„Eşti proastă!“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ema de la clasa a VI-a vine la uşa cancelariei, bate şi aşteaptă. Îi deschide chiar un profesor de la clasa ei. „Doamna mea de română este aici?“

„Care doamnă?“, întreabă profesorul provocator.

„Doamna noastră, de la clasa a VI-a“, răspunde copilul contrariat.

„Dacă vrei să-ţi răspund, spune cum trebuie. Aşa: «vă rog să-mi spuneţi dacă doamna profesor de limba şi literatura română este în cancelarie»“.

Ema repetă sacadat: „Vă rog să-mi spuneţi... dacă doamna de română... ăăă... Am uitat!“ Copilul zâmbeşte încâlcit, cere ajutor din privire, dar domnul îi aruncă „Eşti proastă!“ şi-i trânteşte uşa cancelariei în nas. Uşa rămâne închisă câteva clipe, de la masa cancelariei se aud nişte râsete.

Ema e o fetiţă de o frumuseţe incredibilă, aproape intimidantă prin candoare. Dar are un ritm de învăţare mai lent şi, pentru că rămâne în urmă, uneori îşi pierde răbdarea. Din aceste motive, este considerată leneşă şi obraznică, iar întrebările ei, sfidări la adresa profesorului.

Oricâtă mângâiere a primit Ema mai târziu, jignirea venită din partea unui profesor nu poate fi ştearsă. E vorba de un om în care are încredere, la care priveşte cu respect, cu afecţiune. Ce a învăţat Ema? Că agresivitatea faţă de copii e acceptabilă, că ea este doar un om mărunt incapabil de mai mult?

Mă întreb adeseori, dacă Ema nu ar fi provenit dintr-o familie săracă, dacă părinţii ei ar fi avut mai multă educaţie şi ar fi venit mai des la şcoală, frumoasa Ema ar fi fost tratată la fel? Oare dacă mama Emei ar fi ştiut să scrie, dacă şi-ar fi cunoscut drepturile ei şi pe ale copiilor, ar fi lăsat uitată agresivitatea profesorului sau ar fi luptat? Cine are grijă de aceşti copii când părinţii lor nu pot, când profesorii lor nu înţeleg cât rău le fac? Şcoala trebuie să fie un mediu ocrotitor în care să ne lăsăm copiii cu încrederea că îi vom revedea senini, bucuroşi, împliniţi, nu răniţi, vătămaţi sau schilodiţi în devenirea lor. În România, cercul vicios al sărăciei şi al ignoranţei produce victime la nesfârşit, o ghilotină care cade mereu peste viitorul celor mai fragili dintre copii. Şi nici măcar şcoala nu-i ajută să evadeze.

Uneori, regulile şcolii sunt absurde. Poate ar fi bine ca profesorii să fie mai degajaţi cu copiii. Îi las pe copiii mei să-mi spună cum vor, doamna mea, doamna Cristina, doamna de română. Foştii mei elevi îmi spun Cristina, ne-am eliberat din chingile şcolii. Pentru că nu aici stă respectul pentru un profesor, nu în cuvinte goale se vede aprecierea. Nu prin reguli fără sens venite parcă din alt secol se face educaţie: „Nu bea în timpul orei! Nu alerga pe hol! Nu ţine sticla pe masă! Nu folosi scara profesorilor!“ Comunicarea cu copilul trebuie să fie bilaterală şi respectul reciproc. Copilul vrea să înţeleagă regula, să negocieze, să o testeze. Ceea ce este extraordinar. Nu ne vor schimba lumea generaţiile cu capetele plecate, obedienţii, ci spiritele vii, contestatare, încrezătorii, curajoşii care bat în uşa cancelariei şi cer ce vor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite