu, a fost o pleiadă. Şi să am scenă directă cu nea Gigi, care să mă încurajeze şi să fie atât de generos la filmări, a fost ceva extraordinar. Eu eram curva ingenuă, eram atât de încântată că personajul meu, chiar dacă reuşeşte să-l îmbrobodească pe ăla să o ia de nevasă, la sfârşit nu le trădează pe fete şi fuge după camion.
Părinţii au văzut filmul?
Da, a rulat şi la Paşcani. (Râde) Nu au făcut niciun fel de referire la vreo scenă mai deochiată, am avut colege care au apărut şi cu sânii goi. La mine a avut grijă domnul Blaier să nu mi se vadă sânii în întregime. Domnul Blaier a spus foarte clar: ea e singura pe care nu vreau să o dezbrac ca pe celelalte. Au fost câteva scene un pic mai deochiate, dar a fost de o decenţă foarte mare.
În ‘94 ai ajuns la TVR. Cum s-a întâmplat?
Mama mea a văzut un anunţ la televizor cum că se dă cocncurs pentru un post de crainic şi m-a sunat. Mama, eu fac teatru, fac film, n-am timp. Mamă, du-te. Bine, mamă, mă duc. M-am înscris şi m-am dus pentru că nu am vrut să o supăr pe mama. Plecase Cristina Ţopescu şi a fost o bătălie fantastică pe acel loc.
Te-ai bucurat când ai aflat că ai luat concursul? Până la urmă tu nu-ţi doreai neapărat.
Am zis de ce nu? Pare interesant. Nu făceam actorie, dar era altceva. O perioadă am pendulat între TVR şi Teatrul Naţional.
Ce ai făcut cu primul salariu de crainică?
Aveam o claie de păr şi purtam nişte funduri de borcan. Mă uitam la mine şi am zis că nu se mai poate, din primii bani pe care îi câştig eu vreau să îmi iau permisul de şofer şi să-mi pun lentile de contact. Asta am şi făcut.
Cum ai făcut trecerea spre Pro TV?
Cred că pe toţi ne-a încântat şi ne-a cucerit Pro TV, mai ales în perioada de început. Iar eu îmi doream să ajung la Ştiri. Am mers şi am bătut la uşă la domnul Sârbu. Mi-a deschis Doina Gradea. (Râde) Şi am avut o întâlnire cu domnul Sârbu, care mi-a propus să intru la Meteo, dar l-am refuzat, i-am zis că dacă vin, vin la Ştiri.
Cum de a acceptat?
Nu ştiu, probabil că m-a văzut foarte serioasă şi foarte determinată. Astea m-au şi mânat mai departe, viaţa de om de ştiri nu e una simplă, trebuie să ai ficaţi pentru asta, telefonul deschis în permanenţă, nu conta că era zi, că era noapte. M-am dus şi la mineri în Valea Jiului, am şi rămas blocată acolo o săptămână, am transmis în fiecare seară cu acelaşi sacou, roz pal cu bulinuţe. Am fost trimisă să fac un live pentru jurnalul de seară, eram cu un producător şi un cameraman şi minerii în perioada aia au făcut o blocadă. Acolo am stat o săptămână. Nu aveam bani, până la urmă ne-am împrietenit cu nişte mineri care au vrut iniţial să ne bată. Am mâncat cot la cot cu ei suplimentul lor din mină – un caşcaval mucegăit şi pate de ficat. Mi-au băgat fluturaşii de salariu pe gât de revoltă. Ei considerau că noi nu-i credem, că nu-i înţelegem, că nu le dăm dreptate. Dar până la urmă ne-am împrietenit cu ei şi am scăpat cu bine, câţiva dintre ei ne-au şi luat acasă, ne-au dat de mâncare ciorbă. (Râde) Nu ştii niciodată ce se întâmplă când pleci pe teren.
Ai fost mai reţinută apoi când erai trimisă pe teren?
Nicidecum, atunci exista şi o doză de naivitate, acum e mai mult decât tupeu, e deranjant ce se întâmplă.
Ştiu că ai o părere proastă despre peisajul media actual.
Din păcate, da. Îţi mărturisesc deschis că în ultima perioadă nici măcar nu mai am disponibilitateapsihică să urmăresc un jurnal de ştiri cap-coadă. E oripilant.
Dar zona de divertisment?
Eu nu gust emisiunile care s-au îndreptat către tabloid, nu vreau să prezint o astfel de emisiune, nu mă duc nici ca invitat. Şi ăsta e motivul pentru care cred că emisiunea „Ieri-Azi-Mâine“, de la TVR 2, e unică în peisajul media actual. Faptul că beneficiază de arhiva TVR e o mană cerească, pentru că sunt foarte multe bijuterii. E o emisiune normală, foarte multă lume îmi spune că vrea din nou normalul la televizor, nu mai vrea senzaţionalul. Cred că la un moment dat se ajunge la saturaţie, omul mai vrea şi bun gust, se satură de poale în cap.
Dar nu e frustrant că o emisiune decentă nu face o audienţă la fel de mare ca una cu poale-n cap?
Poate fi, dar mărturisesc că la Euforia TV am încheiat contractul în momentul în care mi s-a cerut să fac „un OTV elegant“. La ora actuală foarte multe televiziuni au depăşit cu mult OTV. Eu am replicat atunci că nu ştiu să fac aşa ceva şi chiar dacă aş şti, este împotriva naturii şi firii mele. Şi atunci ne-am despărţit, fără niciun fel de problemă. Eu la asemenea cerinţe nu ştiu să fac faţă şi nici nu vreau şi nu mă poate obliga nimeni să fac ceva ce nu vreau să fac. Poate fi frustrant, dar până la urmă chiar vrem să ne transformăm cu toţii într-o ţară de Dorei, eu nu cred, refuz cu desăvârşire să cred aşa ceva şi, atât cât pot, mă opun. Mă îndoiesc că dorinţa e să devenim toţi imbecili. România e în continuare o colonie condusă şi dirijată, dar pentru Dumnezeu, mai sunt oameni în ţara asta care şi gândesc, care şi apreciază bunul gust, normalitatea. Iar noi asta încercăm la „Ieri-Azi-Mâine“, ne facem treaba şi eu zic că ne-o facem cu decenţă, cu profesionalism, cu aceeaşi dedicaţie şi cu respect faţă de public.
De partea cealaltă, viaţa ta a fost intens mediatizată. Te-a afectat ce s-a scris în presă de-a lungul timpului?
Nu, viaţa mea e publică, n-am ce să fac, asta e situaţia. Dar nu-mi place că se ia iar de la ’48, că am fost cu Noris, că am fost cu Peter. Am avut relaţii ca orice femeie. Da, am fost căsătorită. Da, am avut o relaţie cu Peter Imre. Da, am avut o relaţie şi am un copil cu Norris Măgeanu. Nu, niciodată nu-i spun numele corect, iar pe fiica mea o cheamă Rianna cu doi de „n“ şi niciodată nu i se scrie numele corect. Până la urmă, asta-i presa tabloidă, dar nici nu citesc.
Profesional, te doare că oamenii te asociază mai degrabă cu personajul Ana din „Numai iubirea“ şi mai puţin cu alte realizări? Ai regretat vreodată acel rol?
Nu, nici pomeneală. S-a speculat lucrul acesta, s-au scris nişte adevăruri cumplite. Nu am regretat acel rol, cum să regret o asemenea şansă, o asemenea oportunitate, o asemenea deschidere, era prima telenovelă românească. D-aia a şi prins atât de bine. Noi am făcut o caravană prin toate marile oraşe pe care nu am cum să o uit vreodată. Să vezi 50-60.000 de oameni strânşi să te vadă, la un moment dat devenise chiar înspăimântător şi o spun fără lipsă de modestie. Ne aşteptam să aibă succes, dar până şi pe noi ne-a luat prin surprindere, nu credeam că va fi atât de mare. Nu am regretat, nici pe departe. S-a speculat că m-am certat cu Oana Zăvoranu. Cum naiba să mă cert cu ea? Noi aveam scene în care trebuia să ne certăm şi pe noi ne umfla râsul, trăgeam câte 10-15 duble. E o prostie, o tâmpenie că m-am certat cu Oana.
