Viaţă nouă pentru fabrici şi uzine

 În timp ce în alte ţări europene monumentele de arhitectură industrială sunt reconvertite în ansambluri culturale, la noi furia demolatoare le culcă la pământ

„Adevărul“ vă propune începând de astăzi o campanie despre felul în care românii şi instituţiile din ţara noastră înţeleg să contribuie la conservarea patrimoniului arhitectural al oraşelor. Despre mentalităţi, gradul de cultură şi interesul pe care-l avem faţă de istoria locului în care trăim. Despre exemple reuşite de reconversie şi despre eşecuri.

Două miliarde de euro. Aceasta a fost valoarea pieţei imo­biliare româneşti în 2007. Dorinţa de a obţine un profit imediat, la care se adaugă nevoia acută de locuinţe, i-a determinat pe cei mai mulţi dezvoltatori imobiliari din România să culce la pământ tot ce se afla pe terenul proaspăt cumpărat. Nu a contat că multe din clădirile dispărute sub şenilele buldozerelor erau monumente de arhitectură industrială.

„Închipuiţi-vă că oraşul Bu­cureşti, în secolul al XIX-lea, nu avea în­tinderea asta. Inelul industrial, care era la periferia oraşului, a ajuns astăzi pe primul inel al centrului, o zonă foarte atrăgătoare din punctul de vedere al ampla­samentului. Vorbim de hectare întregi.

Evident că tentaţia e imensă şi că apar diverşi investitori, promotori, dezvoltatori imobiliari, care vin, rad tot şi trântesc nu ştiu ce chestie”, spune arhitecta Irina Iamandescu, fost inspector în Ministerul Culturii şi Cultelor şi preşedinta Asociaţiei pentru Arheologie Industrială.

Aşa au dispărut de pe harta Bucureştiului obiective industriale cu o arhitectură extraordinară, precum Moara Dâmboviţa, Moara Olmazu, Fabrica de Ulei Muntenia, Uzina de Gaz Bucureşti etc., iar altele, cum ar fi Moara lui Assan – aflată şi în lista monumentelor istorice, stau să cadă ori sunt lăsate să cadă, pentru a exploata terenul de sub ele.

Legile oferă protecţie formală

Legi pentru protejarea mo­numentelor de arhi­tec­tură industrială ar fi (Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil şi Legea 6/2008 privind regimul juridic al patrimoniului tehnic şi industrial), dar ele conţin prevederi contradictorii, au şi multe scăpări, aşa că, dacă ţine cineva morţis să scape de „povara” unei clădiri–monument industrial, o poate face fără prea multe probleme sau mustrări de conştiinţă.

„Acest tip de patrimoniu este cel mai periclitat. Pentru că e foarte puţin iubit de public. E mai uşor de dispus de clădiri industriale decât de o clădire din Evul Mediu, de pildă. Cu mult mai mare uşurinţă se fac declasarea, demolarea... Pot să spun, fără să greşesc, că, la fiecare două şedinţe de Comisie Naţională a Monumentelor, la secţiunea care se ocupă de clasări şi declasări, apare câte o solicitare de declasare pentru ceva industrial”, precizează Irina Iamandescu.

Demolăm fabrici ca să construim blocuri

Lipsa de reacţie a celor în­dri­tuiţi prin lege să împiedice distrugerea acestor clădiri, precum şi lipsa noas­tră de cultură nu fac decât să înrăutăţească situaţia. Cu siguranţă, şi noi, ca naţie, suntem de vină, crede arhitectul Bogdan Gyemant.

„E o problemă la nivelul întregii societăţi româneşti. Lipsa de cultură. Hai să-i spunem aşa! Ce-i aia o fabrică veche? O d’asta pe un teren, o dăm jos şi gata. Socrii mei au lucrat la Fabrica de Ulei Muntenia. Era făcută de nemţi, în 1880. Avea nişte piese cum nu mai vezi pe nicăieri. Nu era pe lista monumentelor istorice, aşa că a fost demolată integral.”

Ce punem în loc? De cele mai multe ori, blocuri de locuinţe, clădiri de birouri sau supermarketuri. Adică nişte clădiri banale. În loc să reconvertim vechile spaţii industriale şi să facem hoteluri şi sedii de firmă cu personalitate, locuinţe de avangardă, muzee şi galerii de artă.

În opinia arhitectei Ioana Tudora, „aceste zone ar putea reprezenta o mare şansă ratată dacă sunt lăsate pe seama investitorilor”. Iar sociologul Liviu Chelcea spune altceva: „Îndepărtându-le, se pierde ceva din valoarea locului, nu mai ai ce să arăţi”.

700 de monumente de arhitectură industrială

Chiar dacă avem hale, mori, turnuri de apă sau fabrici de pe vremea regelui Carol I, nu le simţim ca făcând parte din identitatea oraşelor pe care le locuim. Lista monumentelor istorice cuprinde 700 de obiective industriale, din care 200 sunt în Banatul Montan, iar restul în ţară. Printre acestea, Vama Antrepozite din Bucureşti, Fabrica de Pâine Plevnei din Bucureşti, furnalul din Reşiţa, Centrala Hidroelectrică din Timişoara...

„S-ar putea însă chiar acum, când vorbim, să fi scăzut sub 700”, e de părere Irina Iamandescu.

Dacă la noi tendinţa ge­nerală e să dai din coate, să declasezi şi să demolezi fabricile-monument istoric, în ţările civilizate sunt oameni care văd mai departe de obţinerea unui profit imediat, care pricep valoarea locului şi se străduiesc să dea o viaţă nouă zonelor industriale.

Citiţi în ziarul de mâine un interviu cu sociologul Liviu Chelcea, care explică de ce nu suntem ataşaţi de fostele zone industriale.

Reconversia, soluţia agreată pe plan internaţional

În străinătate, sunt numeroase exemple de astfel de spaţii cărora li s-a dat o nouă funcţiune. Astfel, un siloz de cereale din Baltimore, SUA, construit în 1923, găzduieşte astăzi 228 de apartamente de lux, oferind o privelişte spectaculoasă asupra portului oraşului. New Tate Gallery, faimoasa galerie de artă contemporană londoneză, a fost amenajată într-o fostă centrală termică.

La rândul său, renumitul muzeu de artă Musee d’Orsay (foto) din Paris e găzduit de o fostă gară, Gara d’Orsay, finalizată în 1900, la timp pentru Expoziţia Universală din acel an.