INTERVIU Florin Busuioc, actor şi om de televiziune: „Ne-am făcut modele din tot felul de ţuţipide şi scandalagii“

INTERVIU Florin Busuioc, actor şi om de televiziune: „Ne-am făcut modele din tot felul de ţuţipide şi scandalagii“

Florin Busuioc înveseleşte Vremea la Pro TV FOTO Pro TV

Florin Busuioc, cunoscut mai degrabă ca „Busu de la Meteo“, a vorbit cu zâmbetul pe buze despre televiziune, teatru şi copilărie, dar cu revoltă în glas despre problemele României.

Ştiri pe aceeaşi temă

L-am aşteptat pe Florin Busuioc la parterul clădirii Pro TV. L-am aşteptat urmărindu-l prezentând rubrica de Meteo de la Pro TV. A întârziat câteva minute şi asta doar pentru că a trebuit să-şi cureţe tricoul. „Aseară am ajutat-o pe fiică-mea să facă un proiect la geografie şi acum am observat că eram murdar de lipici şi acuarelă“. Un om impunător prin prezenţă, un povestitor desăvârşit, posesorul unui râs molipsitor. Florin Busuioc mi-a povestit despre cele două copilării, rupte parcă dintr-o filă de basm, despre aventura din televiziune, despre renunţarea şi reîntoarcerea la teatru, despre cum a devenit „pictorul unităţii“ în anii armatei, dar şi despre o Românie condusă de mediocri.
 
„Adevărul“: Aţi reuşit să aduceţi un plus de culoare rubricii Meteo, atât prin ţinută, cât şi prin felul în care prezentaţi. 
 
Florin Busuioc: Eu ca eu, dar staţi să vedeţi stiliştii noştri. (Râde) Ei m-au convins până la urmă pentru că am avut reticenţe, nu pot spune că am fost de acord de la început. Şi e normal să ai reticenţe pentru că la o anumită vârstă îţi rugineşte creierul şi se învârtesc un pic mai greu mecanismele pe acolo şi atunci am zis „domne sunt un om serios“. După care, mi-am dat seama că programul meteo, ca să aibă şansa să fie un show de televiziune, trebuie să beneficieze şi de culoarea asta şi de forma asta. Am mare încredere în ei pentru că nu greşesc. În momentul în care mi-am asumat şi am revărsat asupra lor toată încrederea mea nu mi s-a întâmplat să nu fiu de acord cu propunerile primite.
 
Cum şi-a făcut televiziunea loc în viaţa dvs.?
 
Odată cu emisiunile de copii de la TVR, făceam „Tip-Top Minitop“, o perioadă foarte frumoasă. Eu eram la Televiziunea Română într-o perioadă în care nu exista o altă televiziune. Preluam şi o emisiune care nu era chiar orice emisiune, fusese a lui Luchian Mihalea. Era o emisiune, deşi una pentru copii, care permitea foarte multă improvizaţie, care permitea o relaţie foarte jucăuşă cu copiii, şi până la urmă era o emisiune de descoperire de talente. La un moment dat, s-a făcut un concurs cu cei mai buni din toate ediţiile şi Iulia Stănescu a câştigat şi-mi amintesc că Irina Loghin a plâns atunci când a cântat Iulia, pentru că era senzaţională. A cântat un cântec popular şi a fost absolut genială. Cei care m-au impresionat mi-au rămas întipăriţi în minte. 
 
Viaţa v-a condus către Pro TV sau aţi avut un plan bine stabilit?
 
La Pro TV am ajuns înainte să fie lansat, făceam dublaje la desene animate şi le făceam în timpul nopţii, ziua fiind angajaţi, pe vremea aia, la teatru. Era un debuseu fantastic să faci personajele şi să vii dintr-o zonă de teatru care nu întotdeauna era satisfăcătoare şi să te simţi liber, foarte frumoasă perioada aceea. După aceea am fost voice-over la toate emisiunile concurs, iarăşi o perioadă bună, dar destul de grea. 
 
De ce grea?
 
Emisiunile care erau înregistrate, ca la orice televiziune, se filmau calup, adică filmezi patru emisiuni pentru o anumită perioadă şi filmezi două-trei zile legate. Eu toate textele pe care le spuneam acolo erau în versuri şi erau făcute pe loc. La „Roata Norocului“ nici eu nu ştiam cuvântul pe care trebuia să-l descopere participantul, era secret. Din punctul ăsta de vedere am avut tot respectul pentru că ştiau doi oameni şi ei ţineau secretul stâns la piept să nu se afle şi asta m-a impreisonat. Toată lumea credea că sunt aranjamente, niciodată nu au fost, cel puţin cât m-am ocupat eu de povestea asta. 
 
Şi cum de făceaţi versurile pe loc?
 
Eu voiam să fie aşa, nu că mi-ar fi cerut cineva. Noroc că eu lucrez bine sub presiune, dacă îmi spui că ai nevoie de ceva în trei minute, imediat încep să mi se învârtă rotiţele şi iese ceva, dacă îmi spui că vrei ceva peste o săptămână, mai vedem când mai sunt trei minute. Şi după aceea a venit „Bingo“, iarăşi o perioadă de satisfacţii pentru că noi aveam momente de dans, de cântec, la un moment dat aveam emisiuni tematice şi era foarte fain, era un show unitar, nu era o zăpăceală, un ghiveci. Am avut invitaţi care mi-au plăcut, am avut şi invitaţi care nu mi-au plăcut, pentru că eu ascult un anume tip de muzică, acolo se asculta şi altceva. 
 
Spuneaţi că Pro TV nu a revoluţionat doar televiziunea, ci şi viaţa dvs.? Cum v-a schimbat viaţa?
 
Pro TV-ul a venit cu un suflu totalmente nou. Până la apariţia Pro Tv-ului nu aveam atât de mult entuziasm. Chiar dacă mă aruncam într-un proiect de teatru eram mult mai cerebral, mai măcinat de gânduri şi entuziasmul se diminua uşor, uşor, dar când a venit Pro TV şi echipele de oameni entuziasmaţi, s-au schimbat lucrurile. Şi toată lumea era aşa, toată lumea simţea, nu era de faţadă. 
 
S-au făcut nişte proiecte absolut imposibile, curtea era plină cu mii de oameni care veneau să-şi spună părerea la Cabina Pro TV, să facă o urare, să primească o căciulă, să aducă o păpuşă pentru un copil amărât, toate lucrurile astea care nu erau repetate se bazau pe o stare de entuziasm a noastră şi a celor din jurul nostru. M-a schimbat, bineînţeles. Sunt bucuros că am fost parte a acestor întâmplări.
 
Toată povestea asta cu consumerismul şi toată abordarea asta materială a vieţii, pe care din păcate o are şi Biserica, pentru care nu mai pot avea acelaşi respect cuvenit. Prea multă implicare în material şi lăsată de-o parte latura morală pentru mine însemană buba, buba mare
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
 
 
 
Caricatură realizată de Vali Ivan
 
Între timp s-au schimbat lucrurile?
 
Cu timpul entuziasmul popoprului român s-a schimbat, s-a pierdut, şi participarea oamenilor la tot felul de evenimente a început să nu mai fie din dorinţa de a participa, ci din dorinţa de a primi ceva şi asta s-a întâmplat şi la vot, din păcate. S-a cam pierdut starea asta, entuziasmul ăsta. Nu poţi să faci evenimente pline de strălucire şi entuziasm, când nu participă oamenii cu aceeaşi deschidere. 
 
Entuziasmul ăsta vizibil care a existat în manifestări mari s-a mai diminuat, s-a mai potolit şi la Pro TV, dar uimirea mea cea mare este că eu sunt de atâţia ani în Pro şi au venit, de-a lungul vremii, generaţii după generaţii, dar spiritul nu s-a schimbat deloc, se păstrează şi este foarte bine. Poate că nu se mai manifestă la fel de vizibil, dar aici în interior lucrurile nu s-au schimbat.
 
România are nişte modele puţin greşite, noi ne-am făcut modele din tot felul de finanţatori de fotbal, din tot felul de ţuţipide, din tot felul de scandalagii, nu e bine
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
 
În 1996, prezentaţi emisiunea-campanie „Dăruieşti şi câştigi“. Oamenii de acolo v-au rămas întipăriţi în minte cum s-a întâmplat în cazul celor de la „Tip-Top Minitop“? 
 
Bineînţeles, dar să nu minimalizăm meritul uriaş al lui Cristi Tabără în campania asta. În momentul în care eu am ajuns, campania se ocupa de cazuri foarte grave ale unor copii luptători, care aveau rezultate foarte bune la şcoală, erau sportivi sau făceau drumuri de zece km prin zăpadă din sătucul lor până la şcoală, care nu s-au dat bătuţi. M-a bucurat că am putut să cunosc astfel de oameni, de luptători care ar trebui să fie mult mai bine promovaţi şi ei ar trebui să fie modelele României. 
 
Şi de ce credeţi că nu sunt?
 
România are nişte modele puţin greşite, noi ne-am făcut modele din tot felul de finanţatori de fotbal, din tot felul de ţuţipide, din tot felul de scandalagii, nu e bine. Sigur că nu poţi să faci abstracţie de ei, sigur că nu poţi trece cu vederea că există un anume scandal, dar trebuie pormovaţi şi copilaşii ăştia, care însemană ceva, care ne dau o dimensiune a moralităţii, a luptei, a încercărilor repetate şi  a ambiţiei fantastice de a răzbi într-o lume urâtă. Pentru că este o lume destul de urâtă, nu la noi neapărat, în general lumea s-a modificat. Toată povestea asta cu consumerismul şi toată abordarea asta materială a vieţii, pe care din păcate o are şi Biserica, pentru care nu mai pot avea acelaşi respect cuvenit. Prea multă implicare în material şi lăsată de-o parte latura morală pentru mine însemană buba, buba mare. Dacă Preaînalţii şi Preafericiţii citesc lucrurile astea şi au o părere, mi-ar plăcea să o aud. 
 
Florin Busuioc a vorbit despre aventura din televiziune FOTO Pro TV
 
La Meteo cum aţi ajuns?
 
Nici nu ştiu exact, la un moment dat s-a terminat contractul cu „Bingo“ şi Pro Tv-ul nu voia să mă piardă şi de comun acord am stabilit că e bine să iau o lună de concediu fără plată, timp în care am mai făcut dublaje pe la desene animate. Mi s-a propus să fac o perioadă Meteo ca să nu renunţăm unii la alţii şi după nu am mai vrut să plec. În momentul în care au apărut ştirile de dimineaţă şi am fost implicat în programul acela şi atmosfera era foarte frumoasă, o atmosferă care se păstrează şi astăzi, nu am mai vrut să plec. Atunci m-am gândit „ce mai îmi trebuie mie alte proiecte complicate, grele, în care să am responsabilităţi?“. În plus, ştirile de dimineaţă sunt lider 100%, ce îţi trebuie mai mult? Nu cred că este ceva mai mult decât atât. Suntem o gaşcă extraordinară, ne cunoaştem şi ne înţelegem atât de bine, ne preluăm vorbele. Ce ţi-ai mai putea dori mai mult? Mai ales în televiziune, unde în unele situaţii este sau ar trebui să fie mai strictă, dar aici avem libertate totală din punct de vedere al relaţiei dintre noi, niciodată nu sărim calul. 
 
Cum aţi primit Premiul Societăţii Europene de Meteorologie? Ce a însemnat pentru dvs?
 
A însemnat foarte mult pentru că acolo participau şi nemţi, francezi, spanioli, italieni şi erau televiziuni mari, ori pachetul pe care l-a propus Societatea Meteorologilor din România conţine grafică, producţie şi altele, nu e vorba de Florin Busuioc şi atât. Pachetul a fost foarte bun şi atunci nu ai cum să nu te bucuri când o Societate Europeană de Meteorologie spune „da domne, sunteţi cei mai buni“. Foarte important a fost nu neapărat pentru mine personal, cât pentru toată echipa, şi chiar pentr Pro TV, pentru că tot programul ăsta de meteo face parte dintr-o poveste mult mai amplă. Toate lucrurile astea nu sunt întâmplătoare
 
 
Dacă omul acela care stă şi se uită la TV are sentimentul că tu eşti apropiatul lui, eşti din familie, ai câştigat partida, nu mai trebuie să faci nimic altceva, nu este nevoie
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
Care este povestea din spatele ghicitorilor, problemelor de logică? Cum au luat naştere?
 
S-a întâmplat din prima zi când am apărut la programul de dimineaţă. Mihai Dedu mi-a pus mie o întrebare în direct şi de atunci am zis „de acum pun eu“. A pornit dintr-o întâmplare, dintr-o joacă. De asta am zis că libertatea de a face chestii mici, nu foarte elaborate, duce undeva la un moment dat. Dacă oamenii au o relaţie corectă, normală, bună, adâncă, atunci se fac lucruri şi uite că, de-a lungul vremii, s-au născut între noi, cei care suntem în grupul de dimineaţă, foarte multe lucruri de genul acesta. Ciondănelile mele zilnice cu Dedu, noi suntem prieteni la cataramă şi toată lumea crede că avem ceva de împărţit, ne jucăm, oameni buni. Toate poveştile astea care parcă ar face parte din familia ta, a celui care se uită la TV, nu sunt neapărat elaborate sau gândite, ele vin pur şi simplu, dar asta este frumuseţea.
 
Dan C. Mihăilescu mi-a făcut un compliment mare. „Iarăşi aţi venit pe canapeaua mea să bem cafeaua împreună? Vă primesc cu mare drag, parcă sunteţi din familia mea“. Un compliment mai mare nu poate exista. Dacă omul acela care stă şi se uită la TV are sentimentul că tu eşti apropiatul lui, eşti din familie, ai câştigat partida, nu mai trebuie să faci nimic altceva, nu este nevoie. Nu trebuie să te prosteşti, nu trebuie să fii deştept, nu trebuie să fii în niciun fel, trebuie să fii tu, să ai o relaţie normală cu partenerul tău de platou. Aceste poante te scot din sobrietatea şi sumbritatea ştirilor, pentru că foarte multe ştiri sunt triste, pentru că aşa sunt, e normal, dar o glumă mică, o vorbă contează. Între mine şi Andreea (Andreea Esca, n.r.) este clar o relaţie de prietenie, ne permitem să spunem lucruri ca între prieteni. Nu spunem lucruri ca între oameni care se ştiu din televiziune şi se respectă şi atât. 
 
S-a făcut un studiu care a stabilit că 74% din populaţia lumii are spaime de a apărea în public. Noi ceilalţi facem televiziune sau teatru. Nu e simplu să apari în faţa oamenilor, ai o responsabilitate foarte mare. 
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
 
Bine, dar unii spun că nu-i cel mai greu lucru să faci televiziune. Cum e, de fapt?
 
S-a făcut un studiu care a stabilit că 74% din populaţia lumii are spaime de a apărea în public. Noi ceilalţi facem televiziune sau teatru. Nu e simplu să apari în faţa oamenilor, ai o responsabilitate foarte mare. Eu de cele mai multe ori, nu întodeauna, când îmi dau seama că am greşit ceva, mă întorc şi mă corectez. Am văzut şi cazuri în care se greşeşte şi se merge mai departe, eu nu pot să fac asta, pentru că mi se pare responsabil să corectez şi să recunosc că am greşit. Sunt greşeli mari de exprimare, de limba română, care dacă apar în discursul meu, şi-mi dau seama, le repar. Îmi pun cenuşă în cap, îmi zic „uite cât sunt de fraier, ce am putut să zic“, pentru că este responsabil şi are un impact mult mai bun educativ tipul ăsta de raportare decât dacă ai trece peste.
 
Dacă cineva vede că Busu ăla de la meteo a zis „sunt decât trei nori pe cer“ şi apoi zice „am vrut să spun sunt doar trei nori pe cer sau nu sunt decât trei nori pe cer“, atunci zice „ uite că şi ăsta greşeşte, se dă el deştept, dar s-a corectat“. S-ar putea ca greşeala aia să fie evitată de cei care se uită. Nu e uşor să faci televiziune, depinde şi ce faci, sigur ca prezentator vorbesc, nu mă refer la lucrurile care se fac în spate, depinde ce prezinţi, cum prezinţi şi ce faci. Eu cred că Meteo este un program de mare responsabilitate şi nu neapărat prin faptele pe care le prezinţi, ci prin faptul că eşti acolo de două ori pe zi, uneori chiar de trei ori, eşti foarte des în faţa oamenilor, devii atât de cunoscut şi atât de aproape de cei care se uită la TV, încât responsabilităţile devin uriaşe şi nu e chiar aşa de simplu. Poate nu e mare lucru să prezinţi, cine vrea să încerce nu are decât.
 
V-aţi gândit vreodată să vă retrageţi? V-aţi gândit că aţi făcut tot ce se putea face în televiziune şi mai mult nu puteţi avansa? 
 
Nu m-am gândit niciodată să ajung mai sus sau mai jos. Cum poate avansa un actor pe scena teatrului? Să vrea să joace Hamlet? Eu cred că sunt vreo trei actori care vor să joace Hamlet, ceilalţi se feresc ca de dracu'. M-am gândit eu vreodată să joc Lear, Macbeth? Să prezint o emisiune în care să mă cert cu unii sau să fac mişto sau să fie totul strălucitor şi să am nişte invitaţi tembeli? Pentru mine nu înseamnă nimic, eu încerc să fac treaba cât mai bine, pentru că nu fac acelaşi lucru. Eu am  în permanenţă date noi, meteorlogia este într-o continuă evoluţie, apar fenomene noi. Au apărut tornadele, am avut noi aşa ceva acum zece ani? Apar nişte fenomene pe care le analizezi, încerci să le înţelegi, încerci să le transmiţi oamenilor.
 
Ce să fie peste asta? Nici nu cred că se poate pune problema atâta vreme cât eu sunt de 18 ani aici şi mi-am făcut treaba fără hopuri, fără să am perioade în care să sar de la o chestie la alta. Oricum eu am declarat de foarte multe ori că traseismul politic este cea mai mare porcărie care se întâmplă în România şi în general toată povestea asta cu „nu-mi merge aici, plec acolo“. Asta ce poate însemna? Că proiectul pe care îl faci sau treaba pe care o faci nu este ok. Mie nu mi-a zis nimeni niciodată că nu este bine ce fac.
 
 
Cum poate avansa un actor pe scena teatrului? Să vrea să joace Hamlet? Eu cred că sunt vreo trei actori care vor să joace Hamlet, ceilalţi se feresc ca de dracu'
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
 
„Busu de la Meteo“. Nu e copleşitor statutul de vedetă?
 
Poate m-a deranjat la un moemnt dat, la început. În perioada cu „Bingo“ pentru că foarte multă lume avea senzaţia că am o implicare în extrageri şi erau mulţi oameni supăraţi atunci, în rest nu am avut niciun fel de probleme. Toate glumele care se fac şi abordările oamenilor sunt în general glumeţe, nu sunt agresive. Asta îmi dă o dimensiune a faptului că sunt acceptat de foarte multă lume, pentru că oamenii simt nevoia să glumească cu mine, să mă abordeze prieteneşte, simt nevoia să mă abordeze ca şi cum aş fi unul dintre ei, atunci este foarte reconfortant, însemană că eşti unul de-al lor, asta este bine. Nu m-a copleşti niciodată pentru că eu nu sunt o vedetă, sunt un om foarte cunoscut şi popular, dar nu sunt o vedetă şi oricum starurile din România, marile staruri ale României sunt de fapt nişte meteoriţi.
 
E adevărat că sunt mulţi oameni falşi la TV, dar sunt şi oameni adevăraţi. Dacă este acceptat, suportat şi iubit de public, nu are decât să fie cum crede la TV.
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
Spuneaţi că oamenii adevăraţi apar foarte rar la TV? La ce vă refereaţi? Poartă măşti?
 
Se întâmplă, depinde de persoană, nu întotdeauna se întâmplă aşa. Oamenii sunt percepuţi într-un fel la TV şi, de fapt, sunt diferiţi în viaţa personală, în relaţiile personale. Se poate întâmpla să fie nevoit să joace un rol şi nu neapărat că le impune cineva, poate îşi impun singuri. Sunt oameni care se străduiesc să arate bine şi să aibă o anumită atitudine faţă de invitaţi sau faţă de ce prezintă şi, de fapt, în viaţa de zi cu zi să nu fie atât de agăţaţi de chestia asta. E adevărat că sunt mulţi oameni falşi la TV, dar sunt şi oameni adevăraţi. Dacă este acceptat, suportat şi iubit de public, nu are decât să fie cum crede la TV. 
 
 
  
 
Care sunt preferinţele telespectatorului Florin Busuioc?
 
Mă uit destul de puţin la televizor, dacă se întâmplă ceva prin lumea asta mă uit şi la BBC şi la CNN, comparativ, să văd şi eu ce zice fiecare şi să fac o imagine despre ce s-a întâmplat.
 
De exemplu, televiziunile din România au ratat un eveniment, Pro-ul ştiu că a dat o ştire, probabil nu aveam informaţia, pentru că dacă o aveam cred că făceam din asta chiar breaking news. S-a întâmplat în urmă cu un an. Pakistan ameninţă India cu bomba nucleară, India îşi armează arsenalul nuclear gata să-l trimită către Pakistan. Barak Obama pleacă în Pakistan în secunda următoare, a stat în discuţii vreo opt ore cu India şi Pakistan, prin video conferinţă. Indianul nu ştiu ce a zis şi pakistanezul a zis „nu, gata, îi prăjim“ şi erau gata să pornească un război. A fost o chestie de câteva secunde, toată floarea cea vestită a întregului apus era călare pe India şi Pakistan care mai aveau puţin şi începeau război nuclear, şi noi nu ştiam nimic. Şi eu întâmplător am dat peste chestia asta pe CNN şi apoi am dat şi pe alte posturi să văd ce se întâmplă, toţi aveau subiectul. Sigur, că şi interesele lor sunt altele, dar putea să fie urât de tot, foarte urât. Mă mai uit la TV ca să înţeleg şi eu cum merge lumea asta. De multe ori este bine să ai o privire mai largă asupra lucrurilor, pentru că există multe lucruri pe planetă care poate nu ne privesc şi nu ne interesează, dar ele pot declanşa lucruri care ne pot afecta şi atunci e bine să fim cu ochii pe tot ce se întâmplă.
 
Mass-media zilelor noastre cum vi se pare?
 
Ziarul tipărit este într-o dificultate mare acum. Oamenii au avut un apetit fantastic în anii '90 pentru presă, pentru că nu avuseseră decât ziarele propagandei comunsite şi câteva mici chestii care mai scăpau prin „Contemporanul“ şi „Flacăra“ a fost un apetit foarte mare. Atunci ar fi trebuit să se aşeze un pic mai bine lucrurile, doar că presa scrisă de atunci a făcut nişte rabaturi mari, compromisuri mari şi s-a dus foarte mult în desuet, în dezinformare de multe ori, în partipriuri nepermise faţă de anumite partide şi atunci s-a pierdut un pic şi interesul publicului. Astăzi, lucrurile sunt mai aşezate din punctul ăsta de vedere, dar din păcate presa scrisă este din ce în ce mai puţin prezentă în viaţa noastră. Acum toată lumea îşi ia informaţia de pe Internet. 
 

„Armata mea a fost o poezie“

 
Aţi avut două copilării, ca să spun aşa. La Hunedoara şi în satul Şoimăreşti? Care sunt amintirile din acele locuri? 
 
Satul Şoimăreşti din judeţul Neamţ şi oraşul Hunedoara sunt fabuloase. De ce a fost copilăria mea foarte bogată? În primul rând pentru că Hunedoara, oraşul aşa cum îl ştim astăzi, s-a creat în perioada copilăriei mele, partea de modernitate a oraşului, blocurile, tot ce ţine de partea nouă a oraşului, s-a creat în perioada în care eu eram doar un copil. Şi noi, copiii, am fost parte integrantă la acest proces de creaţie alergându-ne prin toate şanţurile, bătându-ne cu vată de sticlă, căzând, julindu-ne şi sărind prin coclauri. Era un şantier, tot oraşul era un şantier şi noi acolo ne jucam, pe acolo ne trăiam veacul şi a fost absolut senzaţional. Oricine ar zice că o copilărie nu se raportează la lupte, la război, la lupte cu balauri şi tot felul de forţe cunoscute sau necunoscute, minte. Toţi copiii îşi doresc o sabie de lemn, toţi copiii îşi doresc să facă parte dintr-o armată împotriva răului, forţelor malefice, celor de pe o altă planetă şi toţi copiii simt că aparţin forţelor binelui şi atunci sigur că şi noi eram la fel. Eram absolut fascinaţi de oferta pe care ne-o dădea şantierul, un şantier care nu se mai termina. (Râde) 
 
 
Oricine ar zice că o copilărie nu se raportează la lupte, la război, la lupte cu balauri şi tot felul de forţe cunoscute sau necunoscute, minte. Toţi copiii îşi doresc o sabie de lemn, toţi copiii îşi doresc să facă parte dintr-o armată împotriva răului
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
Şi la Şoimăreşti?
 
Partea cealaltă de copilărie, de la ţară, are două lucruri importante. Unul dintre ele ar fi spaţiul absolut senzaţional din satul Şoimăreşti, care este aşezat pe malul râului Moldova, are o luncă foarte frumoasă, are murărie şi ciuperci. Moldova are acolo vreo şapte-opt braţe, salcie, nisip, mladă, peşti, acolo sunt şi murele şi arinişul. Este absolut senzaţional ce se întmplă acolo, mai puţin când vin inundaţiile, pentru că atunci Moldova pleacă dintr-un mal din sat până în satul de peste apă şi Moldova atunci devine Dunăre. Frumos spaţiul respectiv, oamenii sunt senzaţionali, copiii de acolo m-au adoptat imediat ştiind că sunt nepotul lui Mihai Spătaru, care era foarte respectat acolo în sat. 
 
La un moment dat îmi făceam probleme pentru că mă îndrăgostisem de Manuela şi am aflat că este verişoară de gradul IV, aveam vreo 12 ani. Bunici, bunicuţe, unchi, toţi erau foarte frumoşi ca oameni. Al doilea lucru important era că eu venind de la oraş eram privit altfel, „a venit prinţul“, şi chiar băieţii de vreo 8-9 ani se raportau la mine diferit, eu având 5 ani. Mi se dădeau lucrurile cele mai bune, praştiile cele mai bune, arcurile nu cu sfoară, ci cu sârmă să se încordeze mai bine.
 
Toate lucrurile astea le ţii minte pentru că ele nu au fost lucruri care să treacă pe lângă mine şi să fie gratuite, ele au fost importante, m-au marcat, mi-au dat o relaţie foarte adâncă, dar şi foarte corectă cu spaţiul ăla, care trebuie respectat. Şi în general, dacă ştii să respecţi un spaţiu cu oamenii lui şi spaţiul acela te va respecta pe tine. Şi în orice sat mă duc din ţara asta a noastră, oamenii simt că ştiu ce înseamnă să fi trăit la ţară, oamenii imediat simt, din primele vorbe îşi dau seama că „da, ăsta a trăit la ţară, nu e unul d-ăla de la oraş“. E foarte important să respecţi spaţiul în care ajungi şi cutumele lui.
 
Cum era copilul Florin Busuioc?
 
Am fost un copil mic, rahitic şi subdezvoltat până am ajuns să fac sport, însă din punct de vedere al energiei şi al adrenalinei, eram foarte activ şi năstruşnic. Se cădea de prin copaci pe vremea aceea, nimeni nu-ţi spunea că este interzis să te urci în copaci, pentru că legea, pentru că drepturile copilului, pentru că protecţia. Nu, ne urcam în copaci ca să înţelegem cum este să ne creăm instinctul de conservare. 
 
Acum e greu să mai urci în copaci.
 
Eu cred că se pierde foarte mult prin toate legile astea mărunte de protecţie, nu a copiilor, în general. Au apărut tot felul de legi, şi nu numai la noi în România, care ne protejează. Eu cred că ne face mult mai vulnerabili această raportare la protecţie. Eu cred că oamenii ar trebui lăsaţi să-şi cunoască şi să-şi dezvolte instinctul de conservare, nu să-l frâneze şi să aştepte de la aţii să fie apărat. Da, sigur că trebuie să fim apăraţi de instituţii cum ar fi poliţia, justiţia, armată, astea sunt tipuri de protecţie instituţionalizată de care este nevoie, dar în ceea ce mă priveşte lasă-mă să mă urc pe gard, lasă-mă să mă urc în copaci, lasă-mă să-mi descopăr limitele, pentru că astăzi mulţi copii nu-şi cunosc limitele şi cred că este păgubos.
 
Armata aţi făcut-o la Buzău, la Topografi. Cum au fost anii aceia?
 
A fost simplu, pe vremea când eu făceam armata, o perioada de vreo trei-patru luni armata era foarte grea pentru că era o perioada de instrucţie, în care erai trântit de pământ, prin noroi, erai cu tot harmaşamentul pe tine, era ceva înfiorător. După care începeai să te veteranizezi, deja aveai armată şi veneu alţii care trebuiau instruiţi şi atunci tu erai lăsat în pace. Era bine, era linişte şi pace, începea o perioadă în care tu din asuprit deveneai asupritor şi pentru că veneau alţii care trebuiau asupriţi, tu te răzbunai pe ăia pentru tot ce păţiseşi, şi atunci sigur că îţi permiteai de la înălţimea ta de veteran să dai cu ei de pămnt.
 
Oribilă armata, cine spune că armata te căleşte şi te face bărbat, eu cred că ori e inconştient, ori nu înţelege ce se întâmplă cu el
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
Oribilă armata, cine spune că armata te căleşte şi te face bărbat, eu cred că ori e inconştient, ori nu înţelege ce se întâmplă cu el. Armata m-a învăţat să-mi completez nişte bocanci, să iau de pe la alţii, ai mei nu erau buni pentru că aveau cuie prin talpă. Eu nu zic că am făcut armata pentru că eu m-am fofilat, eu după vreo trei luni de zile am devenit pictorul unităţii, graţie unui maior. Voia să-i decoreze camera copilului şi atunci mie, care pictasem şi pe la Orăşelul Copiilor din Hunedoara, nu ştiu ce mi-a venit să zic „nu vreţi un Pluto, un Mickey Mouse?“, „ştii tu să faci d-astea?“. I-am făcut camera copilului şi din momentul acela, maiorul având ceva influenţă prin unitate, am avut atelierul meu, atelierul fiind unul tradiţional, să nu credeţi că au făcut ceva special pentru mine. 
 
Acolo în unitate era şi comandantul armatei a doua, era o clădire plină de generali şi colonei importanţi şi sigur că în perioada în care eu am făcut armata, în '80 - '81 se folosea foarte mult propaganda prin panouri, prin îndemnuri, puse prin toată unitatea şi eu făceam panouri, mai pictam ce mai era nevoie în materie de lozincăreală, asta făcea pictorul unităţii. Armata mea a fost o poezie, nu pot să mă plâng, am stat un an şi jumătate pentru că nu am intrat la facultate, dar a fost o poezie, nu a fost grea deloc. 
 
Andi Moisescu povestea că înainte să ajungă în televiziune a vândut ziare, dvs. cum aţi ajuns să lucraţi la Combinatul Siderurgic Hunedoara?
 
În Hunedoara trăiam şi 30.000 de oameni din cei 60.000 lucrau la Combinatul Siderurgic şi atunci a fost firesc să lucrez acolo, bizareria este alta: aveam calificare de operator chimist şi am aflat abia când m-am angajat în Combinat ce înseamnă, de fapt, această calificare. Operatorul chimist este acea persoană calificată care cu o lopată ia cărbunele şi îl aruncă în cuptor pentru a se crea acel ingredient esenţial pentru oţel, care se numeşte cox. Asta făceam acolo. Am stat vreo două săptămâni, după care am devenit pictorul unităţii şi m-am ocupat de aceleaşi lozinci, unele erau chiar aceleaşi. (Râde)
 
 
În trecut, exista şi varianta asta a umorului mai rafinat, de calitate, a umorului popular, care avea rafinamentul a secole de înţelepciune şi de întâmplări succesive de la o generaţie la alta
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
Nu am lucrat nici acolo din greu, hai să fim serioşi. Am făcut şi asta, am fost şi puţin coxar, dar nu multă vreme. Acolo am avut nişte colegi extraordinari, oameni simpli, muncitori simpli, oameni cu un simţ al umorului fabulos pe care nu-l mai găsesc în ziua de astăzi, un simţ al umorului venit de undeva din adâncurile pământului, nu băşcălia de astăzi. Pe mine asta mă deranjează: băşcălia, umorul nu însemană ce se face astăzi, asta e băşcălie. În trecut, exista şi varianta asta a umorului mai rafinat, de calitate, a umorului popular, care avea rafinamentul a secole de înţelepciune şi de întâmplări succesive de la o generaţie la alta. În combinat am lucrat o bucată de vreme şi am mai lucrat ceva. La Cooperativa Meşteşugărească din marele concern al cooperativelor meşteşugăreşti din România şi am fost decorator de vitrine.
 
Cum de nu aţi ajuns pictor?
 
Am cochetat cu ideea asta. Vreo câţiva ani chiar nu ştiam ce să fac, eram chiar într-o dilemă, nu ştiam dacă să fac una sau alta, însă tata, ocupându-se de Teatrul Popular din Hunedoara, el a creat o trupă acolo, făcea spectacole în permanenţă şi era foarte implicat în procesul ăsta, nu mi-a spus sau mi-a impus vreodată să fac teatru, dar mă lua la repetiţii, m-a distribuit la un moment dat într-un spectacol, am avut un mare succes cu spectacolul ăla. Apoi a venit Florin Fătulescu, care a fugit în America prin anii '70 pentru că avea probleme politice şi care era copilul teribil al regiei româneşti în perioada respectivă, generaţia Tocilescu, şi a făcut un spectacol.
 
El fiind angajat la Teatrul din Pietroşani, la Hunedoara, i s-a impus pe linie de partid să facă acel spectacol şi a ştiut să lucreze cu trupa în aşa fel încât spectacolul să nu iasă o porcărie şi a ieşit chiar un spectacol destul de periculos pentru perioada respectivă şi eu am jucat rolul principal, am luat chiar şi nişte premii de interpretare. Aşadar am optat fără dificultate pentru teatru şi am dat examenul de admitere de vreo cinci ori pentru că pe vreme aia se intra foarte greu, erau două-trei locuri şi erau sute de candidaţi. Am intrat până la urmă, i-am păcălit pe cei din comisie, lumea se miră şi în ziua de azi „oare cum o fi intrat ăsta?“. 
 
Trebuie să fi avut totuşi ceva talent.
 
Eu regret „Cântarea României“ (festival naţional desfăşurat în perioada comunistă, n.r.), dar nu ca formă, ci ca fond al problemei. În ciuda faptului că multă lume zice că la „Cântarea României“ se spuneau poezii patriotice, se făcea propagandă pentru Partidul Comunist, „Cântarea României“ avea foarte multe talente, a descoperit foarte multe talente. Eu dacă vă spun acum un text al lui Nicolae Labiş despre comunism, care este de propagandă , o să ziceţi „dar ăsta nu este un text de propagandă“. Textul ăsta, cu care eu am intrat şi la teatru, nu este de propagandă, dacă ştii cum să-l zici.
 
Foarte mulţi dintre actorii, cântăreţii, dintre oamenii care ne încântă astăzi cu talentul lor au trecut prin „Cântarea României“ fără să se mânjească
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
Ţine de creier, poţi fi atent la nuanţe, dacă reuşeşti să faci lucrul ăsta, dintr-odată îţi dai seama că poţi da valoare unor lucruri fără să te mânjeşti, ori foarte mulţi dintre actorii, cântăreţii, dintre oamenii care ne încântă astăzi cu talentul lor au trecut prin „Cântarea României“ fără să se mânjească. Au fost doar talentaţi şi atât, şi au convins cu talentul lor. Sigur că mulţi dintre ei au luat locul doi sau trei, nu au luat locul întâi pentru că nu l-au preaslăvit pe Ceauşescu, dar nu au luat locul doi pentru talent, ci pentru mesajul politic pe care-l transmiteau. Foarte multe dintre talentele astea nu s-au pierdut, astăzi este foarte greu să găseşti talente la acel nivel. Noroc cu nişte emisiuni de talente care au apărut în ultimii ani şi mai descoperim şi noi că sunt foarte mulţi oameni cu o soartă destul de tristă, şi care ne impresionează foarte tare cu talentul lor. 
 
Şi Daciada?
 
Daciada (competiţie sportivă din perioada comunistă, n.r.) la fel, aici sunt lucruri şi mai grave. Daciada era tot aşa un soi de pepinieră pentru tinerii sportivi, care erau luaţi direct din şcoală şi participau la manifestări sportive la nivel naţional, până ajungeau la campionate naţionale şi se descopereau nişte sportivi fabuloşi pe vremea aia. Ei există şi astăzi, dar nu-i descoperi pentru că e foarte greu să ajungi să faci un sport astăzi. Dacă s-ar renunţa pe jumătate la raportarea asta mercantilă în ce priveşte sportul, dacă s-ar renunţa pe jumătate la fotbal şi s-ar îndrepta atenţia şi către celelalte sporturi, vă garantez că România ar ajunge să-şi ocupe locul pe care îl merită în raport cu celelealte naţiuni.
 
Celelalte sporturi, unde uneori avem performanţe mai mari decât în fotbal.
 
În momentul acesta am coborât foarte mult pentru că nu mai ai de ce să faci sport dacă pe tine te costă nu ştiu cât să faci un sport şi nu ai nici satisfacţie pentru că Federaţia nu primeşte bani, nu ai unde să te antrenezi. 
 
Să vă spun un caz concret, fetele mele fac gimnastică ritmică, una dintre profesoarele lor antrenează lotul naţional de patinaj artistic. Copiii respectivi sunt campioni europeni, acum şase dintre ei au depăşit baremurile olimpice şi sunt acceptaţi la orice olimpiadă, are trei campioni mondiali. Flamaropolul s-a închis, fac antrenament de la 7 dimineaţa în Mall Afi, pentru că la ora aia nu sunt alţi copii pe patinoar. Chiar i-am văzut o dată. Nu au cum să facă piruete pentru că sunt 100 de alţi copii pe patinoar, păi nu e voie să faci aşa ceva. Tovarăşi miniştri, tovarăşi şefi de federaţii şi ce mai sunteţi voi, hai să facem ceva.
 
 
Suntem conduşi de mediocri la toate nivelurile astea statale şi mediocritatea cere mediocritate, pentru că dacă ai scos capul ţi-a dat una. Asta este marea problemă: mediocritatea are nevoie în jur doar de mediocritate
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
 
Când am văzut săritorii la trambulină sărind de pe palier pe saltea pentru că nu au un bazin, mi s-a rupt sufletul şi acolo România a demonstrat că poate face performanţe uluitoare. Hai să lăsm un pic fotbalul, fir-ar el să fie, şi să trimitem nişte bani către aceste Federaţii care au rezultate foarte mari. Nu curling, că noi nu ştim să dăm cu mătura în faţa blocului, dar pe gheaţă, dar sunt sporturi care au rezultate foarte mari. Nimic. De ce să avem campioni europeni şi mondiali? „Hai, domne că ne încurci. Lasă aşa mai la mediocru“, pentru că ce se întâmplă în ţara asta, în momentul ăsta, este următorul lucru: suntem conduşi de mediocri la toate nivelurile astea statale şi mediocritatea cere mediocritate, pentru că dacă ai scos capul ţi-a dat una. Asta este marea problemă: mediocritatea are nevoie în jur doar de mediocritate, o problemă pe care v-a trebui să o rezolvăm într-un fel sau altul.
 

Reîntoarcerea la teatru

 
 
Aţi venit la Bucureşti cu un vis: să faceţi teatru. Şi cu toate acestea spuneaţi că aţi părăsit scena teatrului fără prea multe regrete pentru că nu aveaţi satisfacţie? La ce vă refereaţi?
 
Se făceau numai spectacole bizare, fără mesaj şi fără consistenţă. Se făceau experimente pe care Andrei Şerban sau Radu Penciulescu oricum le făcuseră prin anii '60 - '70 şi atunci nu înţelegeam de ce se mai reluau aceste experimente, sunt depăşite de timp. Nu aveam de ce să mai stau în teatru în acel moment. 
 
Dar cum s-a născut dorinţa asta de a părăsi scena, totuşi aţi făcut o facultate, aţi dat de cinci ori examenul.
 
Nefericirea asta a mea, şi nu numai a mea, ci a mai multor actori, începuse cu mult înainte să plec, cu vreo cinci- şase ani înainte. Atâta vreme cât teatrul în loc să-şi vadă de treaba lui şi de drumul lui încearcă să intre în competiţie cu televiziunea, ai pierdut partida, pentru că nu ai cum să intri în competiţie cu televiziune. La teatru urmăreşti altceva, să transmiţi emoţia spectatorilor nemijlocit, fără niciun fel de cameră, fără niciun fel de montaj. La teatru oamenii vin, râd pe bune, plâng pe bune, se gândesc la viaţa lor, au satisfacţii intelectuale şi emoţionale nemijlocite, pe când televiziunea, filmul şi genul ăsta de spectacol este cu totul şi cu totul altceva.
 
Nu zic că nu poţi fi impresionat uitându-te la televizor, dar e altceva. Teatrul în momentul acela nu-şi mai propunea să mai creeze ceva  în sală, ci doar să creeze imagini şi nişte bizarerii nespecifice teatrului şi am zis că nu mă mai interesează. Nu am învăţat asta în şcoală, eu am învăţat că pe scenă trebuie să trăieşti, să ai emoţii, să ai o relaţie cu partenerul. Dacă tu mă pui să fac trei paşi, să ridic mâna stângă şi să fac cu degetul nu ştiu cum, nu înţeleg, dacă nu îmi explici de ce. Dacă îmi spui că dă bine, sănătate, eu nu fac aşa ceva. Ia-l pe nenea de la centrală, pe fochist, şi este exact acelaşi lucru, nu ai nevoie de actorie. 
 
Totuşi în 2011, după 12 ani de pauză, aţi revenit pe scenă în piesa „Marfa vie“. Cine v-a convins că ar fi un moment bun pentru o revenire?
 
M-am întors pentru că proiectul pe care l-am început a fost o întâmplare. Nu a fost pentru că nu mai puteam eu de dorul teatrului şi ardeam de nerăbdare, nu, nici vorbă. Am un prieten foarte bun Dragoş Câmpean, regizor şi actor la Teatrul din Ploieşti, care a pus mâna, fiind coleg cu Nae Urs, un mare actor şi adaptor de nuvele, şi a făcut o adaptare după două nuvele ale lui Cehov.
 
A luat povestea dintr-o nuvelă şi a mai îmbogăţit-o cu bucăţi din altă nuvelă foarte asemănătoare, şi a ieşit un text foarte bun, la care Nae am înţeles că a lucrat 20 de ani, un perfecţionist, nu a făcut-o aşa din poanie, a stat omul şi a rumegat până a fost mulţumit de rezultat. Atunci Dragoş i-a zis „domne aş vrea să-ţi pun în scenă textul ăsta pentru că este foarte bun şi este foarte actual ce se întâmplă acolo“, deşi Cehov nu e chiar aşa cum ştim noi că este, povestea este mult mai alertă şi răsturnările de situaţii se petrec cu mare frecvenţă în spectacol şi l-am ajutat să ridice spectacolul pentru că urma să joace altcineva.
 
El mi-a fost mie student, la un moment dat am predat şi eu, dar am renunţat prin '92-'93 şi am zis „hai că te ajut să ridici în picioare spectacolul“ şi apoi urma să vină actorul pe care îl distribuise iniţial şi care era plecat cu un alt proiect în străinătate. În momentul în care s-a întors actorul respectiv nu prea mai avea timp pentru că intrase în alt proiect şi Dragoş zicea „asta e o să renunţ. Acum, numai dacă nu vrei să joci tu“. (Râde) 
 
 
Există nişte resorturi interioare, emoţional vorbind, pe care tu dacă eşti în activitate le găseşti mult mai uşor, ştii unde să te duci în tine, în emoţiile tale şi în ce ai trăit tu, ca să apeşi exact acolo unde trebuie ca să îţi creeze starea de care ai nevoie la un moment dat. După 12 ani, ai pierdut resorturile astea, a fost greu
 
Florin Busuioc, actor şi om de televiziune
 
 
Şi cum de aţi acceptat?
 
Mi-a fost foarte frică, sincer, pentru că 12 ani de pauză e o perioadă foarte lungă, nici un an de pauză nu e o perioadă scurtă, pentru un actor o pauză îndelungată creează multă rugină. Problema care este cu pauza, nu e că îţi pierzi îndemânarea, nu. Problema este că există nişte resorturi interioare, emoţional vorbind, pe care tu dacă eşti în activitate le găseşti mult mai uşor, ştii unde să te duci în tine, în emoţiile tale şi în ce ai trăit tu, ca să apeşi exact acolo unde trebuie ca să îţi creeze starea de care ai nevoie la un moment dat. După 12 ani, ai pierdut resorturile astea, a fost greu, dar după aia am recidivat, tot cu Dragoş Tâlpan pentru că spectacolul ăla, nu că mi-a dat încredere neapărat, ci este un alt aspect foarte important: e un spectacol pe care l-am jucat la Teatrul ArCub, un spectacol oarecum independent, nu este un spectacol care să intre în vreun repertoriu al unui taetru, este un spectacol produs de Teatrul ArCub şi făcut cum se putea, în funcţie de programul nostru, pentru că fiecare actor era angajat în alte locuri sau alte proiecte. 
 
Florin Busuioc, alături de Ana Covalciuc şi Tudor Smoleanu, în spectacolul „Marfa vie“ FOTO modernism.ro
 
Al doilea spectacol, de la Act, „Fidelitate“, are cam aceleaşi condiţii, un proiect indepenent, pe care l-am creat noi, am făcut decorurile cum am putut, nu a depins nimeni de noi. Asta este foarte important, eu într-un teatru de stat nu mai pot să mă duc. Unul dintre motivele pentru care am plecat din teatru este şi apariţia acestei poveşti cu vremea de la Pro TV, unde eram prins mai toată ziua sau la ore la care ori aveam repetiţie, ori spectacol şi mi-era foarte greu să mă împart. Acum lucrurile sunt mult mai simple în felul ăsta de organizare, produci un spectacol şi îl propui unui teatru şi este acceptat sau nu. Joci când ai timp, eu sigur că am mai abuzat şi i-am mai rugat pe Magda şi pe Victor „vă rog eu din suflet mai fă-mi şi mie tura pentru că am un spectacol la Teatrul Act şi vreau să mă duc“. Spectacolele astea, chiar dacă nu le-am jucat foarte des, mă ajută să-mi găsesc un soi de sistem de referinţă, nu pot spune neapărat că m-am plafonat făcând televiziune, dar din când în când ludicul Busuioc are nevoie aşa de câte o ieşire, de câte un puseu de teatru şi îmi place foarte mult când am câte un spectacol. 
 
Cum a fost experienţa colaborării cu regizorul Costa Gavras?
 
Scurtă şi pentru mine, şi pentru el. (Râde) Eu eram un ofiţer care lua parte la planificarea gazării cât mai multor evrei şi ăştia stau de vorbă deasupra unei hărţi. Scena, care s-a filmat dintr-o singură mişcare, şi-a orchestrat-o domnul Gavras extaordinar, nici nu ţi-ai dat seama că aveai un regizor care îţi cerea ceva, el ne-a rugat doar să ne raportăm la situaţia aia. Nu l-am cunoscut, dar lucrul cu el, atât de puţin cât a fost, mi-a dezvăluit un om senzaţional, la fel şi cu Lelouch (regizorul Claude Lelouch, n.r.), care spre deosebire de Costa Gavras este mult mai vulcanic, dar este asemănător ca stil de lucru. Însă domnul Lelouch este un vulcan. Doi regizori absolut senzaţionali pe care i-ai admirat în facultate, în tinereţe şi ai marea ocazie să te întâneşti cu astfel de oameni. Ce vrei mai mult? Nici nu contează că durează o oră sau câteva zile, întâlnirea în sine este inegalabilă. 
 
 
În alte rânduri mărturiseaţi că Marin Morar, Franz Kafka şi Adrian Sârbu sunt oamenii care v-au inspirat? Ce au în comun cei trei?
 
Au foarte mult curaj pentru că au spart nişte convenţii. Şi Marin Morar în teatru în perioada în care acesta începea să se schimbe ca şi abordare. Împreună cu Dinică au avut un curaj uriaş în perioada aia să schimbe abordarea teatrală. Kafka, de asemenea, a avut curaj pentru că a scris un pic altfel decât scriau toţi în perioada respectivă, a venit cu ceva deosebit, nu ştiu dacă s-a tras şi din psihozele lui, pentru că şi-a ars toate cărţile, nu mai voia să publice nimic. Adrian Sârbu a avut curaj să facă posibilă întâmplarea asta care se numeşte Pro TV, în perioada în care România nu se regăsea, era într-o perioadă de bulversare. A pus nişte lucrui la punct în aşa fel în pagină încât a avut un curaj nebun şi o îndrăzneală apropae dementă să vină cu această nouă abordare de TV după 30 de ani în care România trăise un coşmar. Nu toţi au fost de coşmar, dar până prin '79 s-a făcut televiziune calumea şi la noi, cu îndrăzneală, cu Bocăneţ (Alexandru Bocăneţ, regizor, n.r.) şi cu Vornicu (Tudor Vornicu, jurnalist, n.r.) şi cu actori minunaţi, dar după, a fost o perioadă lungă în care nu s-a mai făcut televiziune aproape deloc şi a venit Adrian Sârbu cu o abordare senzaţională. 
 
Aţi terminat scenariul?
 
Scenariul de scurtmertraj l-am terminat, acum trebuie să văd cine îmi poate da nişte bani să-l fac, pentru că eu nu mă pot angaja singur. Am făcut eu un buget estimativ care îmi permitea să mi-l finanţez singur, dar când am vorbit cu o echipă de filmare şi mi-au spus preţul mi-am dat seama că nu pot singur şi va trebui să găsesc finanţare undeva. Ori la CNC, să văd dacă îl acceptă, sau dacă nu, pe acelaşi sistem pe care am lucrat în ultima vremea, proiect individual, independent, găsesc pe cineva care vrea să se implice. 
 
Cum este povestea? V-aţi cândit la actori?
 
M-am gândit la familia Zamfirescu, Florin şi Vlad, este vorba despre un tată de la ţară şi fiul dintr-un mare oraş şi cred că li s-ar potrivi foarte bine pe ce am scris eu. Cu Vlad deja am vorbit, urmează să văd dacă şi maestrul Florin are timp şi dacă îi place. Şi dacă vor vrea, în primăvară încep să-l fac.
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: