INTERVIU Marina Almăşan: „În facultate au încercat să mă racoleze tovarăşii de la Securitate“

Marina Almăşan a rămad fedelă Televiziunii Române

Realizatoarea de televiziune Marina Almăşan (55 de ani) a povestit pentru „Adevărul“ cum a scăpat de tentativa de racolare din studenţie, dar şi de ce a suferit când i-a fost oprită emisiunea „Ceaiul de la ora 5“.

Marina Almăşan este omul serios care a rămas fidelă Televiziunii Române vreme de aproape trei decenii, deşi a primit oferte, l-a refuzat chiar şi pe Adrian Sârbu. „Ce spune lumea despre mine? Că sunt un dinozaur în TVR“, îmi zice zâmbind. Lumea mai spune şi că emisiunile ei sunt „old school“ (de modă veche), dar ştiţi cum e, „câinii latră, caravana trece“. De fapt, Marina Almăşan îşi cunoaşte foarte bine publicul, cel care îi e alături încă de la celebrul „Ceai de la ora 5“, perioadă în care primea saci de scrisori la poarta televiziunii. A suferit când i s-a oprit emisiunea, mai ales că s-a simţit păcălită. Tatăl ei nu a iertat-o nici până azi pentru că a cedat atât de uşor. Tătăl ei, un om sever care i-a oferit o educaţie spartană, a fost şi cel care a tras-o înapoi când era cât pe-aci să fie racolată de Securitate. 

În acest interviu o veţi descoperi pe Marina Almăşan de la fetiţa în spilhozen care făcea armată cu băieţii din cartier până la femeia care, deşi a suferit, încă mai crede în dragoste. Veţi descoperi un om care nu se fereşte să spună lucrurilor pe nume. 

„Adevărul“: Cum a fost copilăria din cartierul Floreasca?

Marina Almăşan: Foarte frumoasă. Am fost un copil năzbâtios, cred că am fost proiectată să ies băiat. Rochiţele le îmbrăcam doar în zilele absolut speciale, în rest eram tot timpul în pantaloni scurţi, în spilhozen, şi aveam picioarele pline de vânătăi pentru că eram toată ziua în copaci. În blocul în care locuiam, unul de 12 etaje, eram singura fată, restul erau numai băieţi, şi am reuşit să mi-i subordonez pe toţi. Era armata blocului, iar eu eram comandantul. Îi aliniam pe toţi, treceam prin faţa lor şi le strigam: Drepţi! Trece comandantul! Toţi vecinii se amuzau copios că fata lui Almăşan face armată cu băieţii din bloc. (Râde) În rest, copilăria mea s-a sfârşit când aveam nouă ani şi a venit pe lumea fratele meu.

De ce spui că s-a sfârşit?

Pentru că părinţii erau foarte ocupaţi cu serviciul, s-a transferat asupra mea responsabilitatea creşterii fratelui mai mic, am devenit mămica lui. Nu m-am stresat prea tare pentru că mi-am dorit tot timpul să am un frate mai mic, aşa că Sergiu a fost o rază de soare pentru mine. Toate abilităţile pedagogice mi le-am exersat pe fratele meu, la doi ani îl învăţam să scrie, să citească, să spună poezii, devenise un cobai pe care eu îmi experimentam dorinţele de a fi mamă, profesoară, soră mai mare. La un moment dat, Sergiu a început să mă încurce. Când mai ieşeam la întâlniri sau mă întâlneam cu fetele să vorbim despre băieţi, eu eram tot timpul cu o codiţă după mine, pentru că nu aveam cu cine să-l las.

Ai fost o elevă silitoare?

Am învăţat foarte bine la şcoală, am fost foarte orgolioasă şi ambiţioasă, adică notele de 9 mă destabilizau total, era tragedie în sufletul meu când luam un 9. Dar în acelaşi timp mi-am trăit copilăria şi aşa cum o regăsim în poveştile lui Ion Creangă, am avut doza mea de năzdrăvănie, de aventuri, de pedepse şi de curele de la tata când eram obraznică.

Care era cea mai mare pedeapsă?

Cea mai drastică pedeapsă, care mă lovea exact acolo unde mă durea cel mai tare şi tata ştia asta, era să nu am voie să citesc, chiar dacă nu pare foarte pedagogic ce făcea tata. Eu eram distrusă! Tata ştia că nu face bine, că astea nu-s pedepse, dar la fel de bine ştia că eu a doua zi recuperam şi citeam de două ori mai mult. Cureaua lui tata se combina cu pedepsele care mă durau mult mai tare şi până la urmă, zic eu, a ieşit ceva din mine.

Cine se mai sperie azi de asemenea pedepse?

Cred că azi ar fi o binefacere ca părintele să-i spună copilului că nu mai are voie să citească.

Prima poezie, de un ridicol nebun

Deşi te-ai născut în Bucureşti, ai declarat în repetate rânduri că ai suflet de ardeleancă.

Tata este ardelean şi vacanţele copilăriei mele s-au consumat în Ardeal, în oraşul Abrud, de prin zona de unde s-a născut Avram Iancu, acolo oamenii sunt foarte patrioţi şi naţionalişti. De mică ştiam toate cântecele de luptă ale lui Avram Iancu şi le mai cânt şi acum câteodată prin bucătărie când gătesc. Georgică (afaceristul Georgică Cornu, actualul partener de viaţă al realizatoarei – n.r.) râde de mine când mă apucă. Simt că trăsăturile ardelenilor se regăsesc în mine. Şi eu sunt o foarte mare patrioată, şi eu sunt un om care nu face casă bună cu minciuna, îmi place drumul drept şi-mi place să privesc oamenii în ochi când vorbesc cu ei. Sunt o luptătoare!

Spuneai că erai un elev silitor. De regulă, aceştia sunt marginalizaţi. La tine cum a fost?

Eram un elev chiar bun. Aşa este, tocilarii nu sunt văzuţi bine, dar eu eram un tocilar aparte. În sensul că atunci când era vorba de învăţat, învăţam pe rupte, iar când era vorba de făcut prostii eram...n-aş spune chiar organizatorul prostiilor, dar în orice caz în comitetul de organizare.

Ce pasiuni aveai când erai mică?

Îmi plăcea foarte mult să citesc, la un moment dat am început să şi scriu, am început cu poezii. Cred că nici nu eram încă la şcoală când, cu litere stângace, am scris prima mea poezie. Ţin minte şi acum cum mama l-a întâmpinat pe tata seara şi i-a spus: „Uite, Marina a scris o poezie.“ Şi am declamat-o aşa, cu un patos...

Ţi-o mai aminteşti?

Sigur că da, e de un ridicol nebun, dar aveam vreo cinci ani. Margareta stă şi coase/ Un sac mare pentru oase. (Râde) Îţi dai seama, un conţinut filosofic profund. În orice caz, rima era corectă, aşa că tata mi-a zis: „Bravo! Continuă!“ Şi acest „continuă“ al tatălui meu a avut un asemenea impact încât în fiecare zi îl aşteptam de la serviciu cu un catren. Eram foarte mândră că reuşeam să găsesc rime şi acest lucru cred că m-a ajutat mai târziu, când m-am apucat să scriu serios.

Mama cum era?

Mama mea a fost profesoară de limba rusă. Am avut şi avem în continuare o relaţie extraordinară, aproape că nu i-aş spune mamă, mi-a fost şi i-am fost ca o soră. Am „complotat“ întotdeauna împotriva lui tata, pentru că familia noastră a fost foarte armonioasă, dar tata a fost un om sever, care nu te lăsa să ieşi din canoanele unei educaţii spartane, extrem de riguroase. El, având o copilărie foarte, foarte grea şi plină de momente dificile, a rămas cu ideea că o copilărie plină de greutăţi îl ajută pe copil să se pregătească foarte bine pentru viaţă. Mama a fost tot timpul prietenoasă, caldă, cu mama aveam micile noastre secrete de care era bine ca tata să nu ştie că ieşea cu „scandal“. Această relaţie s-a păstrat până în zilele noastre. Ea este în continuare confidenta mea, ea m-a ajutat să-mi cresc şi cei doi copii, pentru că altfel n-aş fi putut să fac televiziune la modul în care am făcut-o.

Cu mama profesoară de rusă bănuiesc că ai învăţat limba. 

Sigur că am învăţat de mică. Mi-a prins foarte bine, pentru că e o limbă care acum nu se mai învaţă la şcoală. În liceu, profesorii mei mă exasperau pur şi simplu să le traduc din manualele ruseşti, pentru că învăţământul rusesc era foarte bine pus la punct pe vremea aceea. Le traduceam manuale, cărţi, articole de specialitate.

„Am fost forţată în facultate să fiu membru de partid“

Copilăria şi o bună parte din adolescenţă ţi le-ai petrecut în comunism. Cum a fost?

Tata a fost membru de partid. Eu am fost forţată în facultate să fiu membru de partid. Toţi studenţii buni erau imediat băgaţi în partid şi, ferească Dumnezeu, să fi refuzat. Fiecare perioadă are lucrurile ei bune şi lucrurile ei rele, eu n-aş arunca la gunoi perioada comunistă, pentru că vremurile de atunci, cu toate privaţiunile acelea de care nu vreau să-mi amintesc, aveau totuşi partea lor de bine.

La ce te referi mai exact?

O grijă mai accentuată faţă de educaţie, faţă de sănătate, parcă şi valorile erau mai bine aşezate şi mai respectate. Profesorul de la şcoală era tratat cu respect şi materiile de la şcoală erau tratate cu respect de către copii. Acum am senzaţia că toate lucrurile serioase ale societăţii sunt luate în derâdere. Mi se pare o infracţiune la nivel naţional faptul că învăţământul şi sănătatea sunt puse undeva pe ultimele locuri. Nu m-a marcat într-un mod negativ perioada în care am copilărit şi, dimpotrivă, consider că o mare parte a caracterului meu a fost formată atunci şi cred că a fost bine format de şcoală şi de familie.

Spuneai că ai fost membru de partid în facultate. Îţi aminteşti vreun moment mai aparte, ţi s-a cerut vreodată să faci ceva?

Da, e un episod interesant. În primul an de facultate au venit la mine nişte domni tovarăşi de la Securitate, cu costume şi cravate, care m-au invitat într-o încăpere retrasă şi mi-au spus aşa: „Ştim că eşti o studentă de top şi ştim că există foarte mulţi studenţi străini în facultate şi vrem să te rugăm, pentru securitatea naţională, să urmăreşti activitatea acestor studenţi. Dacă ţi se pare ceva ciudat – că au relaţii poate stranii cu studenţii români, dacă ţi se pare că discută lucruri care nu sunt în regulă despre tovarăşul Ceauşescu sau despre partid – te-am ruga să ne relatezi observaţiile tale, care rămân confidenţiale. Noi o să venim periodic“.

Şi cum ai reacţionat? Ce ai făcut?

Fiind destul de naivă la 20 de ani, mi-am zis: ia uite câtă încredere are în mine partidul. M-am dus acasă foarte mândră şi i-am povestit tatălui meu. L-am văzut cum s-a luat cu mâinile de cap şi zice: „Doamne, să nu care cumva să te apuci să spui ceva despre cineva. Dacă oamenii ăştia te mai caută, fă pe proasta, spui că n-ai observat nimic. Sub nicio formă să nu intri în asta că nu ştii în ce belele te bagi.“ Eu aveam încredere în tata, ştiam că e un om înţelept. Peste vreo două-trei săptămâni am fost chemată de aceiaşi tovarăşi. Eu aveam lecţia învăţată, am făcut pe proasta: nu am observat nimic, nu discută niciodată despre tovarăşu', noi discutăm doar despre şcoală. „Şi vând blugi, ţigări?“, „Nu, nu, nu, sunt nişte colegi foarte drăguţi.“ S-au uitat ei lung la mine, dar a treia oară nu m-au mai căutat. Tata a zis: „Slavă Domnului, fă-ţi cruce că ai scăpat“. După mai mult timp am înţeles eu ce era cu acei tovarăşi şi ce greşeală eram să fac dacă aş fi căzut în plasa lor. Sigur că în casa noastră se asculta Europa Liberă, dar nu ştiam eu exact cum e cu racolatul şi ce mi s-ar fi întâmplat mie dacă eram racolată de Securitate şi aş fi devenit informator.

În anii '90, în perioada de glorie a emisiunii „Ceaiul de laora 5“, alături de George Mihăiţă

Soldăţel în armata lui Tatulici

Ai absolvit Academia de Studii Econimice. Cum de ai ajuns la această facultate?

Prin excludere. Eu eram foarte bună la ştiinţele exacte şi mi-ar fi plăcut să merg spre Automatică, Informatică, în acelaşi timp îmi plăcea foarte mult să scriu şi mă gândeam şi la Filologie, dar părinţii mei mi-au dat cu firma în cap. Pe de-o parte mi-au spus: ce-ţi trebuie ţie să intri inginer într-o fabrică şi să asuzi acolo în zgomot, în mizerie? Pe de altă parte, ce-ţi trebuie ţie să ajungi profesor de română într-o văgăună, undeva în vârf de munte? Şi atunci am luat calea de mijloc: ASE. Era şi o modă atunci, fetele optau pentru ASE, paleta de locuri de muncă era foarte largă. Am făcut facultatea cu pasiune. Eu, în general, când mă apuc de ceva pun foarte mult suflet. E adevărat că ce am învăţat eu atunci nu mai are nicio valabilitate azi, pentru că eu am învăţat cum se gestionează o economie socialistă, dar mi-a deschis totuşi nişte orizonturi. Faptul că emisiunea mea este una dintre cele mai eficiente din Televiziunea Română, în sensul în care reuşesc să negociez contracte de sponsorizare şi să mi-o autofinanţez, este probabil o urmare a abilităţilor dobândite în facultate. Am profesat puţin, mi-am făcut stagiul în producţie şi am lucrat un an la un institut de cercetare. Când a venit Revoluţia, am pus în cui bastonul de cercetător şi am fugit în presă, cumva m-am întâlnit cu visul meu din copilărie.

Aveai 27 de ani la Revoluţie. Ce-ţi aminteşti din acele zile?

Spre marea mea ruşine, eu am fost telespectator la Revoluţie, am văzut-o la televizor. Cu două luni înainte îmi născusem fata. Dar am urmărit cu sufletul la gură tot ce s-a întâmplat, eram foarte curioasă cum o să ni se schimbe viaţa, am realizat că fiica mea va trăi într-o altă lume, nu ştiam dacă va fi mai bună sau mai rea. În orice caz mă bucuram pentru fata mea că va sări peste acea perioadă foarte grea. 

La finalul anilor '80 ai colaborat cu Radio Vacanţa Costineşti. Cum s-a întâmplat?

Ca un student de nota 10 am obţinut o tabără gratuită la mare şi pentru că m-am trezit acolo fără nicio persoană cunoscută, neavând o gaşcă să mă distrez, mă simţeam singuratică şi efectiv am ciocănit la uşa radioului şi le-am zis că aş vrea şi eu să fac ceva. S-au uitat ăia lung la mine şi mi-au zis: „Bine, mă, uite un reportofon şi du-te pe plajă şi întreabă-i pe oameni ce vrei tu.“ Aşa am început colaborarea, după aceea am fost crainic, am prezentat starea vremii, situaţia valurilor. În permanenţă venea în studioul radioului un salvamar foarte drăguţ, blond cu ochii albaştri, care astăzi este directorul general al companiei Cristim. Am avut ocazia să mă reîntâlnesc cu el şi nu-l mai recunoştema. „Eu eram salvamarul acela care venea şi spunea «astăzi este steag albastru, aveţi voie să intraţi în mare»“, mi-a zis. (Râde)

Ce făceai cu banii câştigaţi?

Erau bani de buzunar şi îmi ajungeau tot anul universitar. Îmi luam cărţi, câte o săndăluţă, câte o bluză. Câştigam binişor, trei luni de vacanţă se lăsau cu nişte bani frumoşi. De fiecare dată când mă întorceam acasă, în septembrie, le luam cadouri părinţilor şi fratelui mai mic. Venea sora cea mare din America. (Râde)

La Televiziunea Română ai ajuns în '90. Care este povestea?

Mihai Tatulici şi-a amintit că a cunoscut la Radio Vacanţa Costineşti o fată fâşneaţă şi care ar da bine la televizor şi m-a sunat. „Uite, se deschid porţile TVR, tinerii au posibilitatea să se angajeze, vrei să vii?“ Ce era să spun? Am zburat ca vântul. Am fost soldăţel în armata lui Tatulici, eram redactor la o emisiune care era în topul topurilor la acea vreme, „Veniţi cu noi pe programul 2“. Acolo mi-am început ucenicia, eram lângă un mare om de televiziune, pentru că asta a fost Tatulici orice s-ar spune, şi am avut privilegiul să învăţ de la cei mai buni. După vreo trei ani am lansat „Ceaiul de la ora 5“, care a fost primul meu proiect serios, care a prins foarte bine la public. Din gloria de atunci mă mai hrănesc şi acum. Asta o spun pentru cârcotaşi. (Râde)

Spuneai că acea emisiune ţi-a marcat în mod decisiv viaţa. La ce te-ai referit?

În primul rând, mi-a demonstrat că pot să fac, în vremea aceea nu exista internet şi nu existau alte televiziuni, deci eu nu aveam posibilitatea să văd ce şi cum fac alţii, n-am avut practic nicio sursă de inspiraţie. Tot ce făceam era din mintea mea, subiectele, surprizele pe care le făceam, surprizele noastre au anticipat cu mult apariţia emisiunii „Surprize, surprize“. Aveam câte o mare personalitate invitată, asta a fost găselniţa mea, căreia în două ore îi radiografiam toată viaţa, găseam cele mai neaşteptate lucruri din trecut persoanelor, făceam acele voxuri. Viorel Gaiţă, expertul în sondaje de opinie hazlii, s-a lansat la mine în emisiune. Pentru prima oară la noi în emisiune s-au combinat muzica uşoară cu populara şi cu politicienii. Făceam un talk show relaxant pe teme de zi cu zi şi a prins foarte bine la publicul larg. M-a marcat chestia asta. După aceea au început să apară televiziunile în România, formatul meu a început să circule pe la alte televiziuni, pe atunci nu era protecţia drepturilor de autor, nu aveam ce să le fac, „Ceaiul“ meu se multiplicase. A fost cea mai longevivă emisiune a televiziunii, şapte ani a durat, sigur că acum sunt formate care se laudă că sunt de 10 sau de 15 ani pe piaţă, da, dar sunteţi cu pauze. Noi am mers şapte ani non-stop, timp de şapte ani nu am avut nicio vacanţă, am transmis în fiecare joi, nu ne-am oprit niciodată.

Primeai multe scrisori la redacţie?

Veneau la poarta televiziunii în fiecare zi saci de scrisori. Nu aveam timp să le citesc pe toate, din păcate. Aveam chiar remuşcări, pentru că multe scrisori au rămas nedeschise. Oamenii ne trimiteau şi pulovere tricotate cu sigla emisiunii, feţe de masă cusute de mână sau prăjituri. A fost o adevărată isterie. Pe atunci nu realizam că este un lucru extraordinar, mă bucuram că merge bine emisiunea, că lumea mă oprea pe stradă. Când transmiteam din diverse oraşe, ne însoţea poliţia locală, ne păzeau pentru că eram pur şi simplu asaltaţi de fani. Când aveam transmisii în direct din Casele de Cultură, din restaurante, din cinemauri, se spărgeau şi geamuri ca să intre lumea la „Ceaiul de la ora 5“, era cordon de poliţie. Sigur că în zilele noastre nu mai există o asemenea isterie, acum deja sunt atât de multe emisiuni încât lumea e obişnuită, e foarte greu să mai găseşti ceva cu care să uimeşti. Atunci era totul nou, era spectacol.

Aţi suferit când s-a încheiat emisiunea?

Am suferit mult atunci, dar şi mai mult când am înţeles exact de ce s-a oprit de fapt. Eu am fost chemată într-o zi de Titus Munteanu, directorul de la TVR 1 pe atunci, şi mi-a spus aşa: „Uite, ştii, în Occident se obişnuieşte ca după ce o emisiune are foarte mulţi ani la activ, producătorul să facă şi altceva, adică să nu se rutineze, să nu ajungă publicul să se plictisească. Eu îţi propun să te gândeşti la un alt format, ţi-l voi da la o oră mai bună, ţi-l voi da sâmbătă în loc de joi, deci va fi un salt profesional pentru tine.“ Eu cumva am fost încântată, mă gândeam că ia uite, sunt invitată sâmbăta, cumva la masă cu oamenii care fac divertisment în TVR de ani de zile, nume foarte mari. Am acceptat, am cedat foarte uşor, tatăl meu nici acum nu mă iartă pentru uşurinţa cu care am cedat. Eu am fost de bună credinţă şi am zis că dacă un profesionist de talia lui Titus Munteanu îmi propune aşa ceva, înseamnă că aşa e bine. Şi atunci am pus pe picioare alt format de succes, „Arca Marinei“. La câteva luni după ce s-a oprit „Ceaiul de la ora 5“, a apărut la TVR „Suprize, surprize“ şi, după mulţi ani, Titus Munteanu mi-a mărturisit - „Ştii că atunci Lazarov, care mi-a fost foarte bun prieten, mi-a spus că dacă vreau un format străin cumpărat trebuie să fac curăţenie în zona respectivă, să nu mai existe nicio emisiune care să aibă un succes foarte mare, pentru ca noua emisiune să se poată impune foarte uşor.“ Mi-a recunoscut că ăsta a fost motivul pentru care a oprit Ceaiul.

L-ai iertat?

Acum săracul e acolo, sus, trebuie să-l iertăm, nu?

Dar înainte de a-ţi recunoaşte nu l-ai confruntat?

În momentul în care au apărut „Surprizele“ eu mi-am dat seama că de fapt ăsta a fost motivul şi l-am întrebat. Dar el iniţial mi-a zis că nu, că mi-a dat un spaţiu foarte bun şi că emisiunea a prins foarte bine. Într-adevăr, „Arca“ a prins foarte bine, era un format nou, de asemenea, original, l-am prezentat cu Eugen Cristea. Cumva am trecut de la un succes foarte mare la un succes, e adevărat, mai mic, dar era o emisiune care promitea. Până la urmă şi asta a fost scoasă, tot abuziv, zic eu. (Râde)

„În ultima vreme am regretat că nu am încercat şi la un post comercial“

Sunt şi voci care te critică. 

Da, spun că sunt un dinozaur.

Că eşti şi faci lucrurile mai old school. 

Asta e, având în vedere că principalul barometru al succesului unui program este publicul şi, implicit, ratingul, atâta timp cât emisiunile mele au rating, nimeni nu poate să conteste. E adevărat că ele se adresează unui public de o anumită vârstă, dar ăsta este targetul postului naţional de televiziune. Cei care cârcotesc, o fac degeaba, pentru că acum există zeci de televiziuni, fiecare telespectator poate să-şi găsească prin telecomandă cămăruţa în care să se simtă bine. Există public pentru orice fel de televiziune. Noi avem publicul nostru, am şi un public fidelizat, există oameni care mă urmăresc de când eram la „Ceaiul de la ora 5“, m-au urmărit constant, indiferent pe ce canal şi tronson orar am fost, ei au mers după mine. Sigur că te afectează orice lucru neplăcut care se spune despre tine, dar până la urmă câinii latră, caravana trece.

Eşti unul dintre cei mai vechi oameni din TVR. 

Nu ştiu, aşa oi fi? (Râde)

Ai regretat vreodată că nu ai încercat şi la un post comercial?

În ultima vreme, da, dar deja este tardiv. Mi-a părut rău acum, în ultimii ani, când eram la o vârstă activă şi eram foarte tânără, invitaţiile respective mă lăsau rece. Eu nu am fost niciodată dominată de dorinţa câştigului, niciodată nu am alergat după bani. În plus, mi se părea că TVR este o chestie de seriozitate, structura mea interioară este de om serios, nu ştiu dacă aş fi făcut faţă unui gen de televiziune mai facil, mai comercial. Era şi tatăl meu care îmi spunea: „TVR este un loc sigur, acolo nu o să vină un nebun de patron care să te dea afară dacă nu vrei să faci un compromis. Alege stabilitatea.“ După aceea am avut câteva deziluzii mari la TVR, despre care nu vreau să vorbesc, şi am ajuns să-mi spun în sinea mea: Mă, ce fraieră am fost că nu am acceptat propunerea lui Adrian Sârbu. Am avut genul ăsta de regrete. Chiar mi-era ciudă că am început să regret că nu am plecat. Dar mă gândeam că eu sunt un om loial, instituţia mă va preţui pentru loialitatea mea, pe naiba, hai să fim serioşi.

Au fost multe oferte de-a lungul timpului?

Nu pot să zic că m-am lăfăit în oferte, pentru că aş fi prefăcută, dar am primit două oferte serioase pe care le-am declinat.

Inclusiv de la Adrian Sârbu?

Da. Când făceam „Arca Marinei“, am invitat-o într-o ediţie pe soţia lui, Janine, o creatoare de modă celebră la acea vreme. În acea emisiune am avut o intervenţie de două minute şi de la Adrian Sârbu, care povestea cum e ea acasă. E, a doua zi „prietenii mei şefi“ din TVR m-au chemat şi mi-au spus că voi fi pusă în discuţie în Comitetul Director pentru că am făcut reclamă Pro TV-ului şi lui Sârbu. „Cum să fac reclamă?“, „Ai făcut o emisiune întreagă despre soţia lui Sârbu şi a mai vorbit şi el“, „Fraţilor, în primul rând, eu, ca orice soldat conştiincios, am transmis cu două săptămâni înainte sumarul, ştiaţi foarte bine cine vine“, „O să fie sancţionat şi cel care ţi-a aprobat sumarul.“ Şi ăsta a fost un prilej şi un pretext ca să mi se desfiinţeze şi acea emisiune după doi ani de ratinguri superbisime. Pentru că a fost o întreagă vâlvă în presă, Sârbu, care la ora respectivă s-a dovedit a fi un om dintr-o bucată, m-a sunat şi mi-a spus: „Uite, eu ştiu de ce ţi s-a întâmplat ce ţi s-a întâmplat şi într-un fel mă simt răspunzător, vreau să-ţi propun ca de mâine să vii la noi.“ Eu i-am spus că mă voi gândi, am venit acasă, am discutat cu ai mei, tatăl meu a zis să nu mă duc sub nicio formă. „Nu te duci la Pro TV, cine ştie, se satură Sârbu de tine, îţi dă un şut în fund şi ajungi pe drumuri.“ O gândire greşită a tatălui meu. Recunosc că nici eu nu eram foarte stăpână pe mine în acele momente, eram şi bulversată de ce păţisem şi nu am vrut să iau o decizie supărată fiind. L-am sunat pe Sârbu, i-am mulţumit, i-am spus că apreciez, dar că vreau să rămân fidelă TVR-ului, pentru că eu nu aveam un război cu televiziunea, ci cu nişte unii care sunt efemeri. Şi, mă rog, acum cei care au votat scoaterea emisiunii mele sunt oale şi ulcele.

Cum a primit Sârbu refuzul?

Nu s-a supărat. El mi-a întins acea mână într-un moment delicat pentru mine, poate altfel nu ar fi venit propunerea.

Meteahna românilor

Acum faci un alt format original, „Femei de 10, bărbaţi de 10“.

Da, mi s-a propus să fac o emisiune nouă şi, de data aceasta, am ales să am un prezentator în oglindă, emisiunea presupune analizarea unor subiecte din două perspective, a femeii şi a bărbatului. Am optat pentru Mircea Radu, alături de care am făcut trei sezoane bune.

Pe care ai fost supărată când a plecat la Antena 1.

Am fost supărată că a plecat, dar nu pentru că a plecat, până la urmă fiecare om are datoria de a-şi urma visul, probabil că a avut motive pentru care s-a dus la bani mai mulţi, el are o familie de întreţinut. În fine, nu am stat să-i judec motivele, mi-a părut rău că am aflat lucrul acesta din exterior şi nu direct de la el, care mi-a fost coleg totuşi trei sezoane. Acum am un alt co-prezentator, Claudiu Bleonţ, cu care am o relaţie profesională foarte bună, ne completăm. 

Aş vrea să lămurim şi chestiunea cu refuzul lui Andrei Gheorghe, la care te-ai gândit să-l ai alături în emisiune. 

Am avut o listă de propuneri şi a fost discutată în echipa noastră, am lansat şi pe Facebook nişte întrebări, am mai vorbit şi cu cei din jurul meu şi după toate aceste discuţii învingător în cursă a fost Claudiu Bleonţ. Nu a fost un refuz al TVR la adresa lui Andrei Gheorghe, pur şi simplu el nu a întrunit sufragiile tuturor celor cu care eu lucrez, în mijlocul cărora mă învârt, sigur că şi-au dat şi şefii avizul asupra listei şi asupra deciziei finale. Dar în niciun caz nu a fost Andrei Gheorghe propunerea finală şi conducerea nu l-a vrut. Pur şi simplu dintre toţi cel care a fost cel mai agreat din toate punctele de vedere a fost Claudiu şi cred că a fost alegerea cea mai bună.

Spuneai că unul dintre argumentele pe care s-a bazat refuzul a fost „dantura stricată“.

A fost una dintre obiecţiile celor cu care am vorbit, da. Unii au spus că e slobod la gură şi că o să am probleme, că o să spună lucruri care nu vor conveni, alţii au spus că e băşcălios, alţii că e vulgar în exprimare şi o să-mi fie greu să-l temperez în direct, alţii au zis: dar nu te uiţi la el cum arată, ce dantură stricată are? Au fost multe obiecţii de toate naturile. 

Dezvăluirea ta a creat indignare. Totuşi a deschis şi o altă dezbatere: toată lumea îl plânge, dar în ultima parte a vieţii breasla i-a întors spatele. 

Asta e o meteahnă a românilor. Abia după ce moare un om începem să-i vedem toate calităţile. Andrei a fost, într-adevăr, un jurnalist bun şi eu i-am resimţit lipsa. Într-o Românie care e sufocată pur şi simplu de televiziuni şi de programe cred că s-ar fi găsit un culoar şi pentru Andrei Gheorghe. Mi s-a părut nedrept că un ins cu talentul lui şi cu un verb foarte bun nu este băgat în seamă, cred că d-asta i-am şi propus colaborarea. Da, sigur că acum toată lumea a devenit brusc admiratoarea şi fana lui Andrei Gheorghe de unde până cu câtva timp în urmă probabil că nici jumătate dintre cei care s-au afirmat nu dădeau doi bani pe el.

„M-a afectat groaznic ce s-a scris despre divorţul meu“

Pentru tine a fost dificilă celebritatea dobândită?

Nu. Dar eu nici nu sunt ipocrită să spun că mă deranja, că nu aveam viaţă privată, că erau tot timpul pe urmele mele. E prefăcut cel care spune asta. Îţi place să fii apreciat de oameni, să fii oprit pe stradă, să te recunoască lumea, chiar şi atunci când se uită urât la tine şi îţi adresează lucruri care poate că nu sunt chiar pe placul tău, asta denotă faptul că omul acela ţi-a văzut munca şi te-a urmărit. Celebritatea e greu de gestionat în momentul în care mintea ta o ia razna. La mine, celebritatea a venit la o vârstă la care eu deja eram înţeleaptă, la 27 de ani nu eşti o gâsculiţă căreia să-i ia minţile succesul. Eu eram deja o persoană care avusese serviciu, înţelegeam perfect că ceea ce mi se întâmplă este efemer. Eu mi-am păstrat picioarele pe pământ, nu am renunţat niciodată la prietenii din perioada respectivă, încă am în echipă oameni cu care am lucrat la „Ceaiul de la ora 5“, regizorul meu artistic, de exemplu, Luminiţa Dumitrescu are 28 de ani de când lucrează cu mine. În rest, sigur că celebritatea te duce şi spre lucruri mai neplăcute, în sensul în care eşti în centrul atenţiei chiar şi atunci când ai în viaţa ta intimă momente pe care ai fi vrut să le treci sub tăcere şi despre care nu ai fi vrut să se vorbească, cum a fost divorţul meu. Din cauza celebrităţii, lucrurile foarte intime devin foarte publice şi nu întotdeauna sunt corect reflectate de presă şi de aici încep diverse comentarii care nu-mi fac bine nici mie, nici familiei mele.

Aminteai de divorţul de Victor Socaciu. Te-au afectat cele scrise în presă?

M-au afectat groaznic. Pe lângă faptul că un divorţ în sine este dureros, este şi mai rău când îl vezi comentat de toată lumea şi de multe ori de neaveniţi care habar nu au ce e în sufletul tău şi sunt gata să te pună la zid. Eu am fost vreo trei-patru ani pusă la zid la modul cel mai urât, pentru că n-am fost eu cea care să-şi anunţe propriul divorţ, au făcut-o alţii şi atunci s-a format de la bun început o idee preconcepută cum că eu mi-am abandonat soţul ca să mă combin cu un miliardar. În momentul în care eram îngenuncheată şi se trăgea în mine din toate părţile, ce să mai, qui s'excuse, s'accuse, degeaba mai veneam eu în acel moment să spun că lucrurile n-au stat aşa, ci taman pe dos. După câţiva ani, în schimb, timpul a demonstrat că lucrurile au stat exact invers şi acum am constatat cu plăcută surprindere că presa a făcut puţină ordine în ceea ce mă durea pe mine. Chiar am suferit foarte mult din cauza felului în care presa, deloc colegial, a dat în mine ca într-un sac fără măcar să aibă curiozitatea sau deontologia să mă întrebe şi pe mine cum au stat lucrurile. Eu n-am fost niciodată întrebată, eu am citat articole despre viaţa mea în care nu mă recunoşteam nici eu, nici familia. Părinţii mei au suferit foarte mult, nici copiilor nu le-a fost bine. Dar în timp lucrurile s-au aşezat pe un făgaş normal, am avut şi eu posibilitatea să-mi spun punctul de vedere şi, coroborat şi cu alte întâmplări din viaţa fostului meu soţ, lumea a cam ajuns la concluzia că lucrurile nu erau chiar aşa cum păreau.

Ai fost în cea mai mare parte a timpului o mamă singură. 

Păi de la un punct, da. Pe Victor l-am crescut singură din momentul în care avea 15 ani, deci nu mai era chiar copil, dar am prins cea mai complicată perioadă – pubertatea, adolescenţa. Nu a fost deloc uşor, am fost tot timpul terorizată de gândul că s-ar putea să fac ceva ce nu e corect şi că copilul meu s-ar putea să o ia pe drumuri greşite şi că nu o să fiu în stare să-l ţin pe drumul cel bun, a fost o obsesie de-a mea, o teamă. Din această teamă am reuşit să mi-l transform pe Victor în cel mai bun prieten, am făcut eforturi extraordinare şi acum suntem prieteni foarte buni. 

Vă urmăreşte emisiunile?

Ee, nu, să nu exagerăm. El face parte din generaţia care nu dă doi bani pe televizor, ştie că eu lucrez la TVR, nici nu cred că ştie cum se numeşte emisiunea mea, poate a reţinut. El e focusat pe facultatea lui, pe pasiunile lui, el ştie foarte bine ce vrea de la viaţă, este exact aşa cum mi-am dorit să fie.

Eşti o mamă strictă, asemeni tatălui tău?

Da, sunt. Cu fiica mea am fost prea strictă, cred că la ea l-am copiat pe tatăl meu, gândindu-mă că dacă tata a reuşit prin stricteţe şi severitate să facă aşa ceva din mine, înseamnă că a făcut bine, şi am aplicat acelaşi lucru uitând că vremurile s-au schimbat, că generaţiile sunt altfel, contextul este altul şi nu a funcţionat. Drept pentru care, fiind foarte strictă cu fata mea, nu am reuşit să mi-o apropii şi am avut tot timpul o relaţie destul de rece, fără confesiuni, fără prietenie specială. Văzând că am greşit cu fata, cu băiatul nu am mai procedat la fel. Am fost strictă, dar în acelaşi timp am încercat să mi-l apropii şi să fiu prietena lui.

Băiatul ţine legătura cu tatăl lui?

Ocazional, telefonic. În prima perioadă a vieţii noastre în doi, influenţat fiind de tatăl lui, a înclinat spre a mă judeca pe mine. După care, crescând, maturizându-se, începând să vadă lucruri pe care eu i le-am ascuns pentru a nu-i perturba copilăria, a început să-şi dea seama. Am avut „noroc“ ca fostul soţ să se poarte urât cu fiul lui, lucru care l-a apropiat şi mai mult pe Victor de mine. Acum suntem în situaţia în care nu vorbim de tatăl lui. Ei mai vorbesc la telefon, dar eu prefer să nu vorbesc despre el, pentru că nu vreau să fiu subiectivă şi să fiu tentată să spun lucruri rele. Din punctul meu de vedere este suficient că fiul meu ştie că are doi părinţi, eu nu vreau să-i afectez imaginea despre tatăl lui, copilul înţelege singur, dacă e să-l privească critic o face pentru că are motivele lui, nu pentru că aşa îi spune mama.

Mai crezi în dragoste?

Uite-l acolo, Georgică Cornu. (arată spre omul de afacere, aşezat pe o canapea din faţa noastră - n.r.) Eu n-am încetat niciodată să cred în dragoste. Eu am avut dezamăgiri care nu ţin de capitolul dragoste, ci de soartă, de noroc, de ghinion. Poate o uşoară, aici mă pot critica, superficialitate în alegere, eu am ales nu foarte înţelept, nu foarte temeinic, am crezut că mă descurc cu orice. Oamenii din jurul meu mi-au zis: deschide ochii, nu te căsători cu un artist, uite ce trecut a avut. Dar eu am zis că dacă el mă iubeşte şi eu îl iubesc, eu voi şti să fac lucrurile să meargă. Am ştiut să fac să meargă până la un anumit punct. Eu cred în dragoste şi chiar cred că ce e al meu e pus deoparte.

Eşti fericită?

Asta e o noţiune atât de vastă. Sunt fericită că mi-a ieşit emisiunea bine, sunt fericită că îmi sunt părinţii în viaţă, că îmi sunt copiii sănătoşi, că am lângă mine un om care mă preţuieşte şi mă sprijină, sunt fericită că îmi place ceea ce fac. Pot spune că sunt un om fericit.

Şi împăcat?

Trebuie să mai învăţ să iert. Mi-e foarte greu să iert oamenii care au fost nedrepţi cu mine. Dar fac exerciţii cu mine. Foarte greu iert, eu în general mă străduiesc să fiu un om care greşeşte foarte puţin şi care e foarte corect cu cei din jur, de aceea poate că cei care au fost incorecţi cu mine mă marchează foarte mult. Dacă aş reuşi să iert, probabil că aş fi mult mai fericită. Să zicem că este o umbră asupra fericirii mele.