De ce ajung cluburile sportive din România în insolvenţă?

Prezenta dilemă / nedumerire / necunoscută a pornit de la decizia clubului de fotbal Dinamo (S.A. Dinamo 1948 S.A.), de a înregistra la Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII–a Civilă, vineri, 25 iunie, cererea potrivit art. 66 din Legea nr. 85 din 2014, care stabileşte condiţiile de dechidere a procedurii de insolvenţă, la cererea debitorului.

În condiţiile în care Dinamo a mai fost în insolvenţă încă de două ori. În 2011, intrarea în insolvenţă pentru a lămuri / clarifica ce a rămas bun din asociarea între Nicolae Badea cu Cristi Borcea şi Dragoş Săvulescu.

A doua insolvenţă, a fost declarată de societatea pe care a preluat-o Ionuţ Negoiţă.

Şi acum este a treia insolvenţă, în condiţiile, în care, Compania Benel Internaţional S.A. reprezentată de spaniolul Pablo Cortacero, a devenit în luna august 2020 acţionar majoritar al clubului de fotbal Dinamo Bucureşti, iar suporterii grupaţi în programul DDB (Doar Dinamo Bucureşti), deţin 20,06 % din acţiunile clubului şi la finele anului 2020 / prima perioadă a anului 2021 au achitat o mare parte din datoriile clubului cu banii proveniţii din cotizaţii, donaţii sau vânzarea de bilete virtuale.

Decizia a fost primită cu scepticism de întreaga lume a fotbalului românesc, printre care sunt menţionate mai multe glorii, cum ar fi Cornel Dinu.

Scopul acestei acţiuni civile a fost generat de acumularea de noi datorii şi încercarea de a scăpa / diminua a unei parţi din datorii prin intrarea în insolvenţă (datorii ce se ridică la circa 29,7 milioane la finele anului 2020, echivalentul a circa 6 milioane de euro). Unul din motivele intrării în insolvenţă a fost incapacitatea clubului de a onora plăţile către angajaţi şi alte cluburi (cum ar fi Politehica Timişoara S.A., Asociaţia Peluza Cătălin Hâldan Dinamo).

Dar să analizâm pe rând avantajele şi dezavantajele intrării în insolvenţă.

Avantajele intrării în insolvenţă

1. Debitorului i se oferă o protecţie faţă de creditori, care nu mai pot executa silit activele societăţii şi nu mai pot calcula dobânzi şi penalităţii, ulterioare deschiderii procedurii de insolvenţă. Datoriile la data intrării în insolvenţă se îngheaţă / rămân constante şi se înregistrează iniţial într-un tabel preliminar şi ulterior într-un tabel definitiv al creanţelor ce stă la baza creionării unui plan de reorganizare (plan de eşalonare a datoriilor).

2. Prin planul de reorganizare se pot reduce cuantumul anumitor datorii, până la nivelul de 10 % sau 15 %, s-au chiar mai jos, cum au făcut alte cluburi, dar numai prin acceptul majorităţii creditorilor. Au fost şi cazuri când, după aprobarea unui plan de reorganizare, lucurile au degenerate, (cum e cazul Oţelului Galaţi), dar, în general, s-a reuşit diminuarea datoriilor (în cazul clubului Rapid, CFR, Dinamo, etc.), pentru a se putea continua activitatea acestor societăţii.

În prima fază se face o evaluare a activelor clubului, deci se cunoaşte de la început datoriile / creditorii. Această evaluare va preciza ipoteza / varianta sumelor ce vor fi primite de creditorii dacă clubul ar intra în faliment.

Astfel, prin planul de reorganizare ce va fi propus de administratorul judiciar, se poate obţine mai mulţi bani prin acceptarea insolvenţei decât s-ar obţine prin intrarea în faliment. Aşa se explică de ce până la urmă creditorii acceptă o diminuare a datoriilor, astfel aceştia ar fi în situaţia în care nu ar mai recupera nimic.

Creditorii sunt împărţiţi în principal în cinci categorii: creanţele bugetare (statul), creditorii garantaţi (care au anumite garanţii faţă de debitor / club) cu o aumită prioritate, angajaţii, creditorii chirografari (o categorie largă în care intră furnizori, etc.) şi cei dependenţi (adică cei necesari pentru a continua activitatea clubul, exemplu, sportivii, staful tehnic, etc.), după caz.

Acestor categorii de creditorii li se propune câte un nivel de realizare / procent al creanţelor. Creditorii garantaţi recuperează întreaga datorie, pentru că ei oricum ar primi prioritar banii dacă s-ar executa garanţiile. Debitorul (prin administratorul special şi / administratorul judiciar) negociază cu salariaţii, iar restul primesc între 0 % şi 15 % (pentru că majoritatea creditorilor este compusă din aceste trei categorii ce aprobarea sau resping planul de reorganizare).

Sumele care nu se plătesc nu pot fi recuperate nici după ieşirea din insolvenţă. În condiţiile, în care, perioada de insolvenţă este de trei ani, cu posibiltatea prelungirii cu încă un an.

3. Debitorul poate denunţa în instanţă contractele de muncă şi cele de prestări de servicii. Deci acesta a fost un alt scop al cluburilor aflate în insolvenţă, de a diminua nivelul unor salarii / remuneraţii mari contractate de societate, când nu aveau lichidităţi pentru a plăţi anumite datorii.

În situaţia în care se aplică această variant, este posibil să se deschidă în instanţă un număr considerabil de litigii pe această speţă, unele cu sorţi de izbândă, altele nu.

4. Până la încheierea procedurii de insolvenţă, clubul îşi păstrează capacitatea civilă. Aceasta înseamnă că debitorul / societatea îşi va putea continua activitatea sportivă aproape normal, dar cu anumite constrângeri.

5. F.I.F.A. asigură de regulă despăgubiri cuprinse între 1.700 de dolari şi 9.227 de dolari. Federaţia internaţională le oferă fotbaliştilor o consolare sub formă de despăgubire pentru pierderea totală faţă de cluburile unde au activat.

6. Planul de reorganizare are prevăzut şi măsuri financiar – contabile ca: asigurarea unui control riguros şi monitorizarea operaţiunilor financiare, urmărirea permanentă a indicatorilor financiari şi operaţionali ai activităţii debitorului, în vederea luării celor mai bune decizii manageriale, urmărirea permanent a recuperării creanţelor societăţii şi constituirea de provizioane pentru creanţele litigioase.

Dezavantajele intrării în insolvenţă

1. U.E.F.A. restricţionează aceste cluburi să participe în cupele europene, iar în situaţia în care debitorul va ieşi din insolvenţă, regula este încă un an să nu participe la această competiţie.

2. F.R.F. prin Regulamentul de licenţiere, pentru a proteja competiţia, în principal, a fost definit un prag de rentabilitate ca diferenţă între veniturile relevante / realizate şi cheltuielile relevante / realizate, având o abatere / un deficit economic cumulat pe 3 ani: de 10 milioane lei în primul an şi de 5 milioane lei în următorii ani. În situaţia depăşirii acestor plafoane clubul poate fi sancţionat.

Întrebarea firească: De ce ajung cluburile din România în insolvenţă ?

Marea problemă a cluburilor este aceea că sunt dependente de două surse de finanţare, patronii – împrumutători şi autorităţile locale, minimizând celelate surse care ţin un club în viaţă în statele member UE, şi nu numai, sunt legate de: spectatori, sponsori, alte cluburi şi drepturile de televiziune.

1. Spectatorii sunt o sursă importantă de venit prin cumpărarea de bilete şi abonamente, dar şi pentru că reprezintă un targhet pentru companiile de publicitate sau cele care comercializează produse şi servicii, dar şi pentru televiziune.

2. Sponsorii sau cei care cumpără publicitate (pe tricou, pe marginea terenului, etc.) au interes să îşi vândă produsele şi serviciile exact categoriei de mai sus. Cu cât sunt fani mai mulţi la o competiţie sportivă sau pe un stadion, cu atât apar şi sponsori mai mulţi şi mai potenţi financiar.

3. Finanţatorii sau acţionarii au planuri legate de asigurarea vizibilităţii, recunoaşterea publică şi mai puţin, recuperarea investiţiei făcute în viitorul apropiat.

4. Mirajul Ligii Campionilor este planificat / propus ca obiectiv de puţine cluburi din România. Mergând pe ideea că clubul se va califica în grupele Ligii Campionilor pentru a încasa banii de la U.E.F.A. Patronii împrumută clubul, cu gândul să îşi recupereze banii după ce îndeplinesc acest obiectiv.

5. Alte cluburi. Sunt grupuri / societăţii care obţin sume importante din vânzarea drepturilor federative ale jucătorilor, altele câştigă prin mecanismele de formare şi solidaritate. Cluburile care formează jucători până la o anumită vârstă au dreptul să încaseze anumite compensaţii din transferurile ulterioare.

6. Autoritări locale asigură subvenţii / sponsorizării cu banii către cluburi, după caz, având ca scop dezvoltarea fotbalului la nivel local, dar şi asigurarea unui capital electorial şi o anumită vizibilitate.

7. Principala sursă de venit a echipelor de fotbal constă în drepturile de televiziune, sumă ce se încasează de regulă în luna august, în proporţie de 50 % din suma totală virată la începutul de campionat. Regulă ce a fost schimbată ulterior, defalcarea se va face până la finele anului: în procent de 10 % pentru fiecare din ultimele 5 luni pe perioada august – decembrie.

Concret, o societate comercială cumpără de la Liga Profesionistă de Fotbal dreptul de aşi filma partidele, după care acest drept se vinde mai departe anumitor televiziuni (ce au câştigat licitaţia), care difuzează meciurile oficiale. Ulterior banii sunt împărţiţi între echipe în funcţie de clasarea acestora în campionat.

Cu toate aceste premise, se poate formula o deducere, pe mai multe paliere:

1. Veniturile unei echipe de fotbal sunt direct proporţionale cu propriile performanţe sportive. Astfel, dacă performanţele lipsesc, veniturile minime nu vor permite investiţii care să încurajeze performanţa.

2. Cluburile de fotbal româneşti nu se auto – finanţează şi sunt dependente de împrumuturi. Prin urmare, avem de-a face cu cluburi care au supravieţuit pe bază de împrumuturi, care la un moment dat au pierdut aceste finanţări şi care caută în ultimă instanţă protecţia în cadrul Legii nr. 85 din 2014 a insolvenţei.

Concluzie

Cu toate pârgiile enunţate la îndemâna cluburilor din România, indiferent de ramura sportivă în care activează, acestea îşi desfăşoară activitatea de la o zi la alta, identificând cu greu resursele financiare necesare pentru plata chiriei stadionului ori sălii de sport sau pentru plata alimentelor sportivilor, a catonamentelor de pregătire sau a cheltuielilor de deplasare pentru disputarea jocurilor programate în altă localitate. Cu atât mai mult, plata remuneraţiilor lunare cuvenite sportivilor, reprezintă o povară continuă pentru finanţatori şi managerii cluburilor sportive.

Pentru toate acestea, trebuie modificată cadrul legal în domeniu (Legea nr. 69 din 2000, privind educaţia fizică şi a sportului, Legea nr. 32 din 1994, privind sponsorizăriile, Regulamentele FRF, Regulamentele FIFA, etc.).

Nu în ultimul rând, necesitatea instalării unor manageri profesionişti la conducerea debitoarei şi coordonarea acestora de manageri de criză.

Dr.ec. Viorel Crăciuneanu