Trenul bodyguarzilor

Pe vremuri, personalul 8081 - Bucureşti - Olteniţa aducea în Capitală muncitorii de la "Republica", "IMGB" sau "23 August", azi deveniţi paznici . Ţăranii care păzesc Bucureştiul zi şi

Pe vremuri, personalul 8081 - Bucureşti - Olteniţa aducea în Capitală muncitorii de la "Republica", "IMGB" sau "23 August", azi deveniţi paznici .

Ţăranii care păzesc Bucureştiul zi şi noapte se întorc acasă cu personalul 8081, de Olteniţa, care pleacă în fiecare dimineaţă, la 7.40, din Gara Obor. Acesta este celebrul "tren al groazei", plin altădată cu muncitorii care făceau naveta spre fabricile Capitalei, azi falimentare.

Foştii meseriaşi, transformaţi în bodyguarzi, nu mai au putere acum decât să-şi plângă amarul, înainte de a trage un pui de somn cu sughiţuri şi mormăieli, înghesuiţi în vagoanele unde frigul şi rugina au devenit "monumente istorice".

a Gară Obor, unde casiera se trezeşte din amorţeală, surprinsă că îi cer bilet, la doi paşi de un afiş lipit pe peretele cenuşiu, unde CFR-ul solicită călătorilor, în esenţă, să nu mai meargă "cu naşul". Aceleaşi vagoane de un albastru spălăcit, necompartimentate, de pe vremea "ailaltă", dorm pe linie. Nu ştii de ce să te agăţi, ca să te urci pe scările înalte, pentru că peste tot, pe bare ori pe pereţi, jegul poate fi luat cu lopata.

Asaltul din Titan

Garnitura se târăşte, aproape goală, dând ocol oraşului, până în halta Titan Sud. Abia aici situaţia se schimbă radical. Pe peron aşteaptă numeroase grupuri, separate prin culoarea uniformei, roşii, albastre, verzi, negre. Oamenii se reped în vagoane, caută locuri, zgomotoşi. Înjurăturile se amestecă cu bancurile porcoase, dar în curând apar sforăiturile unui somn grăbit, cu capul sprijinit pe umărul vecinului. Cei rămaşi de "planton" primesc cu suspiciune întrebările insistente ale unui anonim despre viaţa lor, dar unii îşi dau totuşi drumul la vorbă.

Viaţă de paznic

Mâinile groase, noduroase, se năpustesc în aer, feţele îmbătrânite înainte de vreme se încruntă la cuvintele apăsate. Pasagerii se trag din Şoldanu, Luica, Frunzăneşti, Gălbinaşi ori Curcani, comune aliniate pe drumul spre Olteniţa. Din strungari, electricieni, fierari-betonişti ori cine mai ştie ce au ajuns portari. "Am lucrat la Republica, am acasă doi copii, stau acum pe un salariu de cinci milioane, plus 16 bonuri de masă". "Unde să lucrezi, că la forţele de muncă numai ca paznic găseşti o pâine". "Programul e 24 cu 48". "Patronul ne-a pus să plătim uniforma din salariu, în rate".

"Eu lucrez la Psihiatrie". "Mă plimb toată ziua cu metroul, de pază". "Am trecut pe la mai multe hoteluri". "Ultima oară am fost în vacanţă acum opt ani, când lucram la 23 August". "Cinci copane de pui e mâncarea mea la serviciu. Alţii, mai amărâţi, vin cu pâine şi sos în sufertaş, cad din picioare de foame". "S-a scumpit butelia, frate, 300.000 de lei e acum. Cică şi pâinea se face 15.000".

"Doi ani am stat la sapă după ce am rămas fără muncă, la fabrică. M-a părăsit nevasta, am rămas prostul satului". "Bine era pe vremea lu' Ceaşcă, avea omu' casă, masă. Mă duc la copii şi încep să plâng când mă caută în buzunar după bomboane, că n-am să le dau". "A dracului viaţă", scrâşnesc printre dinţi înjurături, în timp ce trenul şerpuieşte prin pădurea de vile înfipte în pământul tare, plin de scaieţi, de la periferia Bucureştiului.

"Biletele" naşului

Nu trece mult timp şi apare naşul, gras, cu şapca dată pe ceafă, care îşi trezeşte, pe rând, clienţii. Răsar ca din senin bancnote de un leu, în loc de bilet, pe care ceferistul le apucă repede, într-un ritual tăcut, parcă repetat de când lumea. Sincer, mă simt stingher, eu, singurul din zonă care "sparge" obiceiul, scoţând din portofel biletul, la care "şeful" se uită lung. Îi cam vine peste mână să ţină şi teancul de bani într-o mână, iar cu cealaltă să mai caute şi în gentuţa sa, să scoată pixul, ca să-mi vizeze, dintr-o "zgârietură", călătoria.

Un semnal cât o gară

Încetul cu încetul, vagoanele se golesc, pe măsură ce garnitura lasă în urmă gările mici, dar şi după haltele din mijlocul câmpului, provocate de cei care trag semnalul de alarmă, să coboare mai aproape de casă. Dar şi aici e un obicei interesant. Cei care acţionează maneta de frânare bruscă se reped apoi să închidă o supapă de aer din capătul vagonului, ca să refacă presiunea din "arterele" maşinăriei, astfel încât, după mai puţin de un minut, locomotiva dă semnalul de plecare şi totul reintră în normal. Ajungem cu bine la destinaţie, în Olteniţa, pe la 11.30, cu o întârziere de trei sferturi de oră. Floare la ureche!