INTERVIU Andreea Marin, despre campania anti-COVID-19: „M-am lovit de oameni inconştienţi, de snobism, dar şi de oameni minunaţi, de generozitate“

INTERVIU Andreea Marin, despre campania anti-COVID-19: „M-am
lovit de oameni inconştienţi, de snobism, dar şi de oameni minunaţi, de
generozitate“

Andreea Marin coordonează cu succes o campanie care vine în sprijinul celor afectaţi de coronavirus FOTOGRAFII Arhiva personală Andreea Marin

Andreea Marin (45 de ani) a înţeles foarte repede că, fără ajutor, autorităţile şi sistemul medical vor fi îngenuncheate în această perioadă, aşa că a hotărât să pună umărul la treabă. Ce a reuşit şi de ce greutăţi s-a lovit? Ne-a povestit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.

Ştiri pe aceeaşi temă

La scurt timp după ce noul virus s-a instalat în România, Andreea Marin a lansat o campanie de strângere de fonduri prin Fundaţia Preţuieşte Viaţa, al cărei preşedinte este, dar nu s-a oprit doar la a îndemna oamenii şi companiile să doneze. S-a echipat şi a ieşit în teren. A bătut ţara în lung şi în lat, a coordonat caravane umanitare care, până acum, au ajuns la persoane vulnerabile şi la spitale cu produse şi echipamente de protecţie în valoare de peste un milion de euro. Andreea n-are de gând să se oprească prea curând, chiar dacă asta înseamnă să muncească zile şi nopţi, cu motoarele turate la maximum, după cum ne-a mărturisit.
 

„Weekend Adevărul“: Andreea, nu este prima campanie umanitară pe care o coordonezi. Ce e diferit de această dată?
Andreea Marin:
Totul. Ritmul e infernal, cu sute de telefoane pe zi căutând sponsori şi furnizori, cu negocieri, e-mail-uri, prezentări, filmări, transmisiuni live. Organizez convoaie umanitare, verific informaţii în mediul medical, dar şi în rândul autorităţilor. Chiar râdeam că, neavând timp să mănânc decât o dată pe zi – când îmi aduc mâncarea pe birou fetiţa mea sau partenerul de viaţă –, am slăbit stând pe scaun, fără să fie nevoie să fac sport (râde). Însă stresul de zi cu zi aduce cu sine o uzură, un dezechilibru pe care l-am sesizat şi pe care trebuie să-l rezolv cumva. Mi-am promis că fac asta după Paşte. Până atunci, mai organizez un nou convoi umanitar, al patrulea.

Am realizat că statul nu poate face faţă singur acestui tsunami produs de virus, iar eu nu sunt dispusă să-mi las viaţa doar la mâna autorităţilor.

Care a fost momentul în care ai hotărât să te implici în această luptă?

Când am realizat că statul nu poate face faţă singur acestui tsunami produs de virus. Atunci am hotărât să acţionez şi să fac apel la solidaritate, pentru a veni în sprijinul oamenilor vulnerabili – vârstnici, oameni aflaţi în izolare sau în carantină, în azile sau în centre sociale, oameni fără adăpost sau nevoiaşi –, dar şi al personalului medical neprotejat.

Iniţial, ai solicitat sprijinul autorităţilor, însă acesta a întârziat. Ce s-a întâmplat? Nu au simţit urgenţa? Ai fost deznădăjduită de atitudinea lor sau, din contră, te-a ambiţionat?
Deznădăjduită? Nu! Doar... m-am lămurit. Am înţeles că nu sunt dispusă să-mi las viaţa doar la mâna lor, căci dacă nu au fost în stare să răspundă la două întrebări de bază în alcătuirea unui plan de criză – care sunt nevoile concrete, cum putem ajuta şi care este procedura corectă prin care putem dona fără să existe pericolul propagării virusului –, atunci ce pretenţii să mai avem? Amânarea lor, adică felul în care m-au ţinut de vorbă câteva zile la telefon, fără să aibă niciun răspuns clar, venea doar din dorinţa de a mă ţine calmă, să nu fac valuri, în situaţia în care ei nu aveau răspunsuri concrete. Poate mi-au subestimat capacitatea de a gândi şi de a acţiona. Poate eu i-am supraestimat. Între timp, unul din cei doi miniştri a demisionat. Votăm. Şi, după cum am mai înţeles apoi, donăm.

