Românca aleasă Profesorul Anului la o universitate americană: „Mi s-au umplut ochii de lacrimi când le-am vorbit studenţilor despre Revoluţia din 1989”

Românca aleasă Profesorul Anului
la o universitate americană: „Mi s-au umplut ochii de lacrimi când le-am vorbit
studenţilor despre Revoluţia din 1989”

Ana Maria Wetzl, în alb, alături de câţiva dintre colegii de la Universitatea Kent FOTO: arhiva personală

Ana Maria Wetzl este profesoară de peste 15 ani la Universitatea Kent, iar unul dintre cursurile pe care le predă studenţilor americani este legat de viaţa în vremea unui regim totalitar – aşadar, poveştile din experienţa personală au fost împărtăşite firesc şi cu multe emoţii

În urmă cu 20 de ani, Ana Maria Wetzl s-a mutat în Statele Unite ale Americii alături de soţul ei. Acolo şi-a luat doctoratul în filosofie, la Universitatea din Indiana, Pennsylvania, şi apoi a început să predea la prestigioasa Universitate Kent unde, în luna octombrie a acestui an, a câştigat premiul de Profesorul Anului.

În urmă cu nouă ani, Ana Maria Wetzl a câştigat prestigiosul premiu „CCCC James Berlin pentru Disertaţie Impresionantă”, lucrarea ei fiind cea mai bună, dintre sutele trimise, de către profesori de engleză din toată America. 

Originară din Piteşti, Ana Maria a fost prima câştigătoare din Europa în cei 20 de ani de când se decernează acest premiu important. 

Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, Ana Maria Wetzl a vorbit despre importanţa prestigiosului premiu câştigat, dar mai ales despre diferenţele dintre mediul academic din SUA şi cel din România.

„Weekend Adevărul“: Ai câştigat titlul de Profesorul Anului la Universitatea Kent. Care este parcursul unui profesor pentru a câştiga?

Ana Maria Wetzl: Premiul este foarte important pentru că scoate în evidenţă munca pe care o depun cu studenţii. Am foarte mulţi colegi care sunt profesori excelenţi şi am fost tare surprinsă că studenţii m-au ales pe mine. Din câte mi s-a spus, în fiecare an Comitetul primeşte sute de nominalizări pentru profesori din toate disciplinele predate la Kent State, şi când un profesor câştigă, asta se întâmplă după nominalizări repetate. În plus, peste tot există un anumit nivel de rivalitate între diferitele campusuri ale Kent State – noi avem un campus central şi încă şapte campusuri regionale, eu lucrez la unul dintre campusurile regionale. Premiul recunoaşte că profesorii de la campusurile regionale muncesc foarte mult şi sunt apreciaţi de studenţi.

Cum decurge, în linii mari, o zi petrecută de tine la Universitatea Kent?

Eu petrec trei ore pe săptămână cu fiecare grup de studenţi, şi în fiecare semestru am cinci grupe, fiecare de 20 sau peste 20 de studenţi. În plus, trebuie să am cinci ore de lucru la birou, când ei pot veni să ceară ajutor cu temele. Majoritatea muncii o fac de acasă, când citesc lucrările lor şi ofer sugestii pentru diferitele proiecte. De exemplu, studenţii mei trebuie să scrie câteva eseuri şi lucrări mai lungi; în decursul fiecărei lucrări, ei primesc sugestii de la mine de cel puţin trei ori – deci, lucrările lor sunt, de fapt, o colaborare care durează câteva săptămâni pentru fiecare eseu. Toate aceste recomandări şi corectări le fac de acasă. În plus faţă de lucratul cu studenţii, am şedinţe cu diferitele comisii şi proiecte pentru campus – acestea sunt voluntare, nu sunt obligată să mă implic, dar sunt proiecte sau organizaţii importante. De exemplu, sunt implicată în nişte proiecte de promovare a diversităţii, sunt secretara consiliului de profesori din campusul meu şi sunt consilierul clubului de engleză. Dacă am timp, mai lucrez la un proiect de cercetare. E dificil să găsesc timp pentru asta în timpul semestrului, dar e obligatoriu să continui să scriu, să public şi să merg la conferinţe, pentru că asta mă ajută să fiu o profesoară mai bună.  

Lucrări publicate în colaborare cu studenţii

Cum este să le predai studenţilor americani? Te-ai gândit că va fi altfel decât ai fost învăţată în România?

Lucrul cu studenţii americani este foarte intens. Când eram studentă în România, nu mi-au plăcut niciodată prelegerile, când profesorul venea cu un teanc de hârţoage şi dicta. Acela nu este predat. Tot ce fac în clasă este foarte la îndemână şi aplicabil. Dacă le explic un concept, trebuie să am şi o activitate pentru ei, să vadă cum se aplică conceptul respectiv. Dacă le dau o activitate, trebuie apoi să le dau sugestii sau să le dau o notă cu explicaţii. Fiecare oră petrecută în clasă înseamnă o oră de muncă în afara clasei pentru ei, şi câteva ore de muncă pentru mine. Studenţii sunt respectaţi, opiniile lor sunt bine-venite, şi învaţă unul de la altul la fel de mult cât învaţă de la mine.

Cât de mari sunt diferenţele între sistemul universitar american şi cel românesc? Ne poţi da câteva exemple relevante?

Nu ştiu cum este şcoala în România acum pentru că am plecat de mult. Când eu eram studentă, se punea accentul pe memorare, în majoritatea cursurilor. Profesorii dictau, studenţii scriau şi redau robotic totul în ziua examenului. Aici e important să reţii informaţiile, dar e şi mai important să ştii cum să le aplici. Studenţii inteligenţi şi muncitori sunt apreciaţi şi promovaţi. De exemplu, unii dintre studenţii noştri fac proiecte de cercetare cu profesorii şi publică împreună. Penultima mea lucrare e publicată cu doi studenţi – va apărea în primăvara lui 2022 într-o publicaţie foarte bună. Studenţii vin la universitate nu doar să înveţe, ci şi să se dezvolte ca oameni. Avem organizaţii şi iniţiative pentru a-i încuraja să îşi facă prieteni, să se ajute unul pe altul, să facă bine în comunităţile din jurul campusului.  

Istorie aplicată

Cum decurge relaţia profesor-student în America faţă de România?

Cred că asta depinde de fiecare profesor. În general, profesorii de aici sunt mult mai apropiaţi de studenţi. Studenţii sunt respectaţi mai mult şi sunt încurajaţi să aibă iniţiativă. Dar, cum spuneam, depinde de profesor. Am avut profesori extraordinari şi în România. De exemplu, diriginta mea de la Liceul „Zinca Golescu“ din Piteşti, doamna Apşan, era foarte apropiată de noi şi ne trata mereu cu respect. În facultate, doamna profesoară Rujan ne încuraja să gândim şi ne respecta.

Ana Maria, alături de prestigioasa diplomă FOTO: arhiva personală

 

Ai primit întrebări de la studenţii americani privind România?

Semestrul acesta predau un curs care se numeşte „Viaţa şi Literatura Regimurilor Totalitare“. Ca parte din curs, studiem România, şi îmi pun tot felul de întrebări. Una dintre studente m-a întrebat dacă familia mea ne-a spus nouă, celor mici, ce se întâmpla în timpul Revoluţiei. Le-am spus că da, părinţii au crezut că e foarte important să ştim ce se întâmplă, şi le-am povestit cum am mers în Bucureşti să punem flori la bălţile de sânge din Piaţa Revoluţiei. M-a surprins reacţia pe care am avut-o când povesteam – mi s-au umplut ochii de lacrimi. A trecut atât timp de atunci, credeam că nu îmi mai pasă şi pot discuta Revoluţia ca pe un fapt istoric, dar se pare că nu este posibil să nu mă întristez când îmi amintesc ce au păţit bieţii oameni. Cred că întrebarea m-a şi surprins puţin. 

Mesaje de la studenţi

 

Care a fost complimentul cel mai drag pe care l-ai primit de când predai în universităţile din America?

După cum spuneam, studenţii de aici sunt mai apropiaţi de profesori decât studenţii din România şi nu ezită să spună dacă nu le convine ceva sau dacă le place ce facem cu ei. Din când în când, mai primesc câte un e-mail sau o scrisorică în care îmi spun cât de mult apreciază ce fac şi că ceea ce fac eu în clasă cu ei îi inspiră. De obicei, ei trimit mesajele astea după ce termină facultatea. Însă faptul că nu uită ce am făcut la curs e mare lucru.

Ai plecat de aproape două decenii în America. Cum a fost adaptarea la nouă ţară?

A fost destul de uşor, pentru că eu cunoşteam limba bine şi familia soţului m-a primit cu braţele deschise. Nu am încercat să caut comunitatea română. Mi-am văzut de şcoală – am început masteratul la un an după venirea aici şi doctoratul la un an după ce am terminat masteratul – şi de serviciu. Din când în când, am dat de câte o româncă, şi am ţinut legătura cu cele care erau pe sufletul meu. De exemplu, la un alt campus regional al Kent State am găsit încă două românce, Daniela şi Sorina, care îmi plac foarte mult, dar pe care le văd rar, pentru că în afara serviciului şi muncii de cercetare, restul timpului îl dedicăm familiei.

Vă mai recomandăm şi:

Profesoara care ajută elevii să găsească matematica în muzica clasică şi în… floarea-soarelui

Mesajul unei profesoare, după publicarea rezultatelor la Evaluarea Naţională 2021: „Nota de la examen nu trebuie să fie 9 sau 10 ca să-l felicitaţi”

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările