Cât educăm, şi ce, online?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Şi eu sunt parte din existenţa profesională online. Interacţionez cu studenţii mei masteranzi (formarea formatorilor) de la Ştiinţele Educaţiei, cu echipa de instructori de la Harvard Kennedy School (din care sunt parte), cu clienţi (în conferinţe corporate), cu profesori (în videodialoguri despre şcoli-pilot) etc. În acest context, ancora prescriptivă a textului de faţă mi-a picat la ţanc. Lecţii bune de pus în fapt.

I. CONTEXT

#zoomfatigue 

La fel de bine, poate fi #meetfatigue. #skypefatigue. #hangoutsfatigue. #googleclassroomfatigue. #whatsappbigtimefatigue

#younameit!…

Ca principiu, în opinia mea, absolutizarea cantitativ-calitativă a oricărui mediu (tele)digital nu are cum duce foarte departe, ca eficienţă a interacţiunii (de învăţare ori de alt fel), din toate raţiunile omeneşti posibile. Şi spun acest lucru cât se poate de firesc şi detaşat, atât ca profesor, dar şi în calitate de inginer de specialitate (sisteme informatice-calculatoare electronice) şi coautor al, probabil, uneia dintre primele cărţi de instruire asistată de calculator publicate la noi (mare minune mare: azi am găsit link pentru volumul apărut în… 1991, toamna – yeeey!... 😊 ).Tocmai din acest motiv, ancora INSEAD-Clemson / BBC menţionată în preambul mi s-a lipit de suflet şi de minte ca marca de scrisoare, drept pentru care fac aici o scurtă lectură critică, sintetizând principalele teme relevante pentru mine. (NB. Autorii studiului prezentat de BBC au în vedere interacţiunile online în sens larg, nu pe cele educaţionale în particular – tocmai de aceea, am decis ca, prin titlul postării, să focalizez invitaţia mea pe a trece rezultatele descrise mai jos prin filtrul interacţiunii la distanţă în universul specific educaţional.)

Primul fapt enunţat este următorul: interacţiunea video, pur şi simplu, prin natura sa ne solicită mai mult decât conversaţia faţă în faţă, în viu.

Our minds are together when our bodies feel we're not. That dissonance, which causes people to have conflicting feelings, is exhausting. You cannot relax into the conversation naturally.” (Minţile noastre sunt împreună, atunci când corpurile noastre simt că nu sunt. Această disonanţă, care îi face pe oameni să trăiască sentimente ce se bat cap în cap, este epuizantă. Nu te poţi relaxa, în mod natural, într-o astfel de conversaţie)

Tăcerea, la rândul său, are o dinamică distorsionată a perceperii sale de către interlocutori.

Silence creates a natural rhythm in a real-life conversation. However, when it happens in a video call, you became anxious about the technology.” (Tăcerea creează un ritm natural într-o conversaţie ne-intermediată digital. În momentul în care (tăcerea) se instalează într-un apel video, devenim nerăbdători-neliniştiţi că tehnologia ne joacă feste)

De asemenea, faptul de a fi ca pe scenă, de a ne simţi văzuţi de toţi ca la spectacol, nu este nici el de natură să ne facă să ne simţim în largul nostru, pe cei mai mulţi dintre noi.

When you're on a video conference, you know everybody's looking at you; you are on stage, so there comes the social pressure and feeling like you need to perform. Being performative is nerve-wracking and more stressful.” (Într-o videoconferinţă, ştii că toţi de uită la tine; suntem pe scenă, şi de aici apare presiunea socială şi impulsul de a te simţi că trebuie să dai bine în lumina reflectoarelor. Postura de a presta în văzul tuturor toacă, pur şi simplu, nervii şi sporeşte stresul)

În fine (pentru obiectivele textului de faţă), poate cel mai presant pentru mine factor-sursă al stării de #zoomfatigue (laolaltă cu toate celelalte, #younameit) se regăseşte în bulversarea obiectivă, brutală a unei stări proprii prin definiţie naturii noastre umane, anume ceea ce în engleză poartă numele de self-complexity theory (detalii suplimentare, aici). Pe româneşte, dacă eu am înţeles bine, aceasta înseamnă că noi funcţionăm firesc, normal atunci când NU AMESTECĂM vieţile noastre între ele: viaţa profesională e una; prietenii înseamnă altceva; universul casei şi familiei noastre e din cu totul alt film decât celelalte, şi tot aşa. Cum zice sursa citată în textul BBC, prin firea lucrurilor nu ţinem toate ouăle existeţei noastre în acelaşi coş cognitiv. Or, atunci când basculanta lui Dorel online cu crâmpeie de viaţă din toate ipostazele noastre umane publice se descarcă brutal-incontrolabil-fărăvoianoastră fix în mijlocul casei, în universul nostru cel mai intim şi mai protejat, atunci simţim că parcă ne ia Dumnezeu minţile.

Most of our social roles happen in different places, but now the context has collapsed,” […] “Imagine if you go to a bar, and in the same bar you talk with your professors, meet your parents or date someone, isn’t it weird? That's what we're doing now… We are confined in our own space, in the context of a very anxiety-provoking crisis, and our only space for interaction is a computer window.” (Cele mai multe dintre rolurile pe care le jucăm se petrec în locuri diferite; or, acum, tot contextul a colapsat […] Imaginează-ţi că intri într-un bar, şi în acelaşi bar discuţi şi cu profesorii tăi, te vezi şi cu părinţii tăi, şi mai ai şi o întâlnire romantică... Nu e ciudat? Exact asta facem acum... Suntem îngrădiţi în propriul nostru spaţiu, în contextul unei crize extrem de generatoare de anxietate, şi singurul nostru spaţiu de interacţiune devine ecranul unui computer)

Atât, acum. Vă las plăcerea şi curozitatea de a parcurge informaţia în lectură proprie, reflectând la rezultatele prezentate de autori şi, mai ales, la conţinutul secţiunii următoare.

II. SOLUŢII

Acum, fie că vrem-fie că nu vrem, subiectul propoziţiei noastre – zoom, sau skype, sau meet, sau hangouts, sau orice altceva – este deopotrivă răul necesar, dar şi binele necesar, în măsura în care acţionăm înţelept, nu bezmetic.

Pe mine, de pildă, principiul Soft + Hard = SMART, caz particular de management al polarităţilor, m-a ajutat de multe ori să ies la liman, inclusiv în interacţiunile educaţionale online. Înţelepciunea românească din bătrâni ne spune limpede: ce-i mult, nu-i bun. Probabil că, şi în acest caz – ca în multe altele –, arta şi măiestria noastră ca profesionişti revin, printre altele, la a crea dozajul optim între #DELOCzoom şi #DETOTzoom (#delocmeet & #detotmeet... #younameit), ceea ce, în sine, înseamnă o probă de performanţă autentică a educării / educaţiei.

În mod clar, un singur faringosept, oricât de miraculos va fi fiind, nu are cum a se erija în panacea, devenind Faringoseptul #theoneandonly. Prin urmare, las deschisă această secţiune, de soluţii pentru sindromul #zoomfatigue, invitându-vă la un exerciţiu de integritate şi, deopotrivă, de altruism:

daţi mai departe (#payitforward) comunităţilor interesate lecţiile de auto-cunoaştere, auto-control şi bune practici #eduonline care şi-au probat viabilitatea pentru fiecare dintre voi, în propriul spaţiu de lucru virtual.

#learnUNlearnRELEARN

Gând bun şi spor maxim.

Ţinem aproape.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite