Dacă acest proces de schimbare ar fi fost gestionat în mod profesionist, nu numai că manualele ar fi ajuns la timp, dar ar fi fost foarte bine concepute şi bine primite. Iar Ministerul Educaţiei s-ar fi trezit cu multe bile albe ca promotor al unui salt benefic pentru educaţia din România: pentru elevi, profesori şi părinţi. S-ar mai fi spus despre cum România ţine cont de tendinţele la nivel global, care aduc avantajele tehnologiei în educaţie.

Din păcate, acesta rămâne un scenariu SF astăzi în România. În primul rând, cine şi-a dat seama că aceasta este o oportunitate de a pune în discuţie şi de a genera o dezbatere reală privind rolul educaţiei, rolul profesorului în clasă şi relaţia profesor-elev. În al doilea rând, se pare că există o lipsă reală de competenţă în cadrul instituţiilor publice atunci când vine vorba de management, în special când este implicată o schimbare.

Nu vi se pare ciudat ca premierul unei ţări din UE să ceară tipărirea de abecedare la începutul anului şcolar? Cu ce se ocupa ministrul Educaţiei în acest timp?

Nu în ultimul rând, contextul este unul cât de poate de nefavorabil, pe fondul cazurilor de corupţie legate de dosarul Microsoft. Sute de milioane de euro se irosesc pe tehnologie, fără a vedea o creştere a performanţei educaţiei. Dimpotrivă, România ocupă locuri fruntaşe în Europa, atunci când vine vorba despre abandon şcolar şi analfabetism. Avem un sistem care generează contradicţii: pe de o parte, olimpici la nivel internaţional la multe discipline - dintre care unele nici măcar nu se studiază la şcoală, cum e astrofizica (ce spune asta despre sistem?) – şi, pe de altă parte, „cultivarea” mediocrităţii în masă.

Am lucrat în ultimii ani cu foarte mulţi profesori şi elevi. Majoritatea şcolilor au laboratoare moderne de informatică pe care le folosesc din an în Paşti. Elevii folosesc mobilele, Internetul şi Facebook-ul în special pentru a socializa, mai puţin pentru a învăţa ceva. Puţini profesori sunt în contact cu elevii lor pe mess sau pe Facebook. Dar sunt câţiva! Au început şi să apară lecţii video pe Internet, ca un fel de Khan Academy autohton. Există felurite iniţiative pentru a învăţa profesorii să folosească aplicaţii pentru educaţie sau, mai nou, pentru crearea unor săli de clasă inteligente.

Un salt real ar fi ca toate acestea să fie conectate şi să nu apară ca iniţiative izolate, care nu reuşesc să schimbe mare lucru în sistem. Iar un progres semnificativ ar fi să începem să avem o conversaţie despre educaţia viitorului în care să fie implicaţi, în primul rând, elevii. În cazul manualelor digitale, interesului elevului” a fost invocat de către ministrul Remus Pricopie pentru a pune editurile la punct. Dacă ar fi fost cu adevărat interesele elevilor, părinţilor şi profesorilor în atenţia autorităţilor, atunci procesul de schimbare ar fi fost atent pregătit şi planificat. Astfel, trecerea la noua stare de fapt – în acest caz, la manualele digitale – s-ar fi produs fără a-i afecta pe copii, mai ales că este vorba despre primii ani de şcoală.

Eu una insist să-i implicăm pe copii şi pe tineri în conversaţia despre educaţie: este vorba despre viaţa lor! Aproape de fiecare dată când lucrez cu elevii sunt surprinsă să descopăr câtă claritate au despre cum ar trebui să fie şcoala, despre ce le place şi ce nu le place. „Urăsc orele în care profesorul vine supărat. Iubesc orele în care profesorul începe cu un exemplu din viaţă sau cu un joc”, spunea o adolescentă la Gura Humorului săptămâna trecută.

Suntem încă la început şi nu este clar ce loc ocupă manualele digitale în acest puzzle. Există manuale digitale, dar cum vor fi folosite în clasă? Cum au fost pregătite învăţătoarele? Au elevii cum să le utilizeze? Sau doar cei cărora părinţii îşi permit să le cumpere tablete? Desigur, există şi varianta printată, pe care o vor folosi cei mai mulţi. Dar parcă ideea era să avem manuale digitale, nu pe hârtie!

Există avantaje şi dezavantaje ale tehnologiei. În şcoli, auzim multe despre dezavantaje – pentru că Internetul, Facebook-ul, telefoanele mobile le distrag atenţia copiilor de la... ce? De la oră, adică, în principal, de la acumularea de informaţie, de la ceea ce are profesorul de predat, fie că-i interesează pe copii, fie că nu.

Avantajele sunt menţionate mai puţin. Acestea ţin de posibilitatea de a învăţa/înţelege în propriul ritm, de asumare a procesului învăţării de către elevi, de stimulare a curiozităţii, de creare a unui mediu în care elevii să înveţe unii de la ceilalţi, nu neapărat la oră. Dacă elevul poate parcurge cunoştinţele singur, atunci profesorul poate să dedice mai mult timp înţelegerii prin aplicaţii practice, iar elevii pot fi încurajaţi să înveţe unii de la ceilalţi.

Salman Khan, fondatorul Khan Academy, vorbeşte despre „utilizarea tehnologiei pentru a umaniza educaţia în clasă şi relaţia profesor-elev”. Probabil că aţi auzit despre „gaura în perete” a lui Sugata Mitra, care a testat modul cum copiii din zonele sărace din India învaţă singuri folosind, în gaşcă, un computer. Este un experiment care, din nou, pune procesul învăţării sub altă lumină, iar sistemul tradiţional şi rolul profesorului sub semnul întrebării.

Tehnologia ne permite, astăzi, să-i ascultăm pe aceşti oameni vizionari oriunde există un computer sau un telefon mobil şi Internet (există şi subtitrare în limba română). Cei care chiar vor şi sunt (auto)motivaţi să înveţe nu mai sunt limitaţi de manuale, de programă sau de graniţe. Însă aceştia sunt încă puţini în România şi au nevoie de un spaţiu mai larg unde să se exprime.

Cum va transforma tehnologia educaţia? Este un subiect generos care poate deveni temă de proiect în fiecare clasă/şcoală şi care nu ar trebui să fie limitat la manualele digitale. Nu credeţi că este cazul ca noi, adulţii care le ştim pe toate, să începem să învăţăm cum să învăţăm alături de copiii/tinerii născuţi şi crescuţi în era digitală, care, în multe privinţe, ne-au luat-o deja înainte? Nu ştiu despre profesori, dar ştiu că mulţi părinţi înţeleg ce spun şi că, de fapt, nu prea au de ales dacă vor să ţină pasul cu copiii lor.