Asistenţa socială: între restructurare şi colaps

Asistenţa socială înghite aproximativ 46% din veniturile bugetului general consolidat. Cât mai rezistă acest sistem supradimensionat?

Restructurare sau colaps? Acestea sunt alternativele pe care guvernanţii ar trebui să le ia în seamă când vine vorba de asistenţa socială din România. Şi nu trebuie să fii expert ca să vezi asta. Cifrele arată crudul adevăr. Numai în primele două luni ale anului, cheltuielile cu asistenţa socială au crescut cu 17,6%, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului, potrivit Ministerului Finanţelor Publice (MFP) la 11,6 miliarde de lei. O sumă imposibil de susţinut şi care pune presiune tot mai mare pe forţa de muncă activă. Pare greu de crezut, dar aproximativ 4,3 milioane de salariaţi din economie susţin, prin contribuţii sociale pe care le plătesc la bugetul de stat, alte  9,5 milioane de persoane care primesc, într-un fel sau în altul, ajutor de stat. Un dezechilibru care este acoperit prin fiscalizarea excesivă a veniturilor salariale.

CITEŞTE ŞI:  Ajutor social record, pentru o campioană în scaun cu rotile: 5.148 de lei pe lună

SUPRATAXARE.  Contribuţiile sociale (sănătate, pensie, şomaj) reprezintă cea mai mare parte a taxării aplicate muncii în România. Angajatorul suportă aproximativ 29% din venitul unui salariat, iar angajatul alte 16,5%, la care se adaugă şi cota unică de 16%. În total, la un salariu brut de 1.500 de lei pe lună, statul încasează prin contribuţiile sociale aproximativ 930 de lei. Aceste cote plasează România în topul ţărilor sud est europene cu fiscalitate ridicată. Doar Ungaria şi Slovacia se mai află la acelaşi nivel însă acestea au un grad de ocupare a forţei de muncă mai mare.  În plus, România se numără printre puţinele state europene unde mai există cote diferenţiate. De exemplu, în cazul asigurărilor sociale (CAS),  aceastea pornesc de la 31,3 % şi ajung la 41,3%, în funcţie de condiţiile de muncă.  Nivelul ridicat al contribuţiilor reprezintă principala povară pentru mediul de afaceri însă şansele ca aceste cote să fie micşorate sunt nule. "Nu se poate ajunge la o reducere a acestora până când nu se eficientizează sistemul care le consumă", explică Emilian Duca, partener al firmei de consultanţă BDO.

ÎMPINŞI SPRE EVAZIUNE. Cheltuielile cu asistenţa socială au o pondere ridicată în bugetul fiecărei companii. Din acest motiv, angajatorii au căutat tot felul de soluţii pentru evitarea plăţii acestora. Munca la negru remunerată prin offshore-uri, convenţiile civile, microîntreprinderilor, persoanele fizice autorizate (PFA) sunt modalităţile cele mai frecvente prin care angajatori îşi uşurează sarcinile fiscale tocmai din cauza contribuţiilor sociale mult prea mari. Astfel s-a ajuns ca în România să existe doar 4,3 milioane de salariaţi, la o forţă de muncă activă care se ridică la 10 milioane. O masă de cotizanţi la sistemul asistenţei sociale care intră la apă de la lună la lună pe fondul şomajului tot mai ridicat. Numai în ultimul an, numărul angajaţilor din economie s-a redus cu peste 400.000 de persoane. În încercarea de a mări numărul plătitorilor de impozite la bugetul asigurărilor sociale, guvernanţii vor să lărgească baza de impozitare. Astfel, cei care nu au carte de muncă şi lucrează în baza unor contracte de colaborare ar putea fi nevoiţi să plătească CAS-urile.

CE E DE FĂCUT? În România există peste 50 de tipuri de ajutoare sociale cele mai răspândite fiind alocaţiile familiale (inclusiv cele pentru copii), ajutorul privind venitul minim garantat şi indemnizaţiile pentru persoanele cu handicap. Pentru plata acestora, se duce aproape jumătate din totalul veniturilor la bugetul general consolidat (25,2 miliarde de lei). Asistenţa socială trăieşte practic din bugetul de stat. "Atât timp cât nu există resurse pentru a acoperi aceste cheltuieli sociale putem spune că sistemul este la un pas de colaps", spune Emilian Duca.

Soluţia stă într-o reformă cât mai urgentă a acestuia. "Autorităţile trebuie să înceapă prin reducerea numărului de instituţii care coordonează acest sistem", este de părere Doru Buzducea, prodecan al al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din Universitatea Bucureşti. În al doilea rând trebuie făcută o prioritizare prin stabilirea unor criterii clare de acordare a acestor ajutoare sociale. Nu în ultimul rând trebuie revizuită întreaga legislaţie privind protecţia socială întrucât s-au acordat sunt acordate în mod discreţionar şi fără discernământ. Fără aceste reforme, economia nu mai are puterea să susţină un astfel de sector. Cea mai plastică descriere cu privire la cheltuielile din sistemul social a făcut-o chiar Jefrrey Franks, şeful misiunii FMI pentru România. "Nu poţi avea un sector public de tip Mercedes, când tu ai bani doar Dacia Logan".  Guvernanţii nu trebuie să-şi pună problema de unde fac rost de bani ca să continue risipa, ci care sunt măsurile pe care trebuie să le ia pentru a reduce risipa.

Citiţi mai multe despre posibilele reforme din sectorul asistenţei sociale în numărul 30 al revistei Forbes România.