După atâtea reprezentaţii ale textului clasic – multe în regie proprie –, Şerban deconstruieşte acum personajele şi situaţiile cehoviene, până la nivel de replică, de fonetică a acesteia (vezi fragmentarea celebrului monolog teatral al Ninei Zarecinaia, redus acum la pur sunet şi mişcare, similar mantrelor asiatice sau altor exerciţii de vocalizare), impune actorilor un joc dezarticulat, descentrat (la propriu, la nivel al mişcării), dezlânat, de-canonizat de fapt, precum al unor păpuşi (ruseşti) mecanice sărite de pe fix (fixul reprezentării clasice, canonice, uzat ca orice mecanism cu durată de funcţionare expirată).

Enigma Cehov

Totul nu pentru a şoca gratuit sau a fi „altfel“ cu orice preţ, cum s-a înţeles de către unii în mod greşit („acuză“ care l-a însoţit pe marele artist cam pe tot parcursul carierei sale), ci pentru a ajunge la esenţa enigmaticului mecanism cehovian („Maşinăria Cehov“, cum spunea un scriitor român, sau „de ce Cehov şi-a subintitulat «comedie» această piesă care se-ncheie cu o sinucidere“, cum se-ntreabă însuşi autorul montării), pentru a de-monta şi re-monta această orologerie perfectă în esenţa sa abstractă (care ne bântuie de peste un secol, aşa cum dramaturgul anticipase şi-şi dorise în „Unchiul Vanea“), pentru a des-cifra Enigma Cehov, a-i des-face şi re-face articulaţiile, în ultimă instanţă pentru a ajunge la adevărul (în sens filozofic) – „dar ce este adevărul?“ – al unora dintre cele mai iconice personaje din literatura universală.

Maşa rocks

Niciunul dintre eroi – excesivi şi uneori caricaturali, dar în sens voit – nu mai este aici aşa cum îl ştim, dar este mai adevărat în esenţa sa. Konstantin (Bogdan Cotleţ) – entuziast la început, obosit şi cinic la final, cu flacăra reaprinsă, doar pentru scurtă vreme, de reapariţia Ninei – îşi poartă cu el tot timpul acţiunii pistolul, ca semn sisific al propriului destin (un tânăr obosit, „cu aripi uriaşe“, un înger căzut în esenţă). Nina (Silvana Mihai – aţi văzut-o de curând ca una dintre fetele din „Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă“, filmul lui Bogdan Theodor Olteanu) nu mai are nimic angelic, nu mai este „pescăruşul“ serafic (dar ce semnifica/semnifică acest „pescăruş“ – Şerban este primul care-şi pune întrebarea cu adevărat), ci mai degrabă o fâţă lipsită de sentimente (vezi atitudinea ei faţă de Kostea – oricum aici, ca-n „Visul unei nopţi de vară“, fiecare iubeşte pe altcineva), sensibilă doar la prestigiul cultural (Trigorin), whatever that means.

Maşa însă, mai ales Maşa (Sabrina Iaşchevici / Mădălina Anea), nu mai este acea Maşa care-a făcut epocă, fiinţa aceea pură şi care suferă-n tăcere (dragostea care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă“), ci o Maşă revoltată, rebelă, istericoidă (cu alură de rockeriţă sau punkeriţă), dar la fel de strivită, finalmente, de un destin necruţător. La rândul ei, Arkadina (Mihaela Trofimov / Claudia Ieremia) pare din altă lume – insensibilă la problemele fiului ei, sau fără empatie faţă de bătrânul său frate, Sorin (Constantin Cojocaru) –, insistă pe singura ei obsesie: „Eu sunt o actriţă“ (frază repetată în toate limbile de circulaţie universală). Şerban hamletianizează cât poate relaţia dintre actriţă şi Konstantin (inclusiv prin repetatul sărut pe gură al fiului neiubit), pentru că s-a spus de multe ori că Arkadina nu-i decât o Gertrude en misère, reflex al complexului Iocasta nerezolvat.

Aşa grăit-a Iocasta (şi ea întrupată tot din „jale“), când a aflat cumplitul adevăr...

„Eu, Silvana Mihai...“

În paranteză, montarea pedalează mult pe reflecţia despre natura teatrului („ce este teatrul“, „cine are nevoie de el“), accentuând paralela şi opoziţia dintre Nina şi Arkadina, o actriţă fanată şi una aspirantă, dar repede ratată („Eu, Silvana Mihai, o joc prost pe Nina“, parafrazează postmodern interpreta celebra tiradă dinspre final). Nu degeaba, „Spaţiul gol“, volumul lui Peter Brook, este cartea care se află pe scenă pe tot parcursul reprezentaţiei. În fine, Trigorin-ul de aici (Richard Bovnoczki), mut sau parcimonios la vorbă, este mai degrabă o victimă a propriului status, atât cel de Don Juan, cât şi cel de scriitor de succes (ratat?), ambele ipostaze neaducându-i nimic bun şi din ambele ieşind înfrânt.

E ceva cu totul diferit aici de montarea Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic din anii ’90, de o clasicitate perfectă (cu Valeria Seciu în rolul Arkadinei şi Cristi Iacob, Ana Ioana Macaria şi Irina Movilă ca trioul de nefericiţi). Ca oricărui produs postmodern de calitate (nu am menţionat aici intertextul, practicat cu savoare, dar exact atât cât trebuie, de regizor, sau autoreferenţialitatea, vezi replica „Eu, Silvana Mihai...“), „Pescăruşului“ şerbanian i se poate aplica replica din filmul „Reconstruction“ al danezului Christoffer Boe: „Este doar ficţiune, dar totuşi doare“ (filmul era o excelentă înscenare în imagini a trinomului teoretic construcţie-deconstrucţie-reconstrucţie). Asta pentru că, at the end of the day, Şerban reuşeşte să creeze şi să transmită emoţie, iar impactul emoţional asupra spectatorului/ilor este la fel de puternic. În concluzie, aproape o capodoperă (care se alătură capodoperei indubitabile care a fost, acum un deceniu, „Unchiul Vanea“ montat de marele regizor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj).

Actorii stau pe scaune, reacţionează brusc, nu prea părăsesc scena, ei nefiind decât „constructe“ în mâna „magicianului“ Andrei Şerban

Citeşte şi:

„Umbra Comandorului. La ONB“ – cronica la spectacolul de operă „Don Giovanni“ al lui Andrei Şerban de la ONB

„La veuve. Neagră şi tristă“ – cronica la spectacolul „Văduva veselă“ al lui Andrei Şerban de la ONB

„Andrei Şerban şi teatrul politic“ – primul text despre spectacolul „Omul cel bun din Seciuan“ al lui Andrei Şerban, de la Teatrul Bulandra

„Şen Te răstignită a doua oară“ – al doilea text despre spectacolul „Omul cel bun din Seciuan“ al lui Andrei Şerban, de la Teatrul Bulandra

„Ei vor moşteni pământul“ – cronica la spectacolul „Carousel“ al lui Andrei Şerban, de la Teatrul Bulandra