INTERVIU Constantin Cotimanis, actor: „După liceu, am proiectat blocuri şi nişte detalii de la Casa Poporului“

INTERVIU Constantin Cotimanis, actor: „După liceu, am proiectat blocuri şi nişte detalii de la Casa Poporului“

Constantin Cotimanis spune că a jucat mulţi nenorociţi la viaţa lui, dar că cel mai mare a fost cel al comandantului închisorii de la Piteşti                                                                                                                FOTO: Mediafax/ Adrian Stoicoviciu

Constantin Cotimanis povesteşte că drumul spre actorie a fost pavat de experienţele la Liceul de Arhitectură. Tânărul absolvent a fost în echipa de proiectanţi şi arhitecţi care a ridicat multe clădiri în Capitală, însă dragostea pentru teatru s-a născut într-o brigadă artistică.

Ştiri pe aceeaşi temă

Constantin „Bebe“ Cotimanis (65 de ani) este un optimist convins. Crede că după ce pandemia va fi de domeniul trecutului, ne aşteaptă la vie en rose, în care vom şti să ne bucurăm de cele mai simple lucruri. Aşa cum se întâmpla în copilărie, când un simplu televizor putea să transforme casa într-un adevărat club al copiilor din mahala. Bebe Cotimanis se întoarce întotdeauna cu nostalgie şi emoţie în anii copilăriei şi ai adolescenţei. Atunci, a luat, fără să ştie,  cea mai bună decizie: a dat admitere la Liceul de Arhitectură, care l-a dus apoi pe calea actoriei. Dar păstrează şi astăzi spiritul unui proiectant serios şi spune că îi place să  înceapă proiecte noi. Tocmai de aceea se simte încrezător  în noua sa  colaborare cu televiziunea Prima TV, după 25 de ani  petrecuţi în curtea Pro TV. „Parcă încep un spectacol nou. Am jucat unul 25 de ani, poate mai joc unul alţi 25 de ani“, spune actorul.


„Weekend Adevărul“: Domnule Cotimanis, cum a fost copilăria în Ferentari?

Constantin Cotimanis: Înainte să ajung în Ferentari, am stat pe strada Mircea Vodă, numărul 2, unde mama avea, chiar la drum, un atelier de croitorie. Acolo era şi casa noastră. Când am împlinit 3 ani, ne-am mutat, pentru că aveam un obicei tâmpit: dimineaţa, când se pregătea micul dejun, ieşeam cu oala de noapte şi mă aşezam pe linia de tramvai. Când mama auzea clopotul de la tramvai, ţipetele şi râsetele vecinilor şi călătorilor zicea: „Iar s-a dus Bebe cu oala de noapte pe linie“. Ca să fugim de acolo, ne-am mutat la o mătuşă, care stătea între strada Viilor şi Calea Ferentari, pe strada Echinocţiului. Ne-am mutat şi pentru că avea curte. Fără voia ei, ne-a făcut mama o copilărie tare frumoasă! Acolo m-am împrietenit cu copiii mahalagiilor, ai ţiganilor din Ferentari. Îmi amintesc că ne luam la bătaie cu săbii făcute din rămăşiţele de talbă de la „Metalica“.
 
Sursa Foto: site-ul teatrului Nottara
 
Trăiaţi periculos.

Chiar o întrebam pe mama – când mai trăia, săraca, Dumnezeu s-o odihnească – cum de nu ne-am accidentat, că ne jucam cu tablele alea ascuţite, de aluminiu. Dar nu s-a întâmplat. Pe urmă, când ne-am mai maturizat, am început să ne suim în trenul care circula în capătul străzii, la depozitul de lemne. Aşa ne jucam noi, printre locomotivele cu abur. Pe acolo jucam şi fotbal, pe un spaţiu foarte strâns, între şina de tren şi Stadionul Veseliei. Ţin minte că n-ajunsesem la şcoală şi m-am suit într-o garnitură de tren. Odată, am ajuns la Giurgiu. Asta se întâmpla spre după-amiază. Noaptea, mama a văzut că nu mai venea copilul acasă, iar copiii de vârsta mea tăceau mâlc, pentru că nu voiau să fie amestecaţi într-un asemenea scandal.
 
Şi cum aţi revenit acasă?

La Giurgiu, m-a văzut un mecanic de tren care m-a întrebat ce era cu mine pe-acolo. I-am zis: „Nu pot să mă duc acasă, vin din Ferentari“. „Aoleu, păi, cum ai ajuns aici?“ „M-am suit în tren şi n-am mai avut curaj să cobor.“ Şi m-a adus acasă mecanicul, pe la 4.00 dimineaţa, când se deplasa următoarea garnitură.
 
Ce au spus părinţii?

Tata nu era acasă, lucra la Slobozia – era electrician de mare clasă! Mama era plânsă toată şi eram gata, gata să iau bătaie. Ca să înţelegeţi: mama nu m-a bătut niciodată. Dar tristeţea ei din seara aia a fost ca o bătaie – de-aia dură. De atunci, ne mai suiam în trenuri când staţionau. Furam seminţe – fabrica de ulei era pe şoseaua Viilor –, că vagoanele erau pline de seminţele pentru halva şi ulei.
 
Ucenicul mamei la croitorie

În copilărie, aveaţi televizor acasă?

Da. Într-o zi, tata a venit cu o ladă la subraţ. Era al doilea televizor de pe strada Echinocţiului. Casa noastră s-a transformat într-un fel de club. Scoteam televizorul la fereastră să vedem meciuri, iar pumnul pe care i-l dădeam televizorului când nu mergea, nu m-a transformat într-un electronist, ci într-un copil nervos. Steaua-Dinamo, Steaua-Rapid, Steaua-Progresul – o pun pe Steaua înainte, că eram stelist. Meciurile astea le-am văzut între pumnii daţi televizorului în dreptul lămpii PL-500 (râde). A fost o copilărie frumoasă, stăteam pe afară tot timpul şi ne jucam tot felul de jocuri, care acum se pare că au dispărut – ţurca, hoarca şi fotbalul, care era de bază.
 
Ceva din frumuseţea asta s-a dus odată cu moartea tatălui, când aveaţi 13 ani. Ştiu că v-aţi grăbit să vă angajaţi mai devreme din acest motiv.

Nu, nu ne-a lăsat mama. Ea era croitoreasă de lux, pentru multe vedete de la acea vreme din România –  Ileana Sărăroiu, Irina Loghin, Maria Ciobanu. Toată casa era plină de lucrările de artă ale mamei, făcea nişte rochii superbe.
 
Aţi trecut şi dumneavoastră aţa prin ac?

Da, am ajutat-o şi eu la croitorie. Chiar mi-am făcut singur o primă pereche de pantaloni, dintr-un material de şezlong. Erau pantaloni evazaţi, în dungi. Chiar mi-au reuşit! I-am rupt foarte repede, n-au durat decât o vară. Dar nici nu era nevoie să dureze mai mult, că s-a schimbat moda.
Cam toată viaţa mea a fost o chestiune de context, pentru că am o fire aparte, zic eu. Nu mi-am dorit nimic niciodată, lucrurile mi s-au întâmplat, pur şi simplu. Şi mă bucur că a fost aşa.
Din Ferentari v-aţi mutat din nou. De ce?

Ca să ne scape mama din Ferentari, un loc nu tocmai prielnic educaţiei copiilor, ne-am mutat în Dudeşti. Dintr-o mahala, în alta. Dacă ar fi ştiut mama (râde). Deşi stăteam la bloc, vizavi stăteau prietenii noştri, bulgarii, zarzavagii. Tot acolo era un frate de-ai lui Alexandru Giugaru (n.r. – fost actor de comedie), care avea o prăvălie cu geamuri. Spărgeam geamuri şi ne prezentam la el: „Nea’ Giugaru, iar l-am spart“. Îşi câştiga banii pe mingile noastre, care se opreau în ferestrele lui.
 
„Hopa! Aici e de mine“

La liceu, aţi făcut o alegere interesantă: v-aţi dus la Arhitectură. Plănuiaţi să deveniţi arhitect sau a fost mai degrabă o chestiune de context?

Cam toată viaţa mea a fost o chestiune de context, pentru că am o fire aparte, zic eu. Nu mi-am dorit nimic niciodată, lucrurile mi s-au întâmplat, pur şi simplu. Şi mă bucur că a fost aşa. Cu Liceul de Arhitectură tot o întâmplare a fost. Dădusem admitere la Liceul de Chimie şi n-am reuşit. Mai bine, că aproape că am urât chimia. Am făcut clasa a noua la Şcoala 88 şi nu ştiam unde să dau. Am dat din nou la Chimie.
 
De ce?

Dintr-un motiv simplu: eram mai aproape de casă. Iar n-am reuşit să intru şi iar m-am bucurat. În drum spre casă, în tramvai, am văzut un afiş: „S-a înfiinţat Liceul de Arhitectură“. Mi-am zis: „Hopa! Aici e de mine“. Nu desenasem mai nimic toată viaţa, poate câte-o schiţă pentru rochiile maică-mii. Dar nu se dădea probă la desen. S-a dat probă de limba română, care-mi plăcea, şi la fizică. Am intrat.
 
Aţi fost prima promoţie.

Da, anul 1971. S-a făcut un experiment tare interesant, că au vrut să vadă cam cum halesc arhitectura copiii de clasa noua. Până atunci, nu exista decât institut şi Şcoala Tehnică de Arhitectură şi Construcţia Oraşelor (STACO). Apropo, Doru Stănculescu, Nicu Vladimir, Mircea Albulescu şi încă câţiva oameni importanţi au terminat STACO.
 
Construcţiile proiectate de Bebe Cotimanis

Şi cum v-a plăcut Liceul de Arhitectură?

Am ajuns nişte proiectanţi chiar foarte buni. Mulţi s-au răspândit prin ţară şi mulţi dintre noi am lucrat la proiecte în Bucureşti. Am ajuns să proiectăm, alături de arhitecţi, lucruri cu care mă mândresc.
 
Cum ar fi?

Am lucrat la blocurile care s-au construit pe Calea Moşilor, la câteva din Pantelimon, la Casa Pionierilor. Am lucrat puţin şi la nişte detalii de la Casa Poporului. Dar arhitectura era, totuşi, o meserie plictisitoare, date fiind standardele impuse, adică suprafeţe mici pentru apartamente, ornamente pe blocuri. Stăteam mai mult să zgâriem blocurile, să facem un fel de basoreliefuri, pentru a le înfrumuseţa.
Bunicul Kirei Hagi a fost să vadă filmul. Când ne-am întâlnit, mi-a strâns mâna şi mi-a spus: «Aţi făcut un rol mare, atât de mare că, dacă aveam un pistol la premieră, eu trăgeam în ecran».
„Ne-am îndrăgostit puţin de teatru“

Cum aţi făcut trecerea de la arhitectură la actorie?

E o poveste pe care o tot repet şi asta ca să-i aduc un omagiu unui om care merită, Traian Aelenei, profesor la Şcoala Populară de Artă. A venit şi s-a ocupat de brigada artistică, unde am ajuns şi eu, ca să fug de muncă. Am fost coleg cu Dan Puric şi Ionel Mihăilescu şi l-am avut şi pe Petrică Nicolae, care îi ţinea uneori locul domnului Aelenei. Ne-am îndrăgostit puţin de teatru.
 
Cine v-a încurajat să daţi admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie? 

Am dat admitere la insistenţele domnului Aelenei. Am dat o singură dată şi am intrat. Nu ştiam cu ce se mănâncă meseria asta, dar m-am lămurit pe parcurs, după primul an. Până atunci, nu ştiam ce e mai important, un meci Steaua-Dinamo sau o oră de curs la actorie. Dar astea-s întâmplările mele (râde).
 
