Îi aplaudăm pe elevii care au înţeles că ei sunt principalii beneficiari a ceea ce se întâmplă în şcoală şi este timpul să ceară şi să impună calitate, pe părinţii care îşi susţin copiii şi cărora nu le este teamă să ia atitudine şi se implică în viaţa şcolii. Recompensăm cu un gând bun determinarea şi entuziasmul organizaţiilor neguvernamentale şi voluntarilor care lucrează, neîncetat, la firul ierbii. Şi aceştia contribuie la schimbarea destinelor unor oameni, luptând cu mentalitatea şi prejudecăţile majorităţii.

Sunt mulţi oameni curajoşi şi generoşi pe care i-am cunoscut în proiectele noastre, ale Asociaţiei C4C Communication for Community. Iar ei sunt unul dintre motivele pentru care ne-am dorit să facem parte din Federaţia Coaliţia pentru Educaţie, pentru a putea multiplica cele mai bune practici către toţi copiii, profesorii şi şcolile care au nevoie de transformare.

De ziua noastră

Astăzi, pe 5 octombrie, de Ziua Educaţiei, sunt mulţi elevi care nu merg la şcoală pentru că ziua este dedicată altor tipuri de activităţi. Nimeni nu s-a întrebat cum ar fi, dacă, de Ziua Internaţională a Aviaţiei, nu ar mai zbura niciun pilot. Dar dacă de Ziua Internaţională a Pompierilor, aceştia şi-ar lua liber? În ziua aceasta „liberă”, dacă ar fi existat un parteneriat real şcoală-comunitate, poate că  părinţii care au o rutină şi un serviciu ar fi fost consultaţi în legătură cu variante de a duce totuşi copiii în şcoală dacă nu sunt alte soluţii în familie. S-ar cuveni să avem şi un moment de reflecţie despre cum facem lucrurile, despre ce se întâmplă cu copiii de la ţară, despre cum arată momentele, zilele în care pierdem copiii, le risipim interesul pentru şcoală, îi abandonăm?

Într-o ţară fruntaşă în Europa la analfabetism şi la abandon şcolar, măcar de ziua noastră, a profesorilor, am putea să dăm dovadă de onestitate şi să recunoaştem că ştim acea zi:  ziua în care am realizat că Mihai, care a lipsit cam mult în ultima vreme, nu va mai veni deloc la şcoală, de ruşine, de sărăcie dar şi pentru că nouă nu ne-a prea păsat de absenţele lui. Ziua în care căutăm în zadar lumina aceea de curiozitate, de interes, de bucurie, din ochii copiilor.

Îngerii” educaţiei

Asociaţia C4C – Communication for Community a derulat în ultimii cinci ani proiecte educaţionale pentru mii de persoane defavorizate şi/sau cu nevoi speciale şi astăzi vreau să vorbim despre măsurile remediale. Mă gândesc la şcolile şi comunităţile amărâte cu care lucrăm şi spun, DA, cei care aleg să se întoarcă la şcoală merită să fie aplaudaţi, la fel ca şi cei care sunt acolo să-i înveţe să ţină creionul în mână şi să se semneze. Aşa cum, în antreprenoriat, există aşa-numiţii business angels (“îngeri în afaceri”, în sensul de mentori), iată că există şi “îngeri” în educaţie. Aceştia sunt, de cele mai multe ori, invizibili - mediatorii şcolari şi învăţătorii – care se apropie, cu generozitate, de cei marginalizaţi.

Am avut prilejul să-i descoperim şi să lucrăm împreună în cadrul proiectului ”Cu mic, cu mare, din nou la şcoală”,  prin care în 13 şcoli din Călăraşi, Prahova, Vâlcea, Giurgiu, Gorj şi Mehedinţi, s-au derulat programe de „A doua şansă”, pe parcursul anului şcolar 2014/2015. Aceşti îngeri au reuşit să reaprindă “nevoia de şcoală” în cazul a 400 de adulţi, majoritatea femei, mame cu mulţi copii, care au avut posibilitatea să-şi completeze studiile primare. Au reaprins acea lumină, pierdută altcândva, care să-i facă pe cei mai necajiţi dintre noi să-şi dorească un drum nou pentru ei şi copiii lor.

Aceste femei au învăţat să citească şi să rezolve probleme simple, abilităţi care le vor ajuta să-i sprijine pe copii la teme, să-şi ceară drepturile şi să-şi ia o slujbă. Şi, nu în ultimul, au dat valoare educaţiei, ceea ce creşte şansele de a sprijini prezenţa şi implicarea copiilor lor în şcoală. Această transformare a costat aproximativ 5,4 milioane de lei, proiectul fiind cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeşte în Oameni” şi implementat de către Asociaţia C4C - Communication for Community, în parteneriat cu Inspectoratele Şcolare din judeţele Călăraşi, Gorj şi Prahova. Unii vor spune că a fost un proiect scump. Noi vrem să arătăm că nu există un preţ corect pe care să îl pui pe destinul acestor oameni:

Începând de astăzi, sub titlul În căutarea şcolarilor pierduţi, pe parcursul următoarelor săptămâni, vă invit să descoperiţi, pe adevarul.ro, câteva dintre poveştile acestor oameni care au avut curajul să se întoarcă la şcoală pentru a învăţa să scrie şi să citească. Într-o ţară care, prin lege, asigură accesul gratuit la educaţie, ei speră la un viitor mai bun pentru ei şi copiii lor şi, în primul rând, speră să-şi găsească de lucru. Până la a porni cu adevărat pe un drum nou, mai sunt multe obstacole de depăşit, mai ales dacă societatea va continua să-i trateze pe aceşti oameni, majoritatea de etnie romă, ca pe nişte nepoftiţi. Cei obişnuiţi să trăiască în prejudecăţi, vor spune că era de aşteptat ca ei să abandoneze şcoala. Dar problema abandonului nu este una care ţine de etnie, ci de sărăcie. Şi, în primul rând, sărăcia de idei, idei care să pună cap la cap soluţii viabile pe termen lung.

