Recesiune şi Revoluţie

Eşecurile economice au, de obicei, consecinţe politice, şi nu a fost decât o chestiune de timp până când Marea Recesiune a dus la căderea unor mari puteri ale vremii.

Din fericire pentru America, exact asta se întâmplă astăzi în Iran.

Americanii sunt obişnuiţi să teoretizeze îndelung despre influenţa teologiei asupra politicii iraniene. Dar nu trebuie să fii expert în eshatologia şiită ca să-ţi dai seama că alegerile dubioase de săptămâna trecută au fost un exerciţiu de auto-discreditare a nomenclaturii clericale a Iranului. Lucruri de-a dreptul pământeşti au produs criza curentă: stagnarea PIB-ului, creşterea şomajului, inflaţie scăpată de sub control.

Chiar dacă represiunea din aceste zile va reuşi cumva să întărească poziţia lui Mahmoud Ahmadinejad în cadrul clicii sale, regimul ca atare a fost grav avariat. Patina democraţiei, atât de utilă mulahilor, a fost îndepărtată. Însă raidurile poliţiei nu pot face să dispară problemele economice ale Iranului. Statisticile iraniene arată că şomajul a ajuns la 17 la sută, iar inflaţia este de 25 la sută.

Dar cifrele reale pot fi mult mai mari. Iar greşelile de management cronice ar putea chiar să aşeze pe o pantă descendentă veniturile din exploatarea materiilor prime – piesa de rezistenţă a economiei iraniene. Liderii Republicii Islamice seamănă mai puţin cu nişte nazişti ai Orientului Mijlociu şi mai mult cu nişte funcţionari de la Weimar uitându-se cum se scurg ultimii bani din vistierie.

În Europa anilor ’30, o criză economică a dus la căderea unor regimuri democratice şi i-a adus la putere pe dictatori. Societăţile liberale au părut depăşite; autoritarismul era pe val.

Prăbuşirea economică din 2008 însă ar putea avea efectul opus. Regimurile unor politicieni populişti şi autoritari – Putin în Rusia, Hugo Chavez în Venezuela sau Ahmadinejad în Iran – par mult mai vulnerabile la criza economică decât regimurile democratice. Printre ruinele lăsate de Marea Recesiune, intelectualii şi politicienii ­s-au uitat după modelul Italiei fasciste sau după cel al Uniunii Sovietice. Dar ca rival al democraţiei liberale, islamismul nu e în aceeaşi ligă cu totalitarismele anilor ’30.

Criza economică globală actuală este creaţia capitalismului democratic occidental. Dar ea nu s-a transformat într-o criză a democraţiei sau a capitalismului deoarece nimeni nu are o alternativă plauzibilă.