Cordialitate românească

Cordialitatea românească e o piruetă de moment, o fentă, rezultatul trecător al unei rapide exaltări de cheflii.

Am descoperit-o, contrariat, la câteva luni după alegerile din 1990. În timpul unei recepţii cu mulţi invitaţi, stăteau grămadă, cu paharele în mână, reprezentanţi ai tuturor formaţiunilor politice. Din presă şi din declaraţiile politice curente, rezulta că duşmănia dintre ei era la apogeu. Or ceea ce se putea constata la recepţia cu pricina era o înfrăţire generală.

Nu afabilitate de protocol, nu politeţe, nu salvare de aparenţe. Ci camaraderie sprinţară, tovărăşie de pahar, bună dispoziţie colegială: ocheade, glumiţe, complicităţi. Oameni care în Parlament sau între confraţi de aceeaşi obedienţă scrâşneau din dinţi când venea vorba de adversarii politici practicau voioşi, în particular, etica „Pieţii Endependenţi“. „Nea Cornele!“ – striga câte un ţărănist radical către liderul României Mari. „Chestia aia rămâne cum am vorbit!“, spunea aceluiaşi vreun fesenist zglobiu, făcând cu ochiul.

Nu-mi venea să cred. Nu mi-a venit să cred nici când am auzit că dl Coposu era gata să ofere conducerea ziarului „Dreptatea” infatigabilului Vadim, sau când, peste ani, PDL l-a impus, tot pe el, ca vicepreşedinte al Senatului. Iar acum, la festivitatea de învestire a celor 33 de fericiţi pe care îi trimitem în forul legislativ european, acelaşi Vadim, complet refăcut după căderea electorală de anul trecut, se aferează volubil printre „colegi“ pe care, în diferite ocazii, i-a acoperit cu spurcăciuni şi bale. Euforic, Domnia Sa întrerupe discursul preşedintelui cu mici obrăznicii de cartier, ceea ce însă nu-l deranjează prea tare pe irascibilul jucător de la Cotroceni: „Dle Vadim, vă evacuez!“ – zice el râzând. „­Evacuează-mă la Cotroceni!“ – sună replica marelui român. Traian Băsescu revine cu o ameninţare glumeaţă: „Ba te evacuez, ­maestre!“

Maestre! Câtă deferenţă! Câtă simpatie subiacentă! Cât umor! Dar cât umor se citeşte în relaţia Vadim-Becali, prieteni la cataramă, după ce fiecare a turnat în capul celuilalt ample ligheane cu dejecţii! Cât umor presupune fotografia din nu ştiu care publicaţie, în care Gigi Becali ciocneşte duios cu un Traian Ungureanu zâmbitor şi împăcat! În fond, nu e frumos? – o să mă întrebe vreun forumist recalcitrant. Ce-ai vrea? Să se înjure mereu, ca la drumul mare? Nu tocmai civilizaţia disputei e ceea ce ne lipseşte? Oamenii au convingeri divergente, dar se poartă amabil, ba chiar, deferent, când raţiunea publică o cere.

Aşa o fi! Dar cordialitatea românească e mai complexă. Foarte complexă! Ea nu e o simplă victorie a civilizaţiei. E o piruetă de moment, o fentă, rezultatul trecător al unei rapide exaltări de cheflii: nu se instalează niciodată ca o conduită constantă, ca o exigenţă a bunelor maniere. Recade fără dificultăţi, în câteva clipe, în invectivă de grajd, în dezmăţ verbal, în mocirlă. Când fioros, când înlăcrimat, când sumbru, când pus pe şotii, românul cultivă, savant, imprevizibilul etic (şi, uneori, etilic). Ce om serios s-ar fi uitat, înainte de 1989, la Vadim Tudor? Dacă ştiau de el, mai toţi îl ţineau de lingău marginal, fără nicio relevanţă. ­Iată însă că personajul a ajuns prizabil.

Să uităm, deci, mizeriile unor vremi apuse şi să privim năvalnic spre viitor! ­Căci „toţi suntem români, mai mult sau mai puţin oneşti“. Suntem oameni cumsecade, neranchiunoşi, gata de compromis. Poporul nostru e, vorba lui Caragiale, „bobor“: când te aştepţi mai puţin, îl vezi cum „fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate şi – te pupă. O!”