15 ani şi 2 crize: Diferenţe şi asemănări între cea din 2008 şi cea provocată de coronavirus

FOTO Shutterstock

Economiile ţărilor lumii se confruntă, periodic, cu evoluţii ciclice, crize economice, şocuri generate de factori exogeni sistemului economic, aşa cum se întâmplă şi acum, pe fondul crizei sanitare generate de pandemia de COVID-19.

Toate aceste evoluţii au ca numitor comun nevoia de politici capabile să susţină economia şi să antreneze corecţiile necesare, pe măsura dezechilibrelor, consideră Cosmin Marinescu, consilier pe probleme economice ale preşedintelui României, precizând însă că „soluţiile trebuie identificate cu acurateţe şi adaptate la cauzele reale ale crizelor, altfel tratamentul economic va da greş”.

„Analiza de faţă reflectă preocuparea de a contura un tablou comparativ cât mai cuprinzător, pentru toate ţările Uniunii Europene, şi de a evidenţia totodată direcţiile şi perspectivele de consolidare economică a României în actualul context al crizei-corona”, precizează specialistul într-o amplă analiză comparativă a crizei financiare din 2008-2009 cu cea izbucnită în 2020 la nivel mondial din cauza pandemiei de coronavirus.

Analiza s-a bazat pe seriile de date statistice pentru ţările UE, cu privire la creşterea economică, soldul contului curent, deficitul bugetar, datoria publică, precum şi ajustarea bugetară ca efort de consolidare a finanţelor publice. Perioada de timp luată în considerare este 2007 – 2021, deci de la începutul prezenţei României în UE.

Datele statistice sunt extrase din bazele EUROSTAT şi AMECO. În cazul României, cifrele aferente anilor 2020 şi 2021 reflectă estimări naţionale, realizate de CNSP.

Consilierul prezidenţial Cosmin Marinescu FOTO Mediafax

În cele ce urmează redăm principalele aspecte avansate în analiză:

• În anii 2008-2013, ţările UE înregistrează scăderi economice sau creşteri moderate, însă în următorii 6 ani, în intervalul 2014-2019, creşterea economică din spaţiul european s-a extins şi s-a consolidat, ca fază de expansiune economică.

• În 2020 – anul pandemiei de COVID-19, scăderea economică severă se manifestă în aproape toate ţările Uniunii, spre deosebire de criza din 2009, când numărul ţărilor cu scădere semnificativă a PIB, de peste 5%, a fost relativ mai redus.

• Italia, Croaţia, Spania, Portugalia, Grecia au fost cele mai afectate ţări de criza din 2008-2009, prin scăderi economice consemnate de-a lungul mai multor ani, în timp ce revenirea lor a fost relativ lentă, dar progresivă, începând cu 2013 şi 2014.

• România a înregistrat, la precedenta criză, scăderi economice severe, de -5,5% în 2009 şi -4% în 2010, când au fost aplicate măsurile de austeritate. Însă, începând cu 2012, România a evoluat spre vârful clasamentului european.

• Între 2013 şi 2019, România a evoluat constant pe „albastru”, cu rate înalte de creştere economică, în 2016 fiind pe locul secund în clasamentul european, însă din 2017 ritmul creşterii economice a încetinit succesiv, până la 4,1% în 2019.

• Începând cu 2015, cu excepţia Greciei, toate ţările UE au înregistrat creştere economică, însă grupul ţărilor cu creştere economică de peste 3% s-a diminuat progresiv începând cu 2017 şi până la apariţia crizei sanitare din 2020.

• Grecia a fost ţara cu cele mai slabe performanţe, cu scădere economică severă de-a lungul a 5 ani de prezenţă în subsolul clasamentului. În schimb, Irlanda a fost campioana creşterii economice, tot cu 5 ani de prezenţă în vârful clasamentului.

• Spre deosebire de criza din 2008-2009, căderea economică din 2020 a intervenit brusc şi aproape uniform pentru toate ţările UE, cu manifestări similare în anumite sectoare, date fiind criza sanitară şi măsurile de lockdown din economie.

• Pentru anul 2021, prognozele arată o creştere economică destul de consistentă, cu rate de creştere de peste 3% pentru aproape toate ţările UE, ceea ce indică – în cazul materializării acestora, o primă diferenţă semnificativă faţă de criza din 2009.

Datoria publică şi straturile sustenabilităţii

Criza din 2008-2009 a fost asimilată, prin implicaţiile ei financiare, cu aşa-numita „criză a datoriilor suverane”, devenită o ameninţare pentru însuşi establishmentul instituţional al UE. Este emblematic, în acest sens, cazul ţărilor PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania), utilizat ca argument „fără alternativă” în favoarea politicilor de austeritate. 

• Înainte de criză, doar Italia şi Grecia aveau datorii publice de peste 90% din PIB. Ulterior crizei, 8 ţări s-au „trezit” cu datorii publice peste 90% din PIB, din care Portugalia, Italia şi Grecia au ajuns, pentru mai mulţi ani, la peste 120% din PIB.

• În raport cu situaţia ante-criză, categoria ţărilor cu datorie publică între 60 şi 90% din PIB a crescut cu 8 ţări, astfel încât respectarea pragului de datorie publică de 60% din PIB, potrivit criteriilor de la Copenhaga, devine excepţia de la regulă.

• Numărul ţărilor cu datorii publice mai mici de 30% din PIB a scăzut de la 10, la nivelul anului 2007, la doar 3, ca urmare a crizei financiare. Estonia, Luxemburg şi Bulgaria domină constant topul ţărilor cu cele mai mici datorii.

• Prin consolidarea finanţelor publice în perioada 2016 – 2019, mai multe ţări au intrat pe „verde”, cu un nivel al datoriei publice de sub 60% din PIB. Olanda, Finlanda, Germania, Irlanda au revenit astfel la criteriile de convergenţă nominală.

Crizele în oglindă – cauze diferite, manifestări diferite, dezechilibre pe măsură

Pentru acurateţea concluziilor, este important de înţeles că cele două crize supuse analizei nu au nici cauze şi nici manifestări identice. Momentul 2009 şi momentul 2020 sunt, pur şi simplu, din filme diferite, deci trebuie vizionate şi tratate diferit.

Criza din 2008-2009 a fost una primordial financiară, deci economică prin natura sa, adică manifestarea de manual a „ciclului economic” bazat pe expansiunea puternic prociclică a politicilor monetare.

În schimb, criza economică a anului 2020 este rezultatul anticipat şi asumat al pandemiei de COVID-19, fiind consecinţa măsurilor de lockdown, nu reflectarea unor „dereglări” per-se în mecanismele economice.

Şi înainte de criza financiară din 2008-2009, şi înainte de criza-corona din 2020, România poza în campioană a creşterii economice. 

Ca ironie a istoriei economice, măsurile de austeritate adoptate în România în anul 2010 şi-au cerut revanşa politică, obţinută sub forma măsurilor populiste din perioada 2017-2019, unele iniţiate în 2015 – prin relaxarea fiscală de amploare.

Consecinţa a fost aceea că efortul dureros de consolidare fiscală din anii de criză, injust pentru românii care au suportat nota de plată a austerităţii, s-a risipit de-a dreptul nejustificat, tocmai în anii de creştere economică. Astfel, în 2020, România a fost găsită din nou pe picior greşit de criza-corona, lipsită de spaţiul bugetar atât de necesar pentru gestionarea crizei sanitare şi pentru susţinerea economiei.

România la extreme este imaginea evoluţiei noastre economice între 2009 şi 2020 – bornele calendaristice ale celor două crize. România de după 2009 a însemnat unul dintre cele mai severe pachete de austeritate, în timp ce România înainte de 2020 a însemnat cel mai mare deficit bugetar din UE. Între cele două crize, România trecut de la austeritate la procedura de deficit excesiv, ceea ce reprezintă de departe cea mai contrastantă evoluţie economică din UE.

Concluzii prospective la criza-corona şi decizii de politică economică

Odată cu atenuarea crizei sanitare, perspectivele economice vor reveni şi ele în teritoriu pozitiv, iar vârful dezechilibrelor bugetare din 2020 va fi resorbit în mod progresiv, în condiţii de revenire a creşterii economice, cel mai probabil începând cu trimestrul 2 al anului 2021. Cu toate acestea, rămân o serie de provocări.

• În 2020, scăderea economiei României va fi una moderată în comparaţie cu evoluţiile altor ţări. Chiar dacă România nu a înregistrat o revenire în V, potrivit definiţiei de manual bazată pe dinamica trimestrială, în 2021 există premise bune pentru o creştere economică de peste 4%, conform estimărilor actuale, iar în 2022 vom putea reveni la nivelul economic de dinaintea crizei-corona.

• Date fiind diferenţele definitorii – la nivel de cauze şi manifestări economice – între criza-corona şi criza financiară de acum un deceniu, putem estima refacerea relativ mai rapidă a situaţiei finanţelor publice, iar eforturile de consolidare fiscală vor trebui să fie mai puţin apăsătoare, ca ajustări bugetare şi costuri sociale.

• În planul deciziei de politică economică şi în legătură cu nevoia de consolidare fiscală, o abordare de tip „wait and see” poate căpăta sens, cel puţin în privinţa incertitudinilor sanitare care influenţează puternic sentimentul economic.

• Însă reformele structurale şi consolidarea fiscală nu mai pot fi amânate, deoarece România are de recuperat derapaje istorice, premergătoare crizei COVID-19, şi care nu pot fi rostogolite la nesfârşit, în condiţiile în care estimările actuale deja indică atingerea în 2021 a procentului de 50% din PIB datorie publică.

• Calea de mijloc pentru România ar fi reprezentată de o ajustare a deficitului bugetar pe un trend de tipul 7-5-3, conform obiectivelor deja anunţate, eventual cu un plus de ambiţie în funcţie de revenirea creşterii economice. De exemplu, o ajustare de circa 2,5 puncte procentuale, precum cea prefigurată în bugetul pentru 2021, pare a fi în linie cu dinamica estimată a ajustărilor de la nivel european.

• Una din provocările construcţiei bugetare pentru 2021 vizează însă gradul în care ajustarea bugetară nominală (cash şi ESA) va reprezenta o ajustare consistentă şi în termeni structurali, ca indiciu al unei consolidări fiscale sănătoase.

• Este deja imperativă îmbunătăţirea eficienţei în colectarea veniturilor bugetare, printr-o administrare fiscală digitalizată, care să atragă disciplină şi transparenţă în sistemul fiscal. Este totodată indispensabilă optimizarea cheltuielilor bugetare, prin mecanisme obiective de prioritizare şi eficientizare a folosirii banilor publici.

• România are nevoie de un pachet clar de reforme structurale, cu precădere în sănătate, educaţie şi administraţie, de soluţii legislative în domeniul achiziţiilor publice şi al fondurilor europene, dar şi de viziune strategică privind arhitectura sistemului financiar, ca factor esenţial în susţinerea marilor proiecte de investiţii.

• Pachetul consistent de fonduri europene din perioada de programare 2021-2027, inclusiv fondurile alocate prin Mecanismul de redresare şi rezilienţă, sunt cele mai „ieftine” şi sigure surse de finanţare a investiţiilor şi reformelor necesare, iar România are datoria de a exploata pe deplin aceste oportunităţi.

• Succesul reformelor şi relansarea economică vor fi influenţate semnificativ de coerenţa deciziilor şi corelarea setului de politici fiscal-bugetare şi monetare, pentru susţinerea în continuare a încrederii investitorilor şi a mediului de afaceri.

• Este esenţială manifestarea unui parteneriat real între stat şi mediul de afaceri, construit pe principiile onestităţii, transparenţei şi dialogului, parteneriat care devine condiţie sine qua non pentru eficienţa reformelor şi a politicilor economice.

• Măsurile de politică economică trebuie setate cu prudenţă, inclusiv cu gândul la o viitoare criză, pentru ca unele dintre soluţiile la criza-corona să nu potenţeze cumva cauzele unei noi crize economice, întârziată poate prin apariţia COVID-19.

• În plan global, economia va continua să internalizeze schimbări structurale şi ajustări macroeconomice, transformări digitale şi ample progrese tehnologice, iar criza-corona devine astfel o lecţie de adaptare şi flexibilitate a economiei, în regim disruptiv.