Dar eu mă fac că nu înţeleg şi continui. Deci, să zicem că firma asta vă oferă un job care vi se pare interesant, salariul convenabil şi vreţi să vă angajaţi la ei. Dar vă mai propun şi un alt job, cu responsabilităţi mult mai mari, cu mai mulţi oameni în subordine, cu proiecte de anvergură mult mai mare, însă cu acelaşi salariu. Ce faceţi, îi spuneţi că nu vreţi acest al doilea job, că îl vreţi pe primul?

Normal!, spun unii pe nerăsuflate, şi pe destui i-am şi văzut făcând efectiv astfel, adică refuzând jobul mai complex.

Alţii se scarpină în cap, semn că nu se gândiseră la asta până acum, şi presimt că e o capcană pe undeva. Îmi spun cu jumătate de gură că ar lua jobul mai complex, dar tot derutaţi rămân, îşi dau seama că le scapă ceva şi nu înţeleg prea bine ce.

E un filtru de selecţie foarte eficient, desigur, şi am văzut mari companii care îl folosesc sistematic şi cu mare atenţie. E, de fapt, integrat în politica lor generală de HR. Eu apreciez foarte tare companiile la care diferenţele dintre salariile mari şi cele mici e cât mai redusă, care nu negociază deloc salariile, indiferent de nivel, şi care, pe cale de consecinţă, nu aleargă după vedete pentru angajare.

Sigur, asta merge bine doar la marile companii multinaţionale, la cele mici e greu, aproape imposibil să impui o astfel de politică. Am avut clienţi companii multinaţionale care aveau salariile mici peste media pieţei, însă cele mari (inclusiv nivel de CEO - 1) erau aproape la jumătate din cele ale altor companii de referinţă. Şi nu duceau lipsă de candidaţi, câtuşi de puţin. Sigur, vedetele îi cam ocoleau, însă eu sunt convins că le făceau astfel mai degrabă un serviciu.

Da, logica mea diferă adesea de cea a candidaţilor, însă nu pot să mă fac că uit matematica pe care am învăţat-o în şcoală. Şi nu puţină! Şi să îmi scot din cap cu forţa reflexul de a face de fiecare dată calcule, când e vorba despre bani şi probabilităţi.