Vocile teatrului şi personajele vieţii

Impresionant nu doar prin tehnologia scenică de ultimă oră, prin posibilitatea acesteia de a zămisli spaţii aflate în complementaritate exemplară şi de a reda atmosfera unui timp şi a unei lumi de odinioară ale cărei semne le simţim acut până astăzi, mi s-a părut a fi spectacolul „Suflete zbuciumate” de la „Schaubühne Am Lehniner Platz” din Berlin.

E vorba despre o versiune scenică semnată de Simon McBurney, James Yeatman, Maja Zade şi ansamblul a uneia dintre cele mai frumoase şi mai tragice dintre scrierile lui Stefan Zweig. Pusă în scenă de Simon McBurney, avându-l drept co-regizor pe James Yeatman, în scenografia vie, spectaculoasă a Annei Fleischle şi costumele semnate de Holly Waddington. Spectacol în care luminile lui Paul Anderson, sunetul creat, amplificat ori îmblânzit, atunci când este cazul de Pete Malkin şi video-designul datorat lui Willi Duke au importanţa comparabilă celei a unui personaj în absenţa căruia desfăşurarea acţiunii nu ar mai fi posibilă.

Cum spuneam, tehnologia din Suflete zbuciumate e perfectă, profesionalismul tehnicienilor de scenă dincolo de orice îndoială, peste tot te întâmpină doveziile preciziei şi rigorii germane, cu atât mai importante având în vedere că spectacolul mizează mult pe lumini (Paul Anderson) şi sunet (Pete Makin), toate având contribuţii extrem de preţioase în core conturarea zbuciumului sufletelor în ceaţă, răvăşite de dureri care îşi reclamă dreptul de a fi strigate.

Volumul lui Ştefan Zweig figurează pe un loc fruntaş în topul celor zece cărţi despre care se spune că ar fi făcut să plângă o lume întreagă. Scriitorul istoriseşte o poveste de dragoste cu final tragic. Aceea a paraliticei Edith care se îndrăgosteşte nebuneşte de tânărul locotenent Anton Hofmiller de ale cărui sentimente netrucate ar avea nevoie spre a avea măcar o şansă, fie ea şi iluzorie de vindecare. Istoriile şi monografiile literare afirmă că Suflete zbuciumate înseamnă unicul roman al lui Stefan Zweig care abordează tema „dublei milostenii”. Cea autentică „hotărâtă, răbdătoare şi tolerantă, decisă să suporte orice” şi cea plăsmuită, care nu reprezintă decât „nerăbdarea inimii ”, dorinţa persoanei de „a se elibera cât mai repede de copleşitorul sentiment penibil de compasiune provocat de nenorocirea altcuiva ”.

Nerăbdarea, compasiunea nedusă până la capăt, încercarea eşuată de a repara o greşeală cumplită, dorinţă imposibil de realizat fiindcă, de la un moment dat încolo, toate faptele i se arată potrivnice locotenentului Hofmiller (e vorba despre motivul omului care se dovedeşte neputincios în momentele în care istoria îşi pierde pe neaşteptate echilibrul iar evenimentele se pun aproape demonic în mişcare) reprezintă subiectul confesiunii lui Toni, ajuns acum la vârsta maturităţii târzii.

Pe lângă deja menţionatele lui performanţe la capitolul tehnologie (bun, la urma urmei aceasta este astăzi la îndemâna oricui, mai puţin la îndemână fiind ştiinţa utilizării ei, ştiinţă care, în cazul de faţă, se metamorfozează în artă superioară), spectacolul de la Schaubühne Am Lehniner Theater din Berlin mi se pare a fi unul de excepţie din încă alte două motive. Tot atâtea valori care, Doamne!, nu se pot cumpăra nici dacă am avea toţi banii din lume. Dovadă copleşitoare pentru tot ceea ce înseamnă unicitatea artei.

Astfel, mi se pare că am avut mai întâi privilegiul de a fi martori la o lecţie despre tot ceea ce înseamnă regulile şi rigorile adaptării, ale translatării epicului în teatrul. O lecţie despre frumuseţea povestirii care dobândeşte carate superioare atunci când este repovestită fără cusur pe scenă. Lecţia adică spectacolul începe cu o lectură, cu cartea luată semnificativ în mână, cart din care unul dintre personaje (cel al prezentului nostru) începe să citească. El face astfel oficiile rostuite a da naştere unui anume fel de text didascalic. Urmează transferul înspre actorul care îl interpretează pe Anton Hoffmiler ajuns la vârsta rememorărilor şi a confesiunilor plănuite, dorite a avea funcţii eliberatoare, actor care mai departe îi predă ştafeta colegului care îl joacă pe locotenentul de familie bună, cel de dinainte de 1914, de dinaintea atentatului de la Sarajevo, obligat de regulile onoarei şi ale clasei lui sociale să îşi facă serviciul militar în armata imperială.

Avem de-a face astfel cu multplicarea perspectivei, cu instituirea şi validarea scenică a trei eu-­uri. Eul din intro, adică eul care citeşte, cel care mărturiseşte şi, în fine, un al treilea eu, al celui care trăieşte aievea. Şi în ale cărui suflet, ochi şi urechi se acumulează, acoperă, amestecă spre a ajunge, în fine, să se spargă, toate cu maximă intensitate, vocile personajelor şi vocile povestirii. Vocile evenimentelor şi cele ale timpului. Ale etajelor şi rânduielilor acestuia.

Există în spectacol voci care trăiesc şi voci care relatează, voci autentice şi voci care se împrumută altor personaje (am în vedere relaţia Edith-Ilona) care nu au suficient curaj spre a da expresie propriilor răscoliri sufleteşti şi propriilor drame.

În al doilea rând, spectacolul acesta în care Simon Mc Burney şi co-regizorul James Yeatman sunt peste tot, însă prezenţa lor este una de o discreţie exemplară (până la urmă asta înseamnă regie adevărată!), înseamnă o formidabilă lecţie de actorie. Robert Bever, Mario Burchard, Johannes Flascberger, Christoph Gawenda, Moritz Gottwald, Laurenz Laufenberg, Eva Meckbach joacă cu pasiunea, cu implicarea, cu devotamentul, cu prospeţimea pe care sunt sigur că le-au avut la premieră.

Schaubühne Am Lehniner Platz – SUFLETE ZBUCIUMATE după Stefan Zweig; Versiune scenică de Simon McBurney, James Yeatman, Maja Zade şi ansamblul; Regia: Simon McBurney; Co-regizor James Yeatman; Dramaturgia: Maja Zade; Scenografia: Anna Fleischle; Costumele: Holly Waddington; Lumini: Paul Anderson; Sunetul: Pete Malkin; Asociat designer: Benjamin Grant; Video design: Wiil Duke; Cu: Robert Bever, Mario Burchard, Johannes Flascberger, Christoph Gawenda, Moritz Gottwald, Laurenz Laufenberg, Eva Meckbach; Data reprezentaţiei: 26 octombrie 2018