„Eu sunt voluntarul de serviciu“

 

Aş vrea să explicăm ce presupune o iniţiativă de asemenea anvergură. Câţi oameni lucrează alături de tine?

Mai puţini decât degetele de la o mână. Permanent, de la 7 dimineaţa până la 2-3 noaptea, fără weekend, eu sunt voluntarul de serviciu. Mâna mea dreaptă, Irina, vine în completarea muncii mele – face contracte, procese verbale, coordonează o anumită parte a organizării convoaielor umanitare. Munca mea înseamnă a vorbi şi a convinge neîncetat oameni, a negocia, a căuta fără limită, până găseşti ce e nevoie, a te informa şi a verifica, a organiza mase de oameni, a pune piesele din puzzle cap la cap, a face importuri – ceva nou pentru mine –, a face acte peste acte şi informări zilnice către donatori, a căuta noi surse, furnizori, a vorbi cu autorităţi, cu medici, cu persoane vulnerabile. E foarte multă muncă, de vreo trei ori mai multă decât făceam înainte, când nu credeam că mai pot înghesui un ac. Dar cu dăruire şi motivaţie, iată că se poate! E important să spun că partenerul meu de viaţă e un voluntar pe cinste, m-a sprijinit enorm, iar fetiţa mea pune umărul în mod inedit, sunt tare mândră de ea. Nu aş reuşi fără sprijinul lor.
 

 
Cum sună mesajul pe care îl foloseşte Andreea Marin pentru a-i convinge pe decision makers-ii din marile companii că e important să se implice într-o astfel de luptă?
Greu de spus aici în câteva vorbe, uneori argumentele sunt complicate... Depinde de fiecare om în parte. Dar, în esenţă, oamenii urmăresc ce fac, văd transparenţă, solidaritate şi rezultate şi capătă încrederea de a fi parte din poveste. Fiecare ajutor contează, de la cei 2 euro ce pot fi donaţi din ţară prin trimiterea unui SMS la 8825, până la sprijinul oamenilor de afaceri. Fiecare gest de omenie e valoros.
 

După prima săptămână, Fundaţia a donat produse în valoare de 440.000 de euro. Cum ai obţinut sprijinul atâtor firme? Te-ai lovit şi de refuzuri?

M-am lovit de toate, de oameni inconştienţi, de snobism, dar şi de oameni minunaţi, de idei la care nici eu nu m-aş fi gândit, de generozitate şi de bunătate. O lecţie de viaţă e această campanie. Oricum, nu credeam că vom construi atât de mult, nu am plecat la drum cu ambiţii de vreun fel, ci doar cu dorinţa de a ajuta cât ne stă în putere.
 

Acum pregăteşti a patra caravană. Te gândeşti la o a cincea?

Da, bineînţeles, nu avem de gând să ne oprim. Până acum Campania Preţuieşte Viaţa a ajuns în 15 oraşe cu tirurile pline de ajutoare şi în 15 spitale cu echipamentele de protecţie necesare. Am depăşit 700.000 de euro ca valoare a donaţiilor şi continuăm. În paralel, avem şi un alt scop: punem umărul la utilarea unui spital, care se clădeşte acum în Bucureşti. Ajutăm cu 350 de paturi, exclusiv pentru bolnavii de coronavirus. E absolut necesar să reducem presiunea pusă pe spitalele deja existente.
Din păcate, sunt dureroase mărturiile şi copleşitor de multe nevoile. Cererile nu pot fi împlinite de un singur ONG pentru o ţară întreagă, oamenii trebuie să înţeleagă şi că suntem limitaţi de solidaritatea lor.
 

Ce greutăţi ai întâmpinat până acum? Ce idei ai avut şi n-au putut fi materializate sau au necesitat amânare?

Greutăţile vin din găsirea cu greu a furnizorilor care să nu profite de situaţie oferind preţuri nejustificate pe materialele de protecţie a personalului medical, din lipsa stocurilor, din incertitudinea importurilor, din greutatea de a verifica uneori informaţiile, din inconştienţa unor oameni. Nu am amânat nimic, întotdeauna am găsit alte soluţii. Nu există nu se poate, vorba tatălui meu, care mi-a devenit motto în viaţă.
 
Ai fost „pe teren“ în aceste zile, ai discutat cu medici, cu asistente, cu persoane vulnerabile. Care au fost reacţiile, solicitările care te-au impresionat?
Din păcate, sunt dureroase mărturiile şi copleşitor de multe nevoile. Cererile nu pot fi împlinite de un singur ONG pentru o ţară întreagă, oamenii trebuie să înţeleagă şi că suntem limitaţi de solidaritatea lor. Avem donaţii, facem mai mult. Avem mai puţin, facem strict cât putem. Numai împreună căpătăm putere.
 

Încă sunt oameni care cred că e exclusiv treaba statului să rezolve criza, dar realitatea ne arată că este o situaţie copleşitoare pentru toate administraţiile, nu doar pentru cea din România. Ce mesaj ai pentru ei?

Măcar de-ar fi aşa, dar aceştia mai şi comentează de pe canapea, devin cei mai aprigi critici ai celor care fac ceva. Îi invit să pună umărul şi să facă ei mai bine decât cei pe care îi analizează, fără să cunoască ce presupune acest efort. A vorbi e una, fapta e cu totul altceva. Eu sunt lămurită cu aceşti „comentatori de canapea“, îi ignor cu succes. Este singura soluţie pentru a putea să îţi vezi de treabă, n-are rost să-ţi consumi energia cu ei.
 

Primeşti, probabil, sute de mesaje din ţară. Ce-ţi transmit românii? Ce sentimente te încearcă, mai ales atunci când nu poţi da curs unor cereri?

Majoritatea mesajelor, mii zilnic, sunt constructive şi de susţinere. Vin foarte multe cereri de sprijin din partea spitalelor, dureros de multe. Te încearcă sentimentul neputinţei, dar apoi te mobilizezi şi faci tot ce poţi într-o astfel de situaţie. E singura cale să depăşim această criză.
Ignoranţa, lăcomia, inconştienţa sunt amendate de această situaţie extremă.

Care este starea ta de spirit în această perioadă?
Pe de-o parte, mă simt împlinită. Pe de altă parte, oboseala îşi spune cuvântul şi caut să echilibrez cumva lucrurile, să-mi salvez resursele şi să-mi protejez sănătatea, ca să pot continua pentru cât mai mult timp. Am credinţa că va fi bine!

Ce măsuri de prevenţie iei în viaţa de zi cu zi? Ce înseamnă pentru tine şi familia ta izolarea socială şi cum o combateţi?
Suntem cât se poate de atenţi, respectăm indicaţiile autorităţilor cu stricteţe, ne-am creat acasă metode de a ne proteja. Practic, eu ies din casă doar când o cere un convoi umanitar şi atunci da, trebuie să mă protejez cum se cuvine. Am o datorie şi faţă de sănătatea mea, dar şi faţă de cea a copilului şi a familiei mele, mai ales că un convoi înseamnă să stai ore în şir printre zeci de oameni. Numai un om inconştient nu s-ar proteja.
 
În ce fel ţi-a schimbat ritmul vieţii această criză? De ce îţi e dor şi nu mai poţi avea?
Mi-e foarte dor de îmbrăţişaţi, eu sunt un om foarte cald, aşa e firea mea. Îmi lipsesc natura, libertatea de a fi eu însămi, munca mea.
 
Care crezi că este partea plină a paharului în această vâltoare a evenimentelor?
Faptul că acum mai mulţi oameni decât înainte au înţeles că nu ne jucăm, că stă în mâinile noastre să ne schimbăm profund şi, prin asta, să schimbăm ceva în bine la nivel planetar.
 
Ce planuri ai pentru sărbătorile de Paşti?
Stau acasă. E cel mai bun plan. Eu nu-mi doresc nimic mai mult decât să fiu alături de cei dragi.
 
Ce ai învăţat din această experienţă despre oameni, despre viaţă şi, de ce nu, despre tine?
Că moderaţia, bunul simţ, întoarcerea la rădăcini şi la valori nu mai sunt opţiuni, ci devin obligaţia noastră. Este singura cale de a merge înainte. Ignoranţa, lăcomia, inconştienţa sunt amendate de această situaţie extremă, fie că vrem, fie că nu. Natura, de asemenea, ne dă o lecţie: îi e mai bine fără noi. Ar trebui să simţim ruşinea de a ne fi bătut joc de acest „acasă“ care se sufocă din pricina noastră. Am atins o limită şi ar trebui să ne întrebăm: „Ce fel de oameni suntem noi astăzi?“.
 
 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările