Deşi, probabil, mai corect ar fi să spun că în centrul atenţiei se află istoria ratării acestuia, recapitulată de el însuşi, ratare percepută şi înfăţişată, poate şi fiindcă astfel este mai convenabil, drept o fatalitate.

Ajuns forţat şi înainte de vreme la punctul terminus al carierei, profesorul cu pricina încearcă, într-o suită de monologuri, să îşi justifice în primul rând sie însuşi cum s-a făcut că praful şi pulberea s-au ales nu doar din carieră, ci şi din viaţa de familie. Că a ajuns ceea ce se cheamă o fiinţă de prisos care nu mai interesează pe nimeni, care nu mai are nici cel mai mic rost pe lumea aceasta. O lume care îl respinge şi îi refuză orice şansă cât de mică de reabilitare. Deşi, pesemne, nici măcar el însuşi nu mai aşteaptă nimic de la el însuşi.

Dacă punem la o parte prologul şi epilogul, respectiv coperţile scrierii, Dificil poate fi integrată categoriei monodramei. Cred că scrierea aminteşte pe alocuri de celebra O, ce zile frumoase! a lui Beckett. Cu diferenţa că fluxul memoriei şi al confesiunii nu sunt în acest caz stimulate de felurite obiecte pe care protagonistul le-ar găsi în propria servietă, în care până mai deunăzi îşi purta notele de curs îngălbenite de trecerea timpului, ci de paharele de băutură consumate unul după altul în faţa mamei sale. Care, precum odinioară Willie, din piesa lui Beckett, ascultă în tăcere, cvasi-indiferentă istoria auto-distrugerii fiului. Ajuns la stadiul de fiinţă de care nu mai are nevoie nimeni. Nici Facultatea de Horticultură unde a lucrat vreme de 20 de ani şi de unde este concediat cu argumentul restructurării şi al slabelor lui performanţe didactico-ştiinţifice, nici soţia care exact în ziua licenţierii îi comunică irevocabila decizie de a-l părăsi fiindcă s-a săturat să îi mai suporte beţiile, mirosul, bădărăniile, nici foştii falşi prieteni în compania cărora a petrecut ore şi ore bând pahar după pahar şi îndrugând verzi şi uscate. Nici măcar propria mamă care îi resimte decesul survenit în urma unui accident, presimţit de protagonist ca parte a fatalităţii mai sus invocate, drept o uşurare. Mai întâi fiindcă ea însăşi s-a săturat să-şi vadă fiul tot mai pronunţat măcinat fizic şi psihic de viciu, în al doilea rând fiindcă acesta a ajuns să depindă de banii din propria ei pensie.

După cum spuneam, piesa este o suită de monologuri pe care fostul profesor le rosteşte în faţa mamei care pregăteşte o mâncare ce pare a nu fi niciodată gata. Respectivele monologuri se constituie în tot atâtea fişe de observaţiei ale degradării protagonistului. Delimitate unele de altele de scurte inserţii filmice. La începutul fiecărui nou monolog apar fantomatic, insinuant pe scenă fosta soţie şi foştii prieteni. În rest, totul cade în sarcina interpretului rolului titular - extraordinarul actor Mucsi Zoltán căruia regizorul Bérczes László i-a oferit şansa recitalului. Sunt infinite nuanţe în vocea, mimica, gestica, rostirea lui Mucsi Zoltán, tot la fel cum admirabile sunt tăcerile grele de semnificaţii ale mamei exemplar interpretată de o mare actriţă a scenei maghiare - Lázár Kati.

Deloc spectaculos, fiindcă nici nu doreşte să fie astfel, Dificil este o remarcabilă lecţie de actorie semnată de Mucsi Zoltán şi Lázár Kati. O aplaud ca atare.

Teatrul Szkéné din Budapesta - DIFICIL de Háj János; Regia: Bérczes László; Decoruri: Sárkáni Sándor; Costume: Kárpáti Enikö; Muzica: Dresch Mihály; Cu: Mucsi Zoltán, Lázár Kati, Katona László, Ilyes Róbert, Moldvai Kiss Andrea, Molnár Gusztáv ; Data reprezentaţiei: 27 mai 2018