Parlamentarii Puterii au schimbat două prevederi esenţiale din forma proiectului Legii Offshore elaborată de Guvernul României în timpul mandatului fostului premier Mihai Tudose. Este vorba despre articolele 18 şi 19 din proiectul de lege, cele care stabileau cadrul fiscal în baza căruia Exxon, OMV Petrom, Black Sea Oil&Gas, Lukoil şi Romgaz ar fi luat decizia de a investi în în operaţiunile specifice de producţie din Marea Neagră.

Pe scurt, producătorii din offshore nu vor mai fi exceptaţi de la reglementările OG7/2014, act normativ prin care se impune un impozit excepţional pe veniturile suplimentare obţinute după liberalizarea pieţei gazelor naturale (liberalizare care a avut loc pentru consumatorul industrial, nu şi pentru cel casnic). Mai mult, la cum sunt lucrurile în prezent, producătorii din Marea Neagră nu vor primi nici mecanismul de compensaţii financiare pentru investiţiile cu grad ridicat de risc pe care le vor face.

Într-un schimb de replici avut pe această temă între reprezentanţii offshore şi preşedintele Comisiei, Iulian Iancu, cel din urma le-a transmis producătorilor ca le dă actul cu modificările şi ca sunt liberi să se ducă să le negocieze cu Liviu Dragnea în baza unei înţelegeri pe care ar fi obţinut-o de la liderul PSD în spatele unei întrevederi care a durat 8 ore şi care a avut loc în spatele uşilor închise! Practic, aceasta este faţa nevazută şi nefardată a politicii româneşti!

Are dreptate statul român când spune că offshore ar avea un avantaj competitiv faţă de onshore?

Modificările au fost aduse de parlamentarii PSD-ALDE după ce Consiliul Concurenţei, Consiliul Legislativ, ANRM şi Ministerul de Finanţe au venit săptămâna trecută cu mai multe puncte de vedere la forma legii propusă de Guvernul României. Opinia Consiliului Concurenţei, spre exemplu, a fost aceea că, prin exceptarea producţiei offshore de la un impozit care se aplică întregii producţii de gaze naturale din România ar putea să le creeze actorilor din Marea Neagră un avantaj necompetitiv în raport cu producătorii din onshore ceea ce, la prima vedere, pare să fie o observaţie corectă.

Doar că, dacă privim în profunzime, vom vedea că, indirect, inclusiv sistemul nostru de aplicare al redevenţelor crează discrepanţe între onshore şi ofshore, întrucât pragurile de producţie în baza cărora se face taxarea nu iau în calcul specificul producţiei din apele de mare adâncime.

Dacă ar fi să analizăm ce se întâmplă în alte state din Uniunea Europeană, putem observa că există cazuri de regim diferenţiat de taxare între onshore şi offshore. În Italia, nu se aplică nicio redevenţă pentru producţia anuală din onshore până la 80 de milioane de metri cubi extraşi, în timp ce la onshore nivelul este 25 de milioane de metri cubi. În Spania, taxa de producţie pentru offshore este mai mică decât cea aplicată în onshore. Alte diferenţe sunt şi în Marea Britanie şi în Olanda privind diferenţa dintre taxarea onshore şi cea offshore.

Ce spun legile din România

Situaţia este, însă, departe de a fi foarte clară. Producătorii din Marea Neagră au de partea lor reglementările a două acte normative adoptate de statul român care le conferă un cadru fiscal total diferit faţă de ceea ce vor să impună, acum, parlamentarii coaliţiei de la putere. De ce?

Conform OUG160/1999 semnată la acea vreme de fostul premier Radu Vasile şi de fostul ministru al Industriei Radu Berceanu, titularii de acorduri petroliere care desfăşoară operaţiuni petroliere în perimetre marine ce includ zone cu adâncime de apă de peste 100 metri, nu datorează pe perioada derulării acordului petrolier niciun impozit la ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă şi nici comisioanele vamale la exportul acestora.

Această garanţie oferită producătorilor din offshore a fost repetată în Legea petrolului nr. 238/2004 care precizează, la articolul 31 alineatul 2 că  „prevederile acordului petrolier rămân valabile pe toată durata acestuia, cu excepţia adoptării unor dispoziţii legale favorabile titularului acordului petrolier.” Legea a fost semnată la acea vreme de şefii celor două camere ale Parlamentului, Nicolae Văcăroiu la Senat şi Valer Dorneanu la Camera Deputaţilor.

Pentru că cele două acte normative reprezintă fundaţia legală în baza cărora s-au încheiat toate acordurile petroliere, a le schimba sau a le abroga în momentul de faţă ar atrage după sine nişte procese cu daune dureroase pentru ţara noastră.

Mai mult, dacă ne aducem aminte, dispoziţiile OG7/2014 trebuiau să fie tranzitorii, în sensul că trebuiau să se aplice doar în acel an. Banii colectaţi din impozitul pe veniturile suplimentare ar fi trebuit să însemne un fond de ajutor pentru consumatorul vulnerabil, pentru oamenii săraci care nu îşi permit să plătească facturile la energie. Nu s-a întâmplat aşa, acest impozit contribuie la acoperirea găurii deficitului bugetar iar prevederile, din temporare, au devenit permanente.

Practic, statul român a promis ceva, a atras investitori şi, acum, e pe punctul de a le da o mare lovitură. Iar constanta în toată această poveste este PSD.  

Problema cu Legea Redevenţelor: este taxată prea puţin producţia de gaze?

Pentru că statul român nu a fost capabil să adopte o nouă Lege a Redevenţelor prin negocieri şi cu producătorii pentru a schimba registrul fiscal de aşa natură încât şi bugetul să fie satisfăcut dar şi investitorii să fie încurajaţi că vor găsi un mediu de afaceri predictibil, guvernul USL din 2014 a lipit de redevenţe trei impozite excepţionale: cel impus pe veniturile suplimentare obţinute din liberalizarea pieţei gazelor, taxa pe stâlp (eliminată la începutul lui 2017) şi altul, de 0.5%, pe cifra de afaceri.

La începutul acestui an, ANRM a luat o decizie extrem de importantă, modificând preţul de referinţă al gazelor naturale în baza căruia se calculează taxarea la redevenţe. Intenţia a fost una bună, deoarece preţul de referinţă nu mai fusese actualizat de ani buni. Doar că, din patru variante posibile, ANRM a ales-o pe cea mai proastă, luând ca etalon oscilaţiile de preţ din hubul Bursei de la Viena, de pe piaţa zilei următoare, una extrem de volatilă.  

Având în vedere că redevenţele se calculează pe baza valorii maxime dintre preţul de vânzare realizat şi preţul de referinţă, în cazul în care preţul de intrare CEGH Hub va fi mai mare decât preţul de vânzare realizat, impozitarea efectivă a gazelor va creşte.

Practic, statul român a modificat puncte cheie din mecanismele de taxare în domeniu ocolind negocierile concrete cu producătorii din piaţă.

Conform graficului de mai sus realizat de Deloitte, media redevenţelor din România în domeniul gazelor naturale este aproape la acelaşi nivel cu cel din Norvegia. Dar, media redevenţelor (7.7%) şi impozitele excepţionale (6.2%) duc media taxării la 13.9%. Dacă ar fi, însă, să analizăm mai în profunzime aceste cifre, vom constata ceva şi mai interesant.

Actualul regim al redevenţelor din România variază de la 3.5% la 13%, în funcţie de mărimea exploatării, adică de câte milioane de metri cubi se vor extrage pe trimestru. Producţia offshore va fi taxată, însă, cu 13% sau, cel puţin, cu un procent aproape de valoarea maximală, deoarece vorbim despre zăcăminte cu potenţial foarte mare. Dacă va fi aşa iar coaliţia PSD-ALDE va ignora dispoziţiile OUG160/1999 şi Legea 238/2004, atunci, media taxării pentru offshore va sări aproape de 19%, ceea ce ar face ca România să aibă cel mai scump regim de taxare din Uniunea Europeană!

Este România în stare să ofere şi condiţii pe măsura taxării, adică sisteme de transport, birocraţie redusă, infrastructură rutieră şi feroviară la standarde moderne?         

Deşi un studiu Deloitte arată că proiectele offshore pot să genereze un impact semnificativ asupra economiei româneşti, urmând a susţine peste 30.000 de locuri de muncă iar producţia de bunuri şi servicii cumulată să genereze investiţii de 71.3 miliarde de dolari, maniera în care PSD abordează acest proiect este ca la alba-neagra. Într-o perioadă de 20 de ani, conform studiului Deloitte, statul ar urma să încaseze la bugetul de stat venituri directe din exploatare în valoare de 26 de miliarde de dolari iar investiţiile în producţia de bunuri şi servicii cumulată generată de segmentele midstream, downstream şi alte industrii s-ar ridica la 98.9 miliarde de dolari

Într-un final, nu ştie nimeni care este interesul României. Vrem să blocăm exploatarea din Marea Neagră, în condiţiile în care avem o producţie onshore în declin, care se va epuiza în 15 ani? Vrem să ajungem dependenţi de gazul rusesc? Vrem să relansăm industria? Ce vrem, băi, fraţilor? 

De fapt, toată această tevatură porneşte de la faptul că statul român a fost incapabil să găsească o soluţie pentru modificarea redevenţelor. A amânat acest moment şi a preferat să se comporte haiduceşte gândind doar de pe azi pe mâine. Un acord petrolier se întinde pe 20-30 de ani iar o exploatare de gaze naturale de o aşa dimensiune nu se face lăutăreşte. Sigur, e dreptul statului român să impună ce impozite vrea şi e dreptul investitorului să îşi ia jucăriile şi să plece. Implicaţiile geopolitice şi cele economice vor fi importante.