Dar ai avut nişte nemulţumiri legate de rol.
Au fost nişte lucruri care au ţinut foarte clar de lipsa de evoluţie a personajului meu. Se dorea clar o telenovelă cu iz românesc, se dorea clar ca eu să fiu personajul bun. Eu aveam nişte lupte interioare cu mine însămi, pentru că mi se părea că eram proastă de bună. Taci, înghiţi, înghiţi, dar până când? Sigur că asta e reţeta telenovelei, că personajul pozitiv trebuie să îndure multe, dar la un moment dat trebuie să izbucnească şi el într-un fel. Eu de felul meu sunt vulcanică, sunt paşnică, dar plină de energie, chestiile alea molatice nu mi se păreau fireşti în structura personajului, mi-era greu mie ca actor să-i găsesc motivaţii personajului şi să mi-l apăr, să accept că e aşa. Simţeam nevoia să aibă nişte reacţii normale. Asta a fost singura problemă pe care eu am avut-o cu acest personaj.
A fost greu de gestionat celebritatea?
Pentru mine asta a fost surprinzător, dar plăcut, nu pot spune că m-a copleşit. Ar însemna să fiu ipocrită, pentru Dumnezeu, asta mi-am dorit. Sunt actor, îmi doresc recunoaştere, e normal.
Care au fost cele mai importante lecţii pe care le-ai învăţat până acum?
Eu n-am obţinut nimic peste noapte, la mine totul trebuie să fie construit pas cu pas, să aibă o fundaţie. Întotdeauna am mai pus câte o cărămidă, am mai făcut câte un pas, nimic nu mi s-a întâmplat din senin. Aşa a funcţionat pentru mine. Asta cred că a fost o lecţie importantă pe care am învăţat-o. În ceea ce mă priveşte, faptul că am notorietate nu mă schimbă cu nimic, am aceleaşi principii, am aceleaşi valori, tot într-un pat dorm şi până la urmă când plecăm unde plecăm nu luăm cu noi nimic altceva decât toate amintirile, toate emoţiile, toate trăirile, tot ceea ce s-a sedimentat în tine ca spirit de-a lungul vieţii. Asta mi se pare important şi poate că acum, înaintând în vârstă, mi se pare din ce în ce mai important să trăieşti momentul, sună a clişeu, ştiu, dar culmea că aşa e. Cu ziua de ieri nu mai poţi să faci nimic, s-a dus, azi, acum fă ce ai de făcut, mâine nu ştii ce va fi. Nu ajungi să realizezi chestia asta, mai ales când eşti foarte tânăr, când ai dorinţa de a face multe lucruri, ai energie şi ai o uşoară naivitate, poate că nu conştientizezi atât de bine, dar cu trecerea timpului realizezi. Şi mai e ceva, să nu uiţi niciodată de unde ai plecat, să nu-ţi uiţi rădăcinile, acolo e caracterul.
Crezi în Dumnezeu?
Da, cred. Nu sunt practicantă, dar da, cred în Dumnezeu, o entitate aflată undeva într-o altă dimensiune. Nu mă întreba de ce, dar pur şi simplu cred.
Te consideri un om norocos?
Da, cum să nu! Foarte norocos. De-a lungul vieţii am ajuns să întâlnesc asemenea personalităţi, să am întâlniri cu asemenea spirite. Dacă m-ai întreba cu cine aş vrea eu să mă întâlnesc, ţi-aş zice foarte clar că aş vrea să trăiesc mai multe vieţi şi să mă întâlnesc cu marile personalităţi care au marcat istoria lumii.
Dacă l-ai întâlni pe Einstein, ce i-ai spune?
Cred că i-aş sări de gât, cred că aş avea o reacţie pur emoţională...Ee, Doamne, trece viaţa...
Eşti fericită?
Sunt, sunt. Eu fac ceea ce îmi place, sunt foarte puţini oameni în lumea asta care fac ce-şi doresc.
Pe plan personal?
Acolo....(pauză lungă). Acolo sunt recunoscătoare că am un copil minunat, este cea mai mare realizare a mea. Şi atât.
Se încarcă comentariile...