Refugiaţi autohtoni

Am aflat, de la ştiri, că Universitatea din Timişoara e dispusă să acorde cursuri de limba română şi cultură europeană refugiaţilor extracomunitari, iar o fabrică de carton din Cluj este printre primii angajatori care-şi oferă disponibilitatea să angajeze o parte din ei. O ştire dintr-o ţară normală,  europeană, care îmbină solidaritatea cu pragmatismul. Din moment ce tot avem cote obligatorii...

În acest timp, în colţuri de cătune cu ţărână în loc de asfalt sau la periferii de cartiere rău-famate, în aceeaşi ţară normală”, de la Lehliu la Vâlcea, de la Cluj la Mizil, se înmulţesc cotele obligatorii de „refugiaţi neaoşi”. Probabil pentru că o rup pe româneşte, clar nu ştiu să scrie şi să citească în limba română, foarte puţini ajung să vadă cum arată o universitate sau cum e să munceşti într-o fabrică, fie ea şi de carton. Confruntaţi perpetuu cu acest asalt,  că sunt deja „oamenii de lângă noi”, ne-am obişnuit să-i ignorăm. Ba mulţi ar aprecia dacă altcineva s-ar ocupa să-i înveţe limba română şi cultura europeană...

Viaţa bate statistica

Ultimele statistici europene arată că, la nivelul anului 2014, 18% din tinerii de 18-24 de ani din România au părăsit de timpuriu sistemul obligatoriu de educaţie, în special de la nivelul secundar, iar în ultimii cinci ani, situaţia s-a agravat (16% în 2009). Iar cifrele nu-i includ pe cei care nu au ajuns niciodată la şcoală. Situaţia se complică dacă desfacem media în cele două componente – urban/rural. Pentru că, dacă la urban suntem undeva în media europeană (10-11%), în rural sare din scală, la 30%, potrivit unui raport recent al ARACIP. Iar copiii sărăci, de etnie romă, din mediul rural sunt cei mai dezavantajaţi dintre toţi. Şi, iarăşi, vorbim de medii statistice.

Experienţa în derularea programelor europene în educaţie îmi permite să fac un tablou realist asupra situaţiei din teren, în special în mediul rural, unde viaţa bate cu mult statistica. Ajuns la ţară, descoperi că neşcolarizarea este un fenomen cel puţin la fel de îngrijorător ca abandonul şcolar. Iar când viaţa bate statistica, doar norocul îi mai poate salva pe aceşti oameni. Şi norocul este ca în zonă să apară proiecte punctuale de motivare a revenirii în şcoală sau să existe măcar un lider autentic la nivel local,  care să caute pentru comunitate astfel de proiecte. Acestea nu pot avea însă impactul similar unui program naţional, care ar trebui să fie al statului, pentru care ar trebui să fie alocate resurse în mod continuu. Iar statul să implice în implementare organizaţii care au dovedit deja rezultate.

De la picătură la soluţii de sistem

Pentru cei obişnuiţi să vadă doar cifre seci, astfel de iniţiative sunt ca picăturile în ocean. Dar cei care se aşteaptă ca vreodată oceanul să fie umplut de picături, mai bine ... să abandoneze această ”strategie”. Singura soluţie este să citeşti, în structura unor astfel de proiecte, acele formule care pot fi replicate la scara ... oceanului. Este ceea ce ne propunem inclusiv prin Coaliţia pentru Educaţie – să facem ca bunele practici, probate de organizaţiile membre, să fie acceptate şi adoptate ca politici publice.

Un stat creşte prin oamenii lui, iar oamenii, ca să crească, au nevoie de o şcoală şi de educatori care să-i sprijine să-şi împlinească potenţialul. Dacă vrem dezvoltare economică, nu ne mai putem permite „luxul” de a risipi, de a pierde cea mai valoroasă resursă. Haideţi să punem problema altfel, ca nişte oameni cu carte, care înţeleg cel puţin valenţele pragmatice ale solidarităţii: cât anume ne mai permitem să închidem ochii şi până când?

Sperăm ca această campanie de informare, derulată cu susţinerea adevarul.ro şi al Coaliţiei pentru Educaţie, să contribuie la deschiderea unei dezbateri serioase asupra modului cum se derulează, în sistem, programul „A doua şansă” şi cum ar putea fi acesta îmbunătăţit, astfel încât să le permită şcolarilor pierduţi – copii sau adulţi - să-şi completeze educaţia.


Acest articol face parte din campania „În căutarea şcolarilor pierduţi”, derulată în cadrul proiectului “Cu mic, cu mare, din nou la şcoală”, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeşte în Oameni” şi implementat de către Asociaţia C4C - Communication for Community şi Inspectoratele Şcolare din judeţele Călăraşi, Gorj şi Prahova.