Cel puţin pentru cei care vin rar pe aici, şocul degradării e ameţitor, iar revolta faţă de nepăsarea edililor îţi umflă pieptul a revoltă. Până mai ieri vorbeam şi ne lamentam doar cu privire la Cazinoul din Constanţa - simbol al anilor de glorie ai aşezării -, pe care după ce l-au jucat electoral la ruleta timpului, mai toţi politicienii l-au trimis definitiv în uitare. Nu mai e un subiect, aşa încât a rămas să bântuie ca o stafie faleza ameninţată de eroziune. Un patrimoniu arhitectural inestimabil îi împărtăşeşte soarta. Pe unde calci dai în gropi cu privirile agăţate de ruinele unui oraş care trage să moară năpădit de buruieni. Trotuare cârpite, ziduri coşcovite, vegetaţie lăsată în paragină... Cândva faimosul hotel Palace e împrejmuit cu un gard de sârmă. De când şi până când nu ştie nimeni să-ţi spună. Senzaţia de loc pustiu te copleşeşte la tot pasul şi doar marea mai aduce aminte de un loc cu orizontul cândva deschis viselor marinăreşti. Şi vacanţelor. Pe vremea lui Mazăre, primarul playboy care zburda pe aici şi se poza cu carele alegorice prin Mamaia, lumea era parcă narcotizată. Dar acum? Localnicii ridică din umeri agasaţi şi-ţi aruncă peste umăr: Sunt tot ei!!

Nu ştiu care „ei“ au făcut însă şi o faptă bună în acest miez de vară fierbinte, dându-i bani directorului teatrului să ţină cea de-a 4-a ediţie a Festivalului internaţional de teatru Miturile cetăţii, care, ca orice festival, a mai înveselit peisajul şi poate i-a mai pus pe gânduri pe oameni chemaţi şi la altfel de divertismente decât acelea gen festivalul îngheţatei, care a ocupat la concurenţă simbolica piaţă Ovidiu cu tarabele lui chicioase. Regizorul Erwin Şimşensohn îşi începe, astfel, mandatul de director cu dreptul, fiindcă a organizat prestigios evenimentul încheiat chiar cu o premieră a teatrului gazdă, Billy Schiopul în regia lui Vlad Massaci.

Nu vom face aici pe cârcotaşii căutând mituri prin titlurile din program, mai ales că nici noţiunile nu mai sunt ce-au fost şi în general se lărgesc până la a face mit şi din dramaturgi, cum scrie în program, într-un fel justificat când e vorba de Moliere, Cehov sau Shakespeare. Aşadar, n-au mai venit pe mare la festival Ulisse şi ai săi, cum era pe vremuri când a început festivalul (din teatrul antic s-au rătăcit în program doar urmaşii argonauţilor), dar au poposit la Constanţa teatre din mai toată ţara şi chiar şi din străinătate cu spectacole care s-ar putea circumscrie ideii de mit contemporan (de exemplu, Itinerarii, un spectacol adus din Franţa). Fiindcă, nu-i aşa, orice epocă îşi are identitatea şi mitologia ei. De la Caragiale, care ne-a premers întru exprimarea metehnelor la fel de definitorii precum calităţile şi până la un documentar artistic despre închisorile comuniste, paleta afişului a fost largă incluzând şi multe, prea multe referinţe la spaţii culturale cu care suntem fraţi doar prin UE. Mă refer, de pildă, la preferinţele obsesive ale regizorilor români în general pentru dramaturgia irlandeză, care, ce-i drept, nu-i rea, dar e cumva foarte specifică acelei lumi neurastenizate de izolarea geografică. Sau la autorii americani frecventaţi până la saţietate, etalând o tematică cam depăşită, o mitologie de preerie cu tot felul de ratări desuete în plan uman. Nu mai forţez nota speculând pe tema miturilor, fiindcă la urma urmelor ce a contat a fost calitatea selecţiei şi ea a fost de nota zece, mai ales când vine vorba de spectacole de Andrei Şerban, Victor Ioan Frunză, Silviu Purcărete sau Alexandru Dabija. Pe unele le-am revăzut în condiţii de turneu, pe altele le-am privit pentru prima oară, cum ar fi Salba dracului de la Galaţi. O noutate a fost şi Navigatorul de Conor McPherson, realizat la Teatrul Naţional din Târgu Mureş de regizorul Cristi Juncu, spectacol care, trecând peste observaţia de mai sus despre dramaturgie, a produs surprize plăcute datorate în special actorilor Nicu Mihoc, Richard Balint, Theo Marton şi Dan Rădulescu. Festivalul a antrenat şi Teatrul Naţional de Operă şi Balet Oleg Danovski alături de altele din ţară, constituindu-se într-o secţiune aparte. E momentul să spunem că sediul acestui teatru cândva de renume e degradat dureros, fiind aproape impracticabil atât ca dotare, cât şi ca ambient (director-manager este Dna Daniela Vlădescu. Nu era pe acolo). Acelaşi lucru se poate spune şi despre Teatrul pentru copii, care, în ciuda unor îmbunătăţiri ale interioarelor, are în jur numai dărâmături printre care trebuie să ajungă la teatru cei mici. Dar marea tot ca marea priveşte strada în pantă cu gânduri de nemărginire. Ea e tot acolo, vie şi dornică de noi prietenii.

Cu o bună strategie managerială, gazdele festivalului şi-au plasat la final premiera despre care am pomenit mai sus. Montând a doua sau a treia oară Billy Schiopul, regizorul Vlad Massaci i-a găsit piesei note noi de tandreţe şi poezie care au făcut agreabilă întâlnirea cu păşunile Irlandei, de unde ne vine cel mai bun unt. Dar ideea de fotografie folclorică a scenografei Iuliana Vâlsan, care a desenat vaci peste tot şi mai ales pe costumele actorilor, e cam gogonată.

Din secţiunea teoretică a festivalului s-a dovedit ultra-necesară discuţia despre management şi legislaţie teatrală, moderată de Iulia Popovici, de la care am plecat cu aceleaşi confuzii. Am aflat şi ceva nou, anume că activităţile pe care le desfăşurăm în sfera artelor de la interpreţi la comentatori (drepturi de autor) nu sunt definite drept muncă în faimoasa noastră legislaţie.

Să tragem nădejde că festivalul constănţean şi-a atins scopul, oportunitatea lui fiind dovedită de numărul mare de spectatori care au venit lângă noi, mai uitând astfel de necazurile cotidiene. Pentru cei care se mai întreabă cu privire la utilitatea festivalurilor, avem aici încă un argument.