Nu caut un vinovat! Vinovaţi suntem toţi şi vânătorii, şi cei care se lasă vânaţi..şi cei care privesc de pe margine această infamie.. 

Vânătorii stau la pândă şi simt mirosul deziluziilor noastre, al despărţirilor, al greşelilor, al morţii... 
 
Am trăit câteva zile de coşmar, am adunat în mine revoltă, silă, milă, tristeţe, neputinţă. 
 
Vânătoare de oameni, hăitaşi, câini, lanterne, manipulare.
 
Un bărbat şi o femeie...doi oameni pe care Dumnezeu i-a unit cândva la bine şi la rău, doi oameni  FRUMOŞI, fiecare în felul lui, care şi-au risipit cu generozitate harul pe scenă, ani şi ani, au fost vânaţi că nişte animale sălbatice.
 
Bărbatul a căzut, răpus de o boală nemiloasă,  şi nu a mai avut puterea şi nici voinţa să alerge sau să se ridice. Era din ce în ce mai slăbit, dar vânătorii de senzaţii l-au ”asistat” până şi-a dat ultima suflare, şi I-au smuls tot ce avea mai bun şi mai de preţ în suflet: AMINTIRILE.
 
Femeia s-a oprit din fugă şi a rămas în picioare privind în urmă la viaţă ei, la viaţa lor, cu bunele şi cu relele ei. Vânătorii de senzaţii au pus câinii să latre, şi pe nebuni să arunce cu piatra...cu multe pietre. Au lovit-o, au murdărit-o, au călcat-o în picioare, pe ea şi iubirea lor, şi au scris pe spatele ei: târfă.
 
Femeia şi-a şters lacrimile, şi-a luat amintirile în braţe şi a început să alerge cu ele, prin hăţişurile vieţii, ca să le ascundă. Pe urmă a îngenunchiat şi s-a rugat...Dumnezeu i-a dat putere şi demnitate.
 
“Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi piatra în ea”….aceste cuvinte rostite de Iisus acum două mii de ani i-au făcut pe farisei să lase capul în jos ruşinaţi….astăzi nici măcar nu tresărim la amintirea lor. ”Dumnezeu în adevăr nu l-a trimis pe Iisus în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El

Vânătorii de senzaţii nu au ruşine, nici credinţă, nici respect. Ei nu se angajează să păstreze secretele unui om aflat la o răscruce a vieţii. Ei le smulg şi pe urmă le vând ca pe o marfă oarecare. Vine o vreme când cel mai de preţ lucru pe care îl avem sunt AMINTIRILE. Să avem grijă de ele !

Aş vrea să-I mulţumesc colegei şi prietenei mele Magda Catone pentru felul exemplar în care a jucat spectacolul din 23 noiembrie de la "ArCuB" cu piesa “Prizonierul din Manhattan”. Eu am convins-o să-l joace. Era într-o seară de vineri…şi pentru ea urma sa vină “cea mai lungă noapte”.

“A fi actor, în sensul în care înţelegem noi, însemnează a fi sclav: să n-ai odihnă, să n-ai sărbătoare, să n-ai părinţi, să n-ai copii, să n-ai nicio afecţiune, în sfârşit să n-ai inimă. Până şi la moarte! Acasă, pe catafalc, te-aşteaptă cineva scump, pe cand tu, în loc să-ţi dai drumul lacrimilor, faci caraghioslâcuri la boieri şi la cucoane. Şi când mă gândesc că mulţi au numit-o carieră independentă. Nu, nu! bIne a zis Vogue…Lucrul cel mai de plâns pe lume este “la misere navrante du comedien, qui ne vit que pour lea autres” (condiţia dureroasă a actorului care nu trăieşte decât pentru alţii) ARISTIZZA ROMANESCU, “AMINTIRI”

Am jucat în ziua în care mi-am înmormântat bunica,

Am jucat în ziua în care mi-am înmormântat tatăl,

Am jucat în ziua în care mi-am înmormântat mama.

CE ŞTIŢI VOI!