Despre farsa din 2013 am scris aici, in extenso.

Despre 2015, experţi au comentat aici, in extenso.

Stimaţi părinţi, în opinia mea, Ministerul Educaţiei vă minte pe faţă spunându-vă că „Evaluarea” Naţională din acest an este relevantă pentru a vedea cinstit câtă matematică ştiu copiii dumneavoastră, pe bune, la absolvirea clasei a VIII-a.

Adică, pe româneşte: în 2011 şi 2012, subiectele au avut puterea de a discerne şi ierarhiza autentic (îndeosebi la vârf, în zona mediilor mari) absolvenţii clasei a VIII-a, pe bază de cunoştinţe puse la încercare în mod real, cinstit. În 2013 şi acum, în 2015, ne-am furat, la greu şi ruşinos, căciula.

În opinia mea, aşa-zisa „Evaluare" Naţională de la matematică din 2015 a fost o inadmisibilă formă fără fond, care transmite, pervers, celor direct implicaţi două mesaje urâte, deopotrivă de otrăvitoare:

  • Dumneavoastră, părinţilor: că matematica pe care copiii dumneavoastră o ştiu la absolvirea clasei a VIII-a este consistentă şi solidă, fiind ea validată cu note mari printr-o evaluare, nu-i aşa, naţională, deci incontestabilă la nivel de sistem; această concluzie este cât se poate de incorectă şi, dacă îmi acceptaţi rolul umil al „nebunului de la curtea regelui”, atunci luaţi aminte la vorbele mele: NU VĂ ÎMBĂTAŢI CU APĂ RECE! Profesorii integri din liceele unde vor merge copiii dumneavoastră ştiu că evaluarea din acest an a fost, de fapt, o farsă tristă şi să nu vă mire dacă notele din clasa a IX-a, a X-a, a XI-a,... vor fi din cu totul alt registru decât cel pe care tocmai l-aţi sărbătorit...
     
  • Copiilor dumneavoastră: că, potrivit acestor subiecte, matematica pe care o ştiu pe bune e validată şi consacrată prin note mari pe care le pot obţine neverosimil de uşor; această concluzie este cât se poate de incorectă, deoarece problemele au fost, în proporţie de peste 90%, triviale (adică, inadmisibil de simple); la fel, dacă îmi acceptaţi rolul umil al „nebunului de la curtea regelui”, atunci luaţi din nou aminte la vorbele mele: NU-I ÎMBĂTAŢI CU APĂ RECE! Profesorii integri din liceele unde ei vor merge ştiu prea bine că evaluarea din acest an a fost, de fapt, o farsă tristă şi să nu vă mire dacă notele lor din clasa a IX-a, a X-a, a XI-a... vor fi din cu totul alt registru decât cel pe care tocmai l-aţi sărbătorit...
     

La fel ca în 2013, şi în acest an, cu matematica de la „Evaluarea" Naţională, Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare a dat o tristă probă de servilism politic (nu în mod necesar de incompetenţă, cât mai ales de inconştienţă profesională, ceea ce e cu atât mai grav!...) – la vedere, mare cât roata carului. Ruşine!

În engleză, no-brainer desemnează ceva atât de uşor (alegere / decizie), încât solicită „little or no thought" (răspunsul correct e atât de uşor, încât aproape că nu ai nevoie să gândeşti). Românul ar spune „la mintea cocoşului". Prefer no-brainer, pentru că sintagma scoate explicit din joc folosirea creierului, atunci când este invocată. Or, în opinia mea, este total ne-pedagogic – mai mult chiar, e anti-pedagogic de-a binelea – să dai exerciţii şi probleme no-brainer in „Evaluări” Naţionale. De ce am proceda astfel? Doar ca să dăm bine şi să raportăm zece procente în plus promovabilitate? 

Subiecte Matematică Evaluare Naţională 2015. Iată două exemple, spre edificare:

Lasă că toate exerciţiile subiectului I sunt uşoare, prin definiţie. Ca să ia elevul nota 3 + 1 (punctul din oficiu) = 4, fără probleme (nu sunt de acord nici cu acest aspect, în principiu). Problema 5 e no-brainer. Prin definiţie, cub înseamnă că măsura unghiului dintre două muchii care se întâlnesc în acelaşi vărf este de 90°, aşa încât cerinţa exerciţiului devine trivial de simplă. Alternative ar fi fost, de pildă, ca elevii să identifice măsura unghiului determinat de dreptele AB (muchie) şi BG (diagonală a unei feţe adiacente muchiei) sau, un pic mai subtil, măsura unghiului determinat de dreptele AF şi FH (diagonalele a două feţe adiacente)

Şi problema 6 e no-brainer – păcat de sărmana histogramă!... Prin definiţie, fiecare bară verticală înseamnă, în acest caz, numărul elevilor care au obţinut note de 3, 4, …, 10, aşa încât cerinţa exerciţiului este, ca şi anterior, trivial de simplă. Alternative mai isteţe ar fi fost, de pildă, ca elevii să calculeze numărul notelor mai mici sau egale cu 4, sau, dimpotrivă, să calculeze numărul notelor de trecere (mai mari sau egale cu 5), sau să calculeze numărul notelor între 5 şi 9 etc.

Cu subiecte no-brainer poţi justifica şi raporta orice dă bine: procente suplimentare de 10% promovabilitate, deci mai buna pregătire a elevilor, deci iată că şcoala e bună aşa cum e, doar că nu am găsit noi până acum resursele miraculoase ascunse pe care să le punem la lucru pentru că, iată, de fapt procentul promovabililor e mult mai mare în realitate decât ne făceau să credem subiecte precum cele din 2011 şi 2012 etc. 

În condiţiile în care, în fapt şi în fond, în arhitectura curriculară de gimnaziu nu s-a schimbat nimic-nimic-nimic semnificativ de cel puţin cinci ani încoace, procentul suplimentar de 10% promovabilitate la „Evaluarea" Naţională scos din pălărie acum este un nou exemplu trist de cum ştim să ne furăm căciula sistematic, trişând pe seama copiilor (şi a părinţilor, prin ricoşeu) cu seturi de subiecte no-brainer. Ruşine!...

BACALAUREAT 2015. Cât despre pre-Bac, profesorul Klaus Micescu din Călăraşi pune apăsat degetul pe rană:

Sunt Profesor, deci o persoană de neîncredere!

Orice demers managerial, oricât de neevoluat, are în vedere o serie de aspecte pe care se bazează relaţia manager - angajaţi. Stephen Covey, în cartea sa „Cele 7 trepte ale eficientei", pune în contrast două forme de acţiune managerială: managementul centrat pe personalitate, versus managementul centrat pe principii. Managementul modern este managementul centrat pe principii.

  1. As fi foarte curios să ştiu ce principii a avut în vedere Ministerul Educaţiei atunci când a adoptat decizia de a plimba lucrările absolvenţilor prin ţară pentru a fi corectate?
  2. Oare poate funcţiona un sistem pe principiul neîncrederii dintre parteneri?
  3. Ar fi interesant să aflăm costurile acestei acţiuni
  4. Oare cu banii alocaţi în aceste mişcări prin ţară nu se putea mări cuantumul alocat pentru corectarea unei lucrări, de exemplu să se dubleze de la 5 lei/lucrare la 10 lei/lucrare ?
  5. Sunt foarte mâhnit de incapacitatea liderilor sindicali de a avea un punct de vedere demn de increderea ce le-a fost acordată de către corpul didactic din România.

În acestă aberantă (dez)ordine a lucrurilor, de noapte a minţii, mai rămâne ca în anii următori să trimitem cu mascaţii lucrările spre corectare... unde? În Finlanda? În Canada? În Singapore? În Noua Zeelandă? Este incalificabilă atitudinea „generalilor” care sădesc lipsa încrederii în propriille lor trupe, lăsând de izbelişte onoarea, demnitatea şi integritate. În fapt, este trădare a trupelor de către propriii (cu trei i) comandanţi. Ruşine comandanţilor laşi!... De dezonoarea trambalării tezelor între judeţe, pe argumentul neîncrederii în cei care cortectează, nu vă vor putea spăla o mie de Dunări, o mie de ani de-acum încolo!...

În anii ‘50, doi psihologi americani, Joseph Luft şi Harrington Ingham, au creat un model de cunoaştere a relaţiilor noastre cu ceilalţi, pe care l-au numit fereastra Johari (folosind literele de început din prenumele fiecăruia) De atunci, "ştiu că ştiu", "ştiu că nu ştiu", "nu ştiu că ştiu", dar, mai ales, "nu ştiu că nu ştiu" au deveni sintagme de referinţă în instrumentarul psihologiei aplicate. Dacă dau deoparte prezumţia de acţiune cu intenţie, calificată, şi pun doar prostia pură şi simplă drept cauză obiectivă a celor două stări aberante ale şcolii în fapt analizate mai sus, atunci situez diagnosticul meu în cadranul "nu ştiu că nu ştiu" al ferestrei Johari şi zic: iartă-i, doamne, că nu ştiu ce fac!...

Deşi că, dat fiind şirul interminabil de tâmpenii comise în serie furibundă de diriguitorii tâmpi ai Educaţiei de un sfert de veac încoace, mi-e din ce în ce mai greu să mă salvez de prezumţia determinării cinice, comise cu sânge rece, de a ţine cu orice chip perfomanţa de sistem a Şcolii în coada Europei şi a lumii.

Şi atunci, în cheia tezei stării de fapt a Educaţiei ca ameninţare la siguranţa naţionallă a României, nu pot să nu pun la zid, o dată în plus, atât clasa politică inconştinentă, cât şi birocraţii lingăi din sistem care cauţionează prin servilism (sin)ucigaş letala clasă politică românească actuală, şi să afirm public răspicat, aşa cum a făcut-o Émile Zola în faimoasa afacere Dreyfus, la finele veacului al XIX-lea: J’accuse…!

Fără echivoc, şi pe româneşte, cuvântul-sentinţă:

ACUZ!