Semnal de alarmă: Pandemia ne-a aruncat copiii într-o gaură neagră. Ce sechele le-a lăsat ultimul an micuţilor

Pandemia ne-a afectat pe toţi, dar, mai ales, pe copii

Psihologul Ilinca Balaş spune că pandemia ne-a modificat emoţional pe toţi la un nivel pe care, poate, nu îl percepem, deocamdată, în totalitate. Cât priveşte şcoala, în această perioadă, profesorii ar trebui să fie mai flexibili, mai preocupaţi de problemele şi de nevoile reale ale elevilor şi de a recupera conectarea care s-a pierdut, mai degrabă decât materia, spune expertul .

Şcolile s-au redeschis cu prezenţă fizică în localităţile în care rata de incidenţă este sub unu la mia de locuitori. Nici elevii şi nici profesorii nu mai sunt la fel, cel puţin din punct de vedere psihologic. „Prima întrebare care îmi vine în minte este ce s-a întâmplat în această perioadă, cu noi toţi (ce am trăit împreună, la nivel colectiv), dar şi cu fiecare în parte (care a fost experienţa distinctă, unică a fiecăruia dintre noi)? Un an şcolar, la prima vedere, dar, de fapt - un an de viaţă, care pare să semene mai degrabă cu o gaură neagră care a înghiţit timpul şi spaţiul şi din care ne străduim, cât, cum putem, să ieşim”, punctează Ilinca Balaş, psihoterapeut analist şi psiholog clinician la Clinica The Mind din Bucureşti.  

Zilele trecute, mai spune aceasta, când se vorbea de redeschiderea şcolilor, a circulat pe reţelele sociale o imagine cu un adult aşezat într-o bancă de şcoală, textul fiind: „Dacă rata de infectare scade sub 0,5 la mie, ne întoarcem cu toţii la şcoală”. „O glumă, desigur, dar care conţine un miez de adevăr, fiindcă, uneori, adevărul este mai uşor de spus în glumă. Cred că ne-am întors cu toţii la şcoală, odată cu copiii noştri, sau cu nepoţii, sau cu rudele care sunt cadre didactice, sau cu copilul nostru interior, sau, altfel spus, ne-am întors cu toţii la şcoala vieţii care, iată, şi-a redeschis larg porţile”, comentează specialista. 

Dincolo de această metaforă, adaugă ea, „cred, în fond, că redeschiderea fizică a şcolilor ne priveşte pe toţi, indiferent cât de personal suntem implicaţi sau nu, ne priveşte ca societate şi este important să înţelegem mai bine ce înseamnă momentul, care sunt problemele «nerezolvate», «suplimentare» cu care ne întoarcem şi cum putem folosi acest potenţial pentru a ne fi mai bine tuturor”.  

Nu mai suntem la fel

Punctul de pornire ar fi să înţelegem că nu mai suntem la fel, niciunii dintre noi. „Cei care se întorc nu sunt aceiaşi cu cei care au plecat fizic de la şcoală, în urmă cu un an. Ne-am transformat în acest an, poate mai mult decât ne putem da seama acum şi este important să lăsăm spaţiu şi înţelegere acestei realităţi pe care încă nu o putem percepe cu totul – vedem doar nişte părţi din ea, pe ici, pe colo”, adaugă psihologul. 

De fapt, nu ştim exact ce s-a întâmplat în interiorul nostru, în profunzime; nu ştim cât de afectaţi suntem, nu ştim cum, când şi la ce vom reveni, nu ştim amploarea daunelor interne, abia dacă putem ţine socoteala, contestabilă şi ea, a deceselor în urma COVID sau a îmbolnăvirilor. 

„Din nou, deviza pandemiei pare a fi incertitudinea, iar marea ei miză este să putem sta cu o grămadă de întrebări fără răspuns, aşa cum spunea Rainer Maria Rilke: «Ideea este să trăieşti totul. Trăieşte întrebările acum. Poate, treptat, fără să îţi dai seama, vei trăi într-o zi depărtată răspunsul»”. Cred că este momentul să trăim întrebările, deocamdată. Si asta aş face, în clasă, cu elevii: le-aş pune întrebări şi i-aş face să vorbească, i-aş învăţa să trăiască întrebările şi să accepte lipsa răspunsurilor. Aş spune «nu ştiu» mai des, mai apăsat, mai senin şi i-aş încuraja s-o facă. De data asta, şcoala poate să ne înveţe că este în regulă şi să nu ştim, ar fi poate o pregătire mai realistă pentru viaţă, decât să trebuiască mereu să ştim, să avem răspunsul, să răspundem corect…”, recomandă Ilinca Balaş.

„Aş privi-o ca pe un semnal de alarmă”

Aceasta mai spune că una dintre fetiţele ei, în prima zi de reluare a cursurilor, a povestit că, la prima oră, o linişte mormântală se instalase în clasă. „Era atât de linişte în clasă, încât profesoara i-a întrebat pe copii dacă sunt bine. Întrebarea i-a dezmorţit şi, în scurtă vreme, au revenit la forfota dinainte. Momentul rămâne emblematic, însă. Tăcerea copiilor era şi este îngrijorătoare. Aş privi-o pe un semnal de alarmă, aproape ca pe un simptom”, apreciază psihologul. 

„Aceasta pentru că una dintre marile provocări ale pandemiei a fost izolarea. Însă, odată cu revenirea, o provocare ar fi să nu rămânem izolaţi în prezenţa celorlalţi sau să izolăm experienţa în sufletul nostru. De-asta, este esenţial, este vital să vorbim. Să împărtăşim cât mai mult: cum a fost pentru noi, ce am simţit, care au fost greutăţile, ce s-a schimbat în noi. Să vorbim. Să nu ne izolăm în tăcere. Şcoala ar putea, acum mai mult ca oricând, să îi facă pe copii să vorbească. Prima întrebare pe care le-aş pune-o elevilor în clasă ar fi: cum a fost experienţa, pentru voi? Aş întreba pe fiecare în parte şi aş asculta fiecare poveste, cu interes, cu răbdare. Aş ţine un moment de reculegere pentru fiecare elev care a trăit pierderea cuiva în acest an. S-ar putea să dureze, să se piardă timp, din punctul de vedere al materiei, al sarcinilor, însă câştigul este unul mult mai mare, câştigul este reconectarea, este a fi împreună”, mai spune practicianul. 

„Trebuie să reînvăţăm să fim împreună”

Pasul următor ar fi trebuinţa de a reînvăţa să fim împreună: „Fizic şi să fim în/cu fizicul nostru, după un an în care am trăit atâtea experienţe prin intermediul ecranului, care a devenit aproape o prelungire a corpului nostru. Să învăţăm să readucem corpul nostru aici şi acum, căci el este marele nostru organ de simţ şi puntea dintre lumi, dintre interior şi exterior”. 

De aceea, explică psihologul, ar fi important să ne dăm timp să ne privim, să ne auzim şi să ne ascultăm, să ne simţim unii pe alţii. „Şcoala înseamnă o comunitate, care are nevoie să se reconstruiască, să se reconsolideze, ca după un cutremur – cât va dura, mai mult, mai puţin, depinde de efortul investit, un efort emoţional, un efort de conştientizare, de punere în cuvinte a experienţei, de timpul care va trece şi pe care îl putem valorifica, încercând să înţelegem ce am trăit, sau îl putem doar lăsa să măture şi să împrăştie experienţele în cele patru zări”, subliniază Ilinca Balaş. 

O criză înseamnă şi o oportunitate, ea ascunde un potenţial. „Poate fi, uneori, un catalizator al transformării. De-asta, marea oportunitate este tocmai această muncă de reconstrucţie. Nu (mai) suntem acum profesori, elevi, medici, psihologi, politicieni, ş.a.m.d., suntem, cu toţii, nişte simpli zidari cu uneltele în mână lucrând la temelia noastră. În ceea ce priveşte şcoala, cred că avem ocazia, pentru ultima parte a acestui an şcolar, să experimentăm într-adevăr şcoala altfel. Sau o altfel de şcoală: mai flexibilă, mai preocupată de problemele şi de nevoile reale ale elevilor şi de a recupera conectarea care «s-a pierdut» în perioada online-ului, mai degrabă decât materia. Avem multe de recuperat, mult mai importante, în plan existenţial, decât nişte informaţii, decât cunoaşterea în sine: ne avem de recuperat pe noi înşine şi unii pe alţii, ne avem de recuperat vieţile, timpul, corpurile… şi o putem face oriunde, oricând. Mai ales la şcoală”, conchide psihologul.