Avantajele şi dezavantajele taxei pe lux, explicate de economistul Mircea Coşea. Ce state şi cum o aplică

Avantajele şi dezavantajele taxei pe lux, explicate de economistul Mircea Coşea. Ce state şi cum o aplică

FOTO Shutterstock

Istoria economică menţionează existenţa unor forme ale taxei pe lux, denumită curent ”taxă sau impozit pe avere” încă de la 1640, explică economistul Mircea Coşea, precizând că discuţii pe tema unui astfel de impozit au fost reluate cu insistenţă şi după 1970.

Ştiri pe aceeaşi temă

„În 1640 colonia Massachusetts a impozitat toate formele de patrimoniu: bunurile imobiliare, ca şi toate celelalte forme de bogăţie: de la active financiare (acţiuni, obligaţiuni, împrumuturi etc.) la animale, stocuri de bunuri, nave şi bijuterii. În epoca modernă, mai ales după 1970, problema unui impozit pe avere/lux a apărut cu insistenţă în dezbaterile organizate în unele universităţi din Statele Unite de susţinători ai necesităţii reanalizării şi revalorificării doctrinei marxiste. (vezi: Cohen. G.A : ”Labour and Freedom. Themes from Marx” Oxford Clarendom Press 1988; Tarrif Fabien: ”La marxisme analitique, un oxymore?” CERAS-OMI.2002). Dezbateri asemănătoare au avut loc şi în Franţa. (vezi: Althusser. L.: ”Lire le Capital” La Decouverte 1996)”, a explicat Mircea Coşea într-un articol publicat în Curierul Naţional.
 
Potrivit economistului Mircea Coşea, ţările europene care au introdus un impozit pe avere sunt împărţite în 2 tipuri:
 
În Liechtenstein şi Ţările de Jos, acest impozit înlocuieşte impozitele pe veniturile din capital;
În Norvegia, Elveţia, Franţa şi Spania, acestea se adaugă la impozitele pe veniturile din capital.
 
Liechtenstein are o bază largă, cu o rată de 0,8%, ceea ce înlocuieşte impozitarea veniturilor din capital;
 
Norvegia aplică o rată de 0,85% 4,5,6. Reşedinţa principală este contabilizată în avere aproximativ o treime din valoarea sa; În Elveţia, taxa este percepută de cantoane , contribuabilul are o sumă forfetară, definiţia averii impozabile începe numai de la o anumită sumă.
 
Spania a desfiinţat-o în 2008 de către socialiştii spanioli şi apoi a fost repusă în funcţie din 2011. Franţa a avut mai multe impozite pe avere: Impozitul naţional de solidaritate în 1945, Impozitul pe averi mari din 1982 până în 1987 şi Impozitul solidarităţii pe avere din 1989 până în 2017, cu o rată de 0,5% până la 1,50% din valoarea impozabilă netă şi un prag de 1.300.000 de euro. Acesta a fost înlocuit cu impozitul pe averea imobiliară de către guvernul lui Édouard Philippe în 2017.
 
În India, taxa acţionează numai pe bunuri care nu produc venituri (vehicule, bijuterii, bunuri imobiliare neînchiriate etc.).
 
Argentina intenţionează să introducă acest tip de taxă pentru a finanţa măsurile anti-Covid.
 
Unele ţări au avut acest tip de impozit, dar l-au abolit:
 
Japonia în 1950, Italia în 1992, Austria în 1994, Irlanda în 1997, Danemarca în 1997, Germania în 1997, Luxemburg în 2006, Finlanda în 2006, Suedia, impozitul pe avere introdus în 1947, a dispărut în 2007, “pentru a promova investiţiile şi ocuparea forţei de muncă”. Spania, a desfiinţat-o la ianuarie 2008 şi a restabilit-o temporar din cauza crizei bancare din 2011, Grecia, în 2009.
 

Avantaje şi dezavantaje ale taxei pe lux/avere

„Ideea unui impozit pe avere este încă văzută de anumiţi decidenţi politici ca fiind viabilă, în ciuda semnalelor clare de avertizare şi a consecinţelor economice grave care au însoţit fiecare dintre locaţiile sale.

Introducând această taxă, guvernul îi atacă pe cei mai bogaţi fără risc politic, deoarece reprezintă o mică parte din electorat.
 
Într-adevăr, sumele mari cheltuite de guverne în urma lock down-ului sever şi pe scară largă din 2020 îi determină pe unii să solicite din nou un impozit pe avere”, notează Coşea.
 
Pentru a înţelege efectele unui impozit pe avere este mai întâi necesar să se înţeleagă diferenţa dintre venituri şi active, a completat acesta.
 
Astfel, impozitul pe avere se calculează pe baza valorii estimate a portofoliului de active, chiar dacă aceste active nu generează în mod direct venituri, cum ar fi o reşedinţă familială, de exemplu.
 
Dacă aceste persoane nu au venituri suficiente pentru a plăti impozitul, pot fi obligate să vândă active pentru a plăti autorităţile fiscale. Adesea, aceste active nu sunt lichide, ducând la vânzări sub valoarea de piaţă. De fapt, OCDE a identificat deficitul de lichidităţi ca fiind un obstacol frecvent în calea plăţii impozitului pe avere.
 
Acest impozit are un efect mai mare asupra veniturilor decât se anticipase. Să luăm exemplul unei gospodării pensionate cu o avere de 10 milioane de dolari care generează venituri anuale din investiţii de 6%. Acestea sunt deja impozitate cu aproximativ 50% pe aceste venituri; sau mai mult în unele provincii.
 
Un impozit suplimentar pe avere de 3% ar elimina complet veniturile lor. Prin urmare, cheltuielile curente vor trebui să fie acoperite parţial prin vânzarea de active. Pe scurt, bazându-se pe economiile lor.
 
În anii următori, averea lor diminuată va produce venituri impozabile mai mici decât în anii precedenţi, forţând această gospodărie să vândă din ce în ce mai multe active pentru a-şi menţine stilul de viaţă.
 
Desigur, multe gospodării bogate vor răspunde reconfigurându-şi portofoliul de active sau relocalizându-şi activele şi pe ele însele în afara ţării pentru a se proteja împotriva impozitelor.
 
Această taxă le va schimba, de asemenea, atitudinea faţă de economisire şi consum. Dacă economiile investite sunt impozitate mai mult, vor prefera să consume şi să doneze, accelerând astfel reducerea averii lor.
Noile întreprinderi – principala sursă de creare de locuri de muncă – vor fi lipsite de lichidităţi, în timp ce investitorii vor prefera companii mai consacrate care generează venituri, în detrimentul companiilor tinere şi cu utilizare intensivă a investiţiilor.
 
Chiar dacă guvernele subestimează iniţial importanţa migraţiei capitalului, experimentele eşuate sunt clare. În timp ce 12 ţări europene au impozitat averea în 1990, opt dintre ele au eliminat această politică în 2017.
 
Ţările care l-au păstrat şi-au compensat efectele prin eliminarea impozitului pe succesiune (cum ar fi Elveţia în 2004 şi Norvegia în 2014), prin faptul că nu au de la început un impozit pe câştigurile de capital (cum ar fi Elveţia) sau prin delegarea acestei competenţe de impozitare (cum ar fi Spania, unde Madridul îşi stabileşte propriul impozit pe avere la 0 %).
 
Impozitul pe avere este, de asemenea, mai dificil de colectat decât alte impozite. Când Austria şi-a abrogat impozitul pe avere în 1994, a recunoscut un “cost administrativ ridicat asociat procesului de colectare a datelor”. De exemplu, valoarea acţiunilor la societăţi ne cotate este dificil de evaluat.
 
Estimarea valorii anumitor bunuri – cum ar fi operele de artă, bijuteriile sau mobilierul rar – este obositoare atunci când preţul pieţei nu este cunoscut. Evaluarea lor necesită o expertiză costisitoare, iar exerciţiul de estimare rămâne subiectiv, susceptibil la manipulare şi fraudă.
 
„Gospodăriile bogate şi educate au timp, avocaţi, contabili şi experţi pentru a se apăra împotriva a ceea ce pot percepe ca cereri arbitrare din partea autorităţilor fiscale. Costurile birocratice, în ceea ce priveşte resursele umane şi financiare, sunt susceptibile de a fi cele mai mari per 1 dolar colectat – contribuind la demonstrarea faptului că veniturile colectate din aceste impozite nu se ridică niciodată la nivelul prognozat”, precizează economistul.

Impozitul pe avere în Europa a reprezentat un exod de 0,2% din PIB, cu un maxim de 1 % în Elveţia.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările