Chiar dacă PSD-ul naţional (elita) nu mai are vreo treabă cu epoca Abramburica, iar oamenii trimişi de partid în comisiile de învăţământ sunt bine pregătiţi în domeniu (poate mai bine pregătiţi decât mulţi alţii care, în lipsa pregătirii profesionale, încearcă să compenseze cu sloganuri pe Facebook), asta nu înseamnă că acelaşi exerciţiu de igenizare a avut loc în teritoriu. Adevărul este că la nivel local, mai ales în organizaţiile rurale, procesul de schimbare/diversificare a cadrelor nu este la fel de dinamic precum cel de la Bucureşti, mai ales în satele şi comunele unde aceiaşi primari fac de mulţi ani parteneriat onest cu aceiaşi oameni de încredere, pe care îi susţin să rămână directori de şcoală. Preşedintele nu e străin de vechii oameni de bază ai lui Ponta/Andronescu: pe lângă faptul că a încredinţat proiectul său de vază unui fost ministru în Guvernul Ponta, a avut grijă să implice în consultările asupra strategiei educaţionale pe adevăratele somităţi ale epocii Abramburica, Corina Standford Dumitrescu (aflată în primul rând la respectivele consultări) fiind doar un exemplu.

Dacă oamenii lui Iohannis nu au văzut-o venind, probabil că vor trăi reforma educaţională pe pielea lor, însă aceasta nu va putea fi implementată în fiefurile de putere ale PSD prin ocolirea oamenilor lui Andronescu. Miza nu este doar să treci o lege a educaţiei prin Parlament ca prin brânză, ci să urmăreşti cum se implementează ea în sala de clasă, iar ca să ajungă în sala de clasă, trebuie să treacă mai întâi pe sub atentul radar pesedist (inspectori şcolari, directori, primari, funcţionari), de multe ori rezistent la schimbare sau captiv intereselor acelor despoţi de la nivel local. Degeaba ai reformă ambalată cu experţi puri şi ONG-işti plini de sclipici, când, la nivel local, osatura e aceeaşi pe care oamenii Preşedintelui au condamnat-o în repetate rânduri: baroni locali fără viziune, profesori mediocri, dar gălăgioşi. Ce ghinion pentru Iohannis şi armata sa de reformatori, care şi-au construit carierele politice şi profesionale crezând că e de bun augur să opui mediocritatea penelistă ticăloşiei pesediste şi să te aştepţi la rezultate notabile. Ce ghinion pentru întâiul profesor al ţării, care şi-a făcut covor roşu (acum, şi la propriu) din reforma educaţională, gândită drept alternativa la modul auster în care domnea Ecaterina Andronescu pe Berthelot: cu decizii luate pe nepusă masă, unele complet iraţionale, sfidarea procesului de transparenţă decizională, politizare până în măduva oaselor. Alternativa a devenit un soi de spectacol în care se aplică domnia wishful thinking, nu domnia legii, iar măsurile ferme, dar nepopulare, sunt înlocuite de comitete, comiţii, strategii şi discursuri mieroase. De şapte ani!

De şapte ani!, iar acum, în sfârşit, există premisele pentru ca visul Preşedintelui să se îndeplinească, având o majoritate parlamentară cu ai săi, mai mult decât confortabilă pentru a trece o lege a educaţiei naţionale în care mediocrităţile iohanniste să co-existe cu ticăloşiile promovate de despoţii care, la nivel local, sunt încă tributari politicilor lui Andronescu. Pentru că şi PSD, şi PNL, şi UDMR sunt partide de primari, să nu vă aşteptaţi, deci, la prea mări bătăi de cap pentru autorităţile publice locale. Ce masă caldă? Ce reţea de transport şcolar, ce biblioteci, ce laboratoare? Dacă nu sunt bani de borduri, nu suntem curioşi. Pe un astfel de refren, în loc să avem descentralizare şi, implicit, o combatere inteligentă a abandonului şcolar la nivel local, cu primari care îşi dau silinţa să aducă fiecare copil la şcoală şi să-i dea de mâncare, vom avea ceea ce avem deja de ani de zile şi constatăm, la fiecare terapie de grup dezbatere despre educaţie, că e falimentar: un proces ultra-centralizat, în care nu ducem lipsă de strategii utopice şi documente de viziune, doar de soluţii punctuale şi ferme. La acest proces de rezolvare universală a unor probleme mult prea diferite, se adaugă şi durerea în cot faţă de finanţarea educaţiei: câţi lideri PSD, PNL sau UDMR şi-au aliniat primarii ca să îi convingă să acorde finanţare complementară, să asigure bani pentru hârtie igienică şi săpun în toaletele şcolilor? Eu n-am auzit nici măcar unul, şi poate acesta este un motiv pentru care încă avem toalete în curţile şcolilor. Raţionamentul este pueril de-a fir a păr: vreţi să faceţi şcoli verzi şi digitalizate cu oamenii care au dat din umeri (şi la Guvern, şi la Primărie) când elevii se înecau în fosele care operau pe post de toalete?! Pentru că ei se vor instala din nou la cârma inspectoratelor şcolare judeţene, acelea pe care Preşedintele le voia rase de pe faţa pământului, de îndată de algoritmul de guvernare se va aşeza şi va începe împărţeala ciolanului. România Educată cu oamenii lui Andronescu sau deloc, fiindcă proiectul nu are cum să treacă şi să fie implementat fără voturile PSD. Iar pentru că PSD are mai multe voturi decât PNL, să nu ne mire că vor da tonul în materie de politici educaţionale, iar în comisiile pe unde va trece legea, aceasta va primi tot felul de accesorii, de ornamente. Puteri sporite pentru sindicatele din învăţământ, modificări pe programa şcolară gândite de nespecialişti şi degrevări de responsabilităţi pentru primari sunt doar câteva la care mă pot gândi acum.

Există, totuşi, o potenţială soluţie: să terminăm cu circul România Educată şi să acceptăm că, fără o armată de primari responsabili, care să se angajeze că vor accesa fonduri europene pentru şcoli curate şi sigure, şi cu cantină, şi cu bibliotecă, şi cu transport, şi cu masă caldă, nu putem avea nicio educaţie (nici poveste de reformă educaţională). Oamenii responsabili care alcătuiesc elita partidelor democratice pot să dea tonul în partidele lor şi să motiveze primarii să ia aceste măsuri de urgenţă, fără alte poveşti şi discursuri lacrimogene. Există astfel de oameni în toate partidele democratice din România: oameni cărora nu le este frică de propria umbră, care sunt lideri peste filialele lor, au autoritate profesională şi se pot impune prin atitudine. Pentru asta, nu este nevoie, slavă Domnului, ca nişte experţi fără experienţă sau studii să se viseze mari făuritori de legi, să se joace de-a reglementarea. E nevoie, în schimb, de muncă, disciplină de partid, strategie. Singura strategie câştigătoare, mult mai onestă decât utopica fiţuică a lui Iohannis, care, la fel ca patronul său, devine tot mai ştearsă din peisajul politic, cel mult subiect de bancuri la colţ de stradă şi prin cancelarii.