V-a ajutat cineva să vă pregătiţi pentru admitere?

Nu. La brigadă am participat la Cântarea României pe versuri dintr-un volum de-ale lui Nichita Stănescu. Ţin minte că brigada debuta aşa: „Daţi-mi o cărămidă, cu ea voi construi un viitor!“. Dar Stănescu avea atâtea fitiluri băgate-n chestia asta, că noi l-am descoperit şi am jucat cu plăcere. Am luat locul întâi în Cântarea României. Pur şi simplu, făceam o construcţie de BCA (n.r. – betonul celular autoclavizat) în scenă şi, în timp ce recitam, căram BCA şi construiam ceva. Era foarte frumoasă mişcarea.
 

Cu glasul sugrumat, la Revoluţie


FOTO: În rolul comandantului Ciumău din filmul „Între chin şi amin“, în regia lui Toma Enache; Sursa: aarc.ro
 
Revoluţia unde v-a prins? Aţi ieşit în stradă?

Stăteam în Balta Albă. Seara, pe 21 decembrie, când s-a făcut baricada la Universitate, am ieşit de la o prietenă, de pe Calea Moşilor. Pe strada Mihai Eminescu se auzea zarvă. Cum în ziua aia fusese şi un meci, am crezut că-i galeria uneia dintre echipe. Ajungând la intersecţia cu Eminescu, am auzit: „Jos Ceauşescu! Jos tiranul!“. Era lume multă, se duceau pe lângă Obor, la o fabrică, ca să-i scoată pe muncitori de acolo. M-am dus şi eu. Din cauza emoţiei, nu puteam să strig. Adică am strigat din tot sufletul, dar era un fel de sunet piţigăiat.
 
Aţi mers şi a doua zi?

M-am dus, mi-am zis: „Hai să riscăm“. Am ajuns la Universitate, ne-am dus în Piaţa Palatului, am văzut când şi-a luat zborul elicopterul şi-am rămas acolo. Pe la ora 18.00, am văzut cum se dau perdelele la o parte de la ferestrele Palatului Regal şi cum o persoană cu chelie ne făcea semn că nu-i nicio problemă. Au vrut să ne trimită acasă, ca să-i lăsăm să lucreze în linişte. Şi-am strigat: „Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă“. Pe la 18.30, au început nişte rafale. Pentru că am făcut armata, mi-am dat seama că sunt nişte trasoare, dar nu ştiam dacă în vârf au glonţ, cauciuc sau altceva. Eram lângă fântâna de la blocul Romarta. Când s-a tras, m-am aruncat şi eu. Era plin de lume. Domnule, cum m-am nimerit eu, cu chelia mea, fix într-un loc liber! M-am dus drept în cimentul ăla, m-am zgâriat, eram plin de sânge. Cineva mi-a zis: „Vai de mine! V-au împuşcat“ (râde). L-am liniştit. Când s-au potolit, m-a bufnit şi râsul.â
 
V-aţi dus acasă?

Am luat o fisă, i-am dat telefon mamei şi i-am spus că sunt la Revoluţie. „Mama, a venit o putere nouă şi o să fie bine!“ Iar ea mi-a spus atunci: „Mamă, cei care dau interviuri la televizor, din balcon de acolo, râd. Atât timp cât cineva dă un interviu în timp ce un om moare este ceva în neregulă. Hai acasă, mamă“. M-am trezit ca dintr-un vis şi-am plecat pe jos până-n Balta Albă. Asta a fost Revoluţia mea. 
 

„După perioada asta plină de convulsii, va urma o una neînchipuit de frumoasă“

 
Foto: Alături de Iulia Dumitru, în spectacolul „Old Love“; Sursa: Facebook/ Teatrul „Alexandru Davila“
 
Cel mai recent rol al dumneavoastră a fost al comandantului Ciumău, şeful închisorii de la Piteşti, un personaj inspirat de Alexandru Dumitrescu. E vorba de filmul lui Toma Enache, „Între chin şi amin“. Cum vi s-a părut rolul şi filmul?

Ăsta nu e un film, e o necesitate pentru poporul român. Orice film se face cu sufletul, dar ăsta s-a făcut cu sudoare şi sânge. Am luat istoria şi-am întors-o. Am întors-o ca să vadă lumea. Multora nu le convine chestia asta, dar nu vreau să intru în detalii. E un film premiat atât de mult în străinătate, care n-a primit niciun ban de la statul român… S-a considerat că scenariul nu este demn de luat în seamă, dar acest film ar trebui dat în licee, la lecţia de istorie. Este un omagiu adus foştilor deţinuţi politic. Filmul şi-a atins scopul, a enervat lumea. La premierele prin ţară, am rămas la discuţii cu publicul câte o oră. Au venit rude ale foştilor deţinuţi politic, deţinuţi politic încă în viaţă… Că te şi întrebi: „După atâtea bătăi, ce-i mai ţine în viaţă?“. Ei au fost lăsaţi de Dumnezeu ca mărturie.
 
Rolul dumneavoastră e foarte dificil. Ce reacţii aţi primit legat de el?

Eu am jucat nenorociţi la viaţa mea, dar ştiu că ăsta-i cel mai nenorocit pe care l-am jucat, de departe. Ăsta era un nenorocit care avea o credinţă extraordinară: că nu există Dumnezeu şi că dacă Dumnezeu nu e prezent în vieţile noastre, putem face orice. Bunicul Kirei Hagi (n.r. – actriţa care joacă rolul Tanei, sora personajului principal, Tase Caraman) a fost să vadă filmul. Când ne-am întâlnit, mi-a strâns mâna şi mi-a spus: „Aţi făcut un rol mare, atât de mare că, dacă aveam un pistol la premieră, eu trăgeam în ecran“. Filmul a creat şi creează în continuare nişte stări deosebite. Şi acum poate fi văzut şi pe Netflix.
 
Un manager optimist

Acum trei luni v-aţi asumat încă un rol, de director al teatrului „Alexandru Davila“, din Piteşti. Cum vă simţiţi în această postură?

Toată viaţa m-am ferit să conduc oameni, de-abia mă descurc cu mine. Glumesc puţin, că iubesc oamenii. M-au pus în funcţia asta de conducere după o perioadă destul de grea a teatrului, trecând prin nişte convulsii, prin fostul manageriat. Dar oamenii pe care-i iubeam înainte, acum îi iubesc şi mai mult, pentru că-mi place să-i mângâi, să-i înţeleg. Cam ăsta sunt, n-am avut conflicte mai cu nimeni toată viaţa. Îmi plac oamenii şi-mi place meseria şi sper să fac o treabă bună.
Noi suntem un semnal de alarmă, iar o putere inteligentă înţelege chestia asta şi ne sprijină.
Dată fiind această perioadă dificilă generată de pandemie, aveţi emoţii în această funcţie?

N-am. Văd mai mereu partea plină a paharului şi jumătatea însorită din pesiaj – ăsta e un citat din spectacolul „Old Love“ în care joc aici, împreună cu Iulia (n.r. – actriţa Iulia Dumitru, iubita lui Bebe Cotimanis). N-am, pentru că există oportunitate în orice mişcare. Uitaţi, a vrut Dumnezeu să fim în Argeş şi aici a fost infectarea cu COVID-19 foarte ridicată, şi-a făcut de cap virusul. Am fost nevoiţi să ieşim cu teatrul în stradă toată vara. Am jucat în stradă, la grădina de vară şi a fost extraordinar. Chiar am băgat în proiectul meu de management chestia asta cu ieşitul în stradă.
 
Dar acum vine frigul, nu se va mai putea sta în stradă. Rămâneţi, totuşi, optimist?

Le-am transmis, într-un alt interviu, guvernanţilor: „Dacă ne-aţi aruncat în stradă, să ştiţi că nu mai plecăm de acolo. Şi suntem foarte periculoşi. Pentru că noi, actorii, trebuie să fim mereu într-o poziţie din care tragem un semnal de alarmă când se întâmplă ceva nasol“. Ăsta-i rostul teatrului, nu? Să ne educe, să ne arate cum să iubim oamenii. Tu, fiind într-o funcţie de conducere, mai uiţi. De aia sunt piese cu regi care pică din cauza metehnelor pe care le au. Noi suntem un semnal de alarmă, iar o putere inteligentă înţelege chestia asta şi ne sprijină. Eu simt că după perioada asta, lumea se va reface pe o fundaţie mai bună. După perioada asta plină de convulsii, va urma una atât de frumoasă, neînchipuit de frumoasă.
 
Pe un alt mic ecran

Ultima ştire despre dumneavoastră e că nu mai sunteţi vocea Pro TV. V-aţi mutat la Prima TV. Cum s-a întâmplat asta?

Am 25 de ani de Pro TV, poate fac încă 25 de Prima TV. Mă, eu am rămas la litera P, până una alta, n-am plecat în altă parte (râde). Ştii care e treaba? Eu am fost foarte lipit de Pro TV şi – cum să spun? – face parte din viaţa mea, nu neg. La început, eu simţeam că Pro TV e al meu. Serios vorbesc, mă consideram în parteneriat cu Sârbu (n.r. – Adrian Sârbu, fostul patron al televiziunii). La un moment dat, am simţit că nu prea mai e al meu. Le urez bucurie colegilor mei, să le fie bine acolo. Şi eu mă simt bine aici, pentru că e un soi de pionierat care se face. Îmi place să încep lucruri, parcă încep un spectacol nou. Am dat de nume foarte ca lumea aici, la Prima TV. Oamenii sunt deschişi şi patronii sunt mişto. Şi Prima TV va fi o construcţie foarte frumoasă, iar eu simt asta şi voi da cât se poate de mult.
   
Sursa Foto: Adevărul

Directorul teatrului din Piteşti

Nume: Constantin Cotimanis
Data naşterii: 18 februarie 1955, Bucureşti 
Studii şi cariera: 

  • A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1986, la clasa profesorului Mihai Mălaimare.
  • Dintre spectacolele de teatru în care a jucat amintim: „Îmblânzirea scorpiei“, de Shakespeare, „Matca“, de Marin Sorescu, „Transfer de personalitate“, de Dumitru Solomon, „Avarul“, de Molière, „O noapte furtunoasă“, de I.L. Caragiale, „Castelul“, după Franz Kafka.
  • A jucat şi în filme, precum „Iacob“ şi „A unsprezecea poruncă“ (regia Mircea Daneliuc), „Invisibile: The Chronicles of Benjamin Knight“ (regia Jack Ersgard), „Începutul adevărului/  Oglinda“ (regia Sergiu Nicolaescu), „Asfalt Tango“ (regia Nae Caranfil), „Coborâm la prima“ (regia Tedy Necula), „Între chin şi amin“ (regia Toma Enache).
  • A jucat şi în telenovelele „Lacrimi de iubire“ şi „Daria, iubirea mea“.
  • Din 2017, este angajat al Teatrului „Alexandru Davila“ din Piteşti, unde a şi devenit manager.
  • A fost premiat în repetate rânduri, printre distincţiile primite numărându-se Marele Premiu al oraşului Viena, pentru rolul din „Amen“ (regia Costa Gavras), Premiul TV Mania pentru cel mai reuşit personaj de telenovelă, pentru rolul din „Lacrimi de iubire“, şi Premiul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, în filmul „Între chin şi amin“, acordat la Fusion Film Festival, din Londra.

Locuieşte în: Budeasa Mică, judeţul Argeş

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările