Când, trei ani la rând, peste jumătate din absolvenţii claselor a XII-a pică examenul naţional de bacalaureat, probând în fapt falimentul sistemului public al Educaţiei,

şi când, în clasa a VII-a, până să înceapă măcar rezolvarea problemei de Fizică, elevii întreabă senin "Doamnă, ce înseamnă jgheab? Dar muchii? Dar teşite?", probând în fapt analfabetism lingvistic structural,

şi când, în clasa a VI-a, elevii (şcoliţi de educatori şi profesori diferiţi) scriu negru pe alb că 40 x 90 = 36 şi 18000 x 20 = 3600, aplicând aberant simplificarea cu 10, ca şi când ar împărţi numerele, în loc să le înmulţească, probând în fapt analfabetism matematic structural,

şi când, ani la rând, România ocupă constant locuri în ultima treime din lume la testările internaţionale consacrate PISA / TIMMS / PIRLS, ori ultimul loc în Europa la clasificarea ELLI (European Lifelong Learning Index), probând în fapt inadecvarea structurală a sistemului public al Educaţiei la provocările lumii în care trăim acum şi în care vom trăi de-acum înainte,

şi, în fine, când, într-un plan mai larg, Comisia Europeană caracterizează Acordul de Parteneriat pentru utilizarea fondurilor comunitare în perioada 2014-2020 transmis de Guvernul României ca fiind "lipsit de viziune strategică" ("Global, documentul demonstrează insuficientă orientare spre rezultat. Rezultatele propuse sunt descrise într-o manieră prea vagă, nu sunt suficient de concrete şi ar trebui reconsiderate, împreună cu obiectivele propuse. Realizările aşteptate trebuie să fie mai concrete, stabilind legături mai bune între zonele de finanţare identificate şi rezultatele aşteptate" - feedback-ul oficial la documentul guvernamental remis pentru a primi "decât" 39 miliarde de euro de la Europa, din care o bună parte pentru un alt fel de şcoală), probând în fapt incompetenţă structurală grosieră în materia formulării politicilor publice la necesarele standarde europene,

când toate cele de mai sus sunt dovedite incontestabil, de ani şi ani buni, dumneavoastră cum aţi caracteriza starea de fapt a Educaţiei şi raportarea în serie continuă fără excepţie deocamdată a decidenţilor politici la această stare de fapt?

Eu o caracterizez drept subminare directă a puterii statului român, în sensul propriu al art. 162 Cod penal (“acţiune… de natură să slăbească puterea de stat” – cu excepţia modului de executare a acţiunii, care nu este „armat” precum specifică articolul citat, ci cu mult mai insidios, mai perfid şi, deci, mai complicat de contracarat). Citiţi conţinutul întregului Titlu I al Părţii speciale a CP 2006 (“Infracţiuni contra siguranţei statului”) în cheia posibilelor relaţii ale infracţiunilor menţionate cu cauzele profunde ale stării actuale a Educaţiei şi, poate, veţi vedea Şcoala noastră de azi cu alţi ochi.

Vestea proastă, însă, este dată de următoarea ecuaţie letală pentru România: incompetenţă plus rea-credinţă egal inconştienţă strategică. Şi asta pentru că independenţă şi suveranitate naţională înseamnă putere reală, nu surogat mimat electoral, de ochii lumii. Or, incompetenţă plus rea-credinţă acum în Educaţie înseamnă, direct, subminare pe termen scurt, mediu şi lung a puterii statului român. Ce calitate umană şi profesională vor avea cei care peste zece-cincisprezece ani vor lucra în Apărare, Sănătate, Afaceri Externe, Administraţie Publică, Educaţie (EDUCAŢIE!...), fiind ei produsul unui sistem educaţional care azi dă societăţii peste 50% respinşi la examenul naţional de bacalaureat, iar o bună parte din rest are serioase probleme de analfabetism funcţional, aşa cum este documentată situaţia cu subiect şi predicat în toate rapoartele oficiale serioase despre sistemul educaţional al României?

Pentru mine, această stare de fapt, care dinamitează structural-degenerativ fibra statului român (cu bună-ştiinţă cinică? din prostie pură şi simplă? şi-şi?), este de neacceptat. Şi în acest punct, mesajul meu pentru nevoia transformării istorice de sistem a Educaţiei în România este cât se poate de puternic şi neechivoc.

Acesta este Proiectul Naţional al României, strategic necesar pentru noi, în deceniul 2014-2024!

Acum, România secolului XXI funcţionează împiedicat, cu un sistem public al Educaţiei de secol XX în cel mai bun caz – şi această stare de fapt are a fi pusă în bună ordine urgent. În plus, atacul ineptocraţiei la starea Educaţiei constituie o vulnerabilitate critică directă pentru siguranţa noastră naţională. Drept pentru care, acum, societatea românească în ansamblul său are a face un lucru şi numai unul în materia Educaţiei: trecerea Şcolii ca sistem din secolul XX în secolul XXI.

Specific, schimbarea paradigmei Educaţiei în România are trei surse strategice de materializare:

  1. VALORILE pe care Şcoala ca sistem le cultivă copiilor noştri în secolul XXI: care sunt ele, de fapt, pentru următorii 15-25 de ani, spre deosebire de starea actuală, în care sistemul educaţional... NU CULTIVĂ NICIO VALOARE, în mod autentic?!...
  2. modelul de ARHITECTURĂ CURRICULARĂ de secol XXI, ce operaţionalizează cultivarea valorilor pe care le dorim, ca societate, pentru copiii noştri: cum arată acest model, de fapt, pentru următorii 15-25 de ani, spre deosebire de cel actual, identic celui de acum 30-40 de ani?
  3. modelul de CARIERĂ DIDACTICĂ de secol XXI, modern, viabil şi funcţional pentru personalul didactic din preuniversitar: ce tip de carieră didactică au a parcurge dascălii în următorii 15-25 de ani, spre deosebire de cel actual, identic celui de acum 30-40 de ani?

Până când România nu dă răspunsuri operaţionale consistente, viabile strategic, celor trei teme de mai sus, orice altă intervenţie de sistem e formă fără fond (povestea cu OUG 117/2013 e doar o farsă tristă, de lamentabil prost gust!...). Iar acest proces istoric este legic, imanent, implacabil – indiferent cât de mult timp diverse personaje vremelnice triste, de pseudo-anvergură vor mai ţine aiurea piciorul pe frâna schimbării, în virtutea poziţiilor de autoritate formală pe care, încă, le deţin. Cu cât mai târziu ne vom apuca de treabă serios, cu atât mai rău va fi pentru noi, ca societate – pentru că vorbim de fibra însăşi a siguranţei naţionale a României!

Mai pe româneşte şi mai puţin principial, pun acum degetul pe rana cea mai purulentă, aceea a relaţiei clasei politice din România cu sistemul public al Educaţiei din România.

Din 1999-2000 începând, am interacţionat direct, în materia Educaţiei, cu toţi ocupanţii fotoliului de Preşedinte al României: Ion Iliescu; Emil Constantinescu; Traian Băsescu. Am interacţionat nemijlocit cu Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu şi Victor Ponta, în calitatea lor de prim-miniştri ai Guvernului României. Am interacţionat nemijlocit cu Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, Cristian Adomniţei, Mircea Miclea, Mihail Hărdău, Daniel Funeriu, Cătălin Baba, din nou Ecaterina Andronescu, Liviu Pop, Mihnea Costoiu şi Remus Pricopie, ca miniştri ai Educaţiei (Mircea Miclea este, pentru mine, singura excepţie notabilă într-o lungă serie de „dialoguri ale surzilor”). Am interacţionat nemjlocit cu toţi secretarii de stat pentru învăţământ preuniversitar din subordinea miniştrilor pe care i-am menţionat anterior. Am pledat tema nevoii strategice de schimbare a paradigmei Educaţiei în conversaţiile mele directe cu foarte mulţi membri ai Parlamentului României şi/sau europarlamentari, pe mulţi cunoscându-i direct, personal.

Implicare şi asumare politică de vreo consistenţă cât de cât notabilă, până acum? ZERO!

Drept pentru care pe toţi cei nominalizaţi mai sus vă fac direct răspunzători de faptul că azi România este într-un film, iar Educaţia a rămas încremenită în filmul de dinainte de 1989. Acum, Educaţia e formă fără fond, după toate evaluările internaţionale serioase, şi voi ştiţi foarte bine acest lucru. Din incompetenţă, din orgoliu, din interese meschine electorale, pentru că nu v-a păsat sau, pur şi simplu, de frică n-aţi făcut ce ar fi trebuit să faceţi pentru ca România secolului XXI să fie propulsată, ca performanţă naţională, de un sistem public al Educaţiei gândit şi proiectat pentru valorile secolul XXI. Fără excepţie, eu, cetăţeanul, am acordat votul meu pe rând fiecărui partid politic din care faceţi parte, cerându-vă în schimb să scoateţi Educaţia din paradigma comunistă – n-aţi făcut-o. V-aţi bătut joc, politic, de votul meu, aşa cum v-aţi bătut joc, politic, de Educaţie ca sistem, şi de oamenii şcolii pe care i-aţi folosit, cinic, drept masă de manevră electorală. Să vă fie ruşine!

„You can fool all the people some of the time, and some of the people all the time, but you cannot fool all the people all the time." ("Îi poţi prosti pe toţi un timp, îi poţi prosti pe unii tot timpul, dar nu-i poţi prosti pe toţi tot timpul") (Abraham Lincoln)

La urmă, vreţi-nu vreţi, vă pasă-nu vă pasă, rămâne realitatea rece şi implacabilă, ce nu ţine seama de niciun calcul politic meschin, conjunctural: România secolului XXI nu poate porni din loc aşa cum se cade fără o Educaţie croită autentic pentru secolul XXI. Iar starea Educaţiei, aşa cum este acum, constituie o ameninţare directă la adresa siguranţei noastre naţionale, deoarece absolvenţi inepţi produşi de şcoala de azi pot deveni conducători inepţi ai României de mâine. Aşa încât azi, ca şi peste zece ani, ca şi peste douăzeci de ani tot de aici plecăm şi vom pleca, şi până nu vom rezolva chestiunea, între noi nu va fi deloc "pace sub măslini"...

În acest context, al unei realităţi educaţionale ce şi-a atins de mult limitele bunei funcţionări, Forumul Civic Educaţional este soluţia corectă la nevoia critică de reinterogare publică a paradigmei curente a Educaţiei în România, punând în prim-plan încurajarea cetăţeniei democratice, prin implicarea amplificată a profesioniştilor Educaţiei în politicile publice specifice şi în procesul de luare a deciziilor la nivel local, regional şi naţional despre viitorul Şcolii ca sistem. Promotoarea naturală a acestei transformări istorice a paradigmei educaţionale din România este Alianţa Colegiilor Centenare.

Alianţa Colegiilor Centenare (A.C.C.) reprezintă vocea democratică a elitei învăţământului preuniversitar din România, reunind la nivel naţional, ca organizaţie neguvernamentală înfiinţată în anul 2010, colegiile naţionale cu cea mai bună reputaţie din ţară, lideri de opinie şi mesageri ai valorilor autentice în comunităţile de aparetenenţă, în marea lor majoritate municipii reşedinţe de judeţe.

Colegiul Naţional “Sf. Sava” din Bucureşti – cel mai bun liceu din România în ultimii cinci ani, conform statisticilor M.E.N. – este instituţie-fondatoare a Alianţei. În mod natural, Alianţa Colegiilor Centenare, ca organizaţie civică neguvernamentală, este poziţionată perfect în rol de navă-amiral a schimbării paradigmei comuniste a educaţiei în România, fiind entitatea cea mai îndreptăţită să promoveze valorile democratice ale unui nou model de şcoală, antrenând în acest proces elevii, profesorii, părinţii şi comunităţile de reşedinţă ale liceelor membre A.C.C. participante în proiect, în cadrul Forumului Civic Educaţional.

Educaţia este, de departe, proiectul public numărul 1 în România în următorii 10-20 de ani. Miza istorică este succesul sau eşecul României, iar focalizarea complexă şi de lungă durată a ţării noastre pe transformarea profundă a Educaţiei pe toate palierele sale, într-o manieră fără precedent până în acest moment – incomparabilă cu oricare dintre schimbările ori corecţiile din zona publică la care suntem martori – reprezintă condiţia critică de succes a noii Românii Europene. Timpul va proba.

ROMÂNIA PE BUNE ÎNCEPE CU ŞCOALA PE BUNE.

(Text publicat şi în "Tribuna Învăţământului", anul LXV, nr. 1229 / 3109, 27 ianuarie-2 februarie 2014, p.1, 14)