Tendinţa ilustrată mai sus se numeşte eroarea fundamentală de atribuire (fundamental attribution error; http://en.wikipedia.org/wiki/Fundamental_attribution_error), iar Kendra Cherry (http://psychology.about.com/bio/Kendra-Cherry-17268.htm), de pildă, o explică foarte limpede aici: http://psychology.about.com/od/socialpsychology/a/attribution.htm. Richard Amaral oferă şi el o perspectivă proprie interesantă asupra temei, aici: http://www.psychologyforgrowth.com/attribution-theory-and-the-fundamental-attribution-error/.

Pe româneşte, eroarea fundamentală de atribuire – sintagmă consacrată în psihologia socială, începând cu anii '50-'60 – defineşte tendinţa noastră instinctivă de a "da vina pe alţii" mai întâi (adică, pe context), înainte de a ne admite, onest, răspunderea. Dacă TU greşeşti, evident că vina îţi aparţine – firesc, nu?! Dacă, în schimb, EU greşesc şi vina e a mea, atunci probabil că mai degrabă voi face tot ce-mi trece prin minte să găsesc vinovaţii în altă parte – pe toţi, mai puţin unul singur: EU ÎNSUMI!...

Fiecare din cei care citiţi acest text gândiţi-vă la situaţiile în care aţi făcut vreo boacănă, fie la vârsta copilăriei fie ca adulţi, şi amintiţi-vă dacă primul implus a fost să spuneţi "am greşit, îmi pare rău!...", sau dacă aţi făcut tot posibilul să daţi vina pe altceva/altcineva, pentru boacăna cu pricina. Dincolo de alte nuanţe, o explicaţie pe care psihologii o dau acestei tendinţe de neasumare iniţială a propriei greşeli are legătură cu nevoia noastră de a ne păstra stima de sine – fie şi salvând aparenţele, chiar când vina ne aparţine, incontestabil.

Eroarea fundamentală de atribuire funcţionează, desigur, şi în cazul triadei elevi-părinţi-profesori – atenţie, atunci când protagoniştii abdică de la asumarea responsabilă a îndeplinirii rolurilor ce le revin de drept, şi lasă loc jumătăţilor de măsură!... De exemplu, într-o situaţie de corigenţă, probabil că:

  • elevul va căuta să dea vina pe profesorul care nu ştie să explice sau dă exemple prea complicate / nerelvante, ori pe părintele care tocmai îi cere să cumpere pâine în loc să-l lase să înveţe – în loc să conştientizeze şi să accepte că, pur şi simplu, nu învaţă suficient, şi că are a se pune serios pe treabă, pentru că responsabilitatea faţă de corigenţa cu pricina îi revine lui, în primul rînd...
  • părintele va căuta să dea vina pe acelaşi profesor care nu-şi face treaba ca lumea, ori pe odrasla care fuşereşte învăţarea pentru că e neatentă şi superificială şi distrată – în loc să accepte şi să conştientizeze că poate nu a fost suficient de prezent alături de copil, verificându-l, atrăgându-i atenţia, făcând echipă autentică în familie...
  • iar profesorul, la rândul său, va căuta să dea vina pe elevul care nu învaţă destul, ori pe părintele care nu se preocupă suficient de copil – în loc să accepte şi să conştientizeze că poate au fost momente cînd a făcut rabat de la profesionalismul său necesar, fie ca pedagog, fie ca specialist în respectiva disciplină de studiu...

Ca exerciţii de fixare a conceptului, puteţi repeta analiza de mai sus, identificând protagoniştii şi erorile fundamentale de atribuire pe care aceştia le comit în următoarele situaţii reale legate de Educaţie:

  • alocarea a 6% din PIB capitolului Cheltuieli publice pentru Educaţie, conform legii
  • tolerarea inadmisibilă a stării de fapt, ceea ce atacă direct fibra siguranţei naţionale a statului
  • motivarea a sute de absenţe prin scutiri medicale contrafăcute
  • tolerarea tacită a copiatului în varii circumstanţe
  • tolerarea comportamentelor necivilizate şi a situaţiilor de violenţă verbală-fizică...
  • şpaga – tolerată-încurajată- acceptată-insidios lăsată la îndemână-ca din întâmplare luată în cele din urmă.... şi câte şi mai câte...

Pot fi de acord că exerciţiul propus este mai degrabă inconfortabil. El ne poate ajuta, însă, pe toţi să evităm capcana "vânătorilor de vrăjitoare" (în care "vrăjitoarele" sunt, pe rînd, elevi, părinţi, ori, mult mai grav, profesorii ca breaslă!...), să aşezăm lucrurile bune şi pe cele mai puţin bune la locurile lor corecte şi să acţionăm eficient, responsabil. Acest moment de reflecţie onestă ne mai poate fi de folos să ne salvăm de nătângele noastre metehne proverbiale, precum cea din povestea drobului de sare (stând încremeniţi tâmp şi nefăcând nimic, văzând limpede cum şcoala ne cade în cap, depăşită de timp şi timpuri...), ori de invidii puchinoase de felul celei faţă de capra vecinului, sau al celor din legendarul complot mioritic (oi mai multe?... mândre şi cornnute?... bineee, ia să avem noi grijă de tovarăşul ăsta!...) – toate aplicabile, mutatis mutandis, Şcolii ca sistem.

Lecţia de bun simţ este lecţia asumării cu integritate a ceea ce avem de făcut fiecare din noi, până la capăt, pentru ca şcoala să meargă bine şi nu rău, ca acum.

P.S. Repet: Dacă fiecare din noi ne-am face treaba serios, cu integritate, atunci textul de mai sus ar fi de prisos. El are relevanţă atunci când vina ne aparţine şi, în loc să ne-o asumăm curajos, aruncăm pisica peste gard, în altă curte – de frică sau din laşitate.