Aşa am aflat că Andrei e student la secţia de Regie a Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj, aşa mi-am dat seama că nu e interesat doar de muzica generaţiei lui, ci că e familiarizat cu istoria şi feluritele succese din vremuri mai îndepărtate ale Eurovisionului şi ale Festivalului de la San Remo. Că e preocupat de cărţi şi de apariţiile editoriale la zi, că e un spectator de teatru pasionat şi avizat şi că, în plus, mai e şi un oltean deştept, defel din întâmplare venit la şcolile cele mari din inima Transilvaniei.

Toate acestea sunt condiţii necesare, dar nicidecum suficiente pentru a deveni un bun regizor de teatru. Oricând aş putea întocmi liste cu măcar zece nume de licenţiaţi în domeniu, experţi în a întocmi spectacole din cuvinte, dar de ani buni de zile corigenţi la proba practică. Momentul probei practice a sosit şi aceasta poartă, pentru Andrei Măjeri, numele spectacolului cu piesa lui Katalin Thuróczy.  O autoare de literatură dramatică din Ungaria, expertă în construirea de portrete de personaje feminine aflate la vârsta senectuţii, caraghioase, savuroase şi deştepte deopotrivă. Femei ale căror traiect existenţial a început cândva înainte de 1947, a continuat în comunismul dur al anilor de dinaintea lui 1956, un comunism ce s-a amestecat mereu cu nostalgiile şi revoltele discret alimentate de chiar mai-marii zilei faţă de pretinsa “nedreptat istorică” de la Trianon, dar şi în comunismul de gulaş al lui Kádar. Femei ale căror parcursuri se cam apropie de final şi care în anii ce le-au mai rămas au ceva de recuperat.


Tuşa Hilda, o fire voluntară şi inventivă, pensionară cu venituri modeste, cu trei bărbaţi cu acte la activ, cu toţii plecaţi pe lumea cealaltă în condiţii vag suspecte, are de recuperat o ipotetică avere. Bani şi bijuterii ascunşi de un tată cu fler, ce şi-a lichidat afacerile prospere cu carne, cu puţin înainte de naţionalizare. Un tată care a citit, pare-se, multe romane poliţiste căci, mai mult ca sigur, din ele s-a inspirat atunci când le-a lăsat moştenitorilor săi, o fată şi un băiat, înscrisul miraculos, în stil de şaradă, ce le-ar putea indica locul unde a fost pitită averea. Fratele Hildei prăpădindu-se, femeia se află acum într-o stare de tandră şi mereu reînnoită beligeranţă cu nepotul Bandi, fiecare încercând să îşi elimine adversarul din cursă spre a lua totul.

Katalin Thuróczy transformă saga aceasta de familie într-o o excelentă comedie neagră cu doi actori, un El şi o Ea, cu roluri “grase” pentru amândoi. Roluri în aşa chip concepute încât cea mai consistentă servită să fie interpreta Femeii. Prin înseşi rigorile scriiturii, actriţa trebuie să îl ‘’mănânce” pe interpretul nepotului, operaţia de digerare fiind însă strict condiţionată de capacitatea şi disponibilitatea acestuia de a se lăsa “devorat”. Şi nu oricum, ci “cu artă” .

Olteanul deştept care spuneam că e Andrei Măjeri a convins-o pe excelenta actriţă Miriam Cuibus să îi cauţioneze, cu talentul şi meşteşugul ei, debutul. Ceea ce e – să recunoaştem- o performanţă în sine. Andrei Măjeri a mai câştigat şi lupta de a-l convinge şi pe mai tânărul Cătălin Codreanu să se lase “mâncat” de colega lui şi fosta lui profesoară.

Dar pentru ca “devorarea” să  fie una cu adevărat desăvârşită, tacticoasă, sistematică şi în crescendo, din ce în ce mai condimentată, mai vie, mai plină de haz şi de surprize, pentru ca ospăţul teatral să fie unul  împlinit iar bucatele lui să se arate în voie mai era nevoie şi de un scenograf. Acestuia îi revenea misiunea de a inventa spaţiul scenic retro, adecvat pentru cursa cu obstacole, pentru jocul de-a şoarecele şi pisica, de-a vulpea isteaţă şi de-a vânătorul un pic naiv, cursă ce furnizează substanţa însăşi a spectacolului. Scenograful găsit nu a fost nici el unul oarecare, ci unul cu palmares- Cristian Rusu.

Miriam Cuibus şi Cătălin Codreanu se înfruntă şi se completează, se luptă la propriu într-o complementaritate riguros programată în arena dela Sala Euphorion a Naţionalului clujean. O arenă ticsită, sufocată de cutii, fotolii vechi cu pielea jupuită şi dulapuri istorice ce ascund un întreg arsenal anume pregătit de tuşica iubitoare pentru momentul demult aşteptat al măcelăririi planificate ca la carte a nepoţelului-adversar. Numai că până ca măcelărirea să se transforme în faptă ipotetică, spectatorul are parte de o oră şi vreo zece minute de haz nebun, de râs sănătos, nicidecum gros, dar şi de scurte şi necesare momente de respiro, concretizate în binevenite schimbări de registru şi contrapuncte asemenea.


Fără doar şi poate, Cutia Pandorei e spectacolul marii actriţe ce se numeşte Miriam Cuibus. Al profesionalismului, dar şi al generozităţii acesteia. Cum spuneam, rolul îi impunea interpretei să îşi devoreze partenerul. Miriam Cuibus nu o face oricum, nu o face la modul egoist-acaparator al lui eu şi numai eu, ci lăsându-i lui Cătălin Codreanu toate oportunităţile de a nu trece neobservat. Oportunităţi de care Cătălin Codreanu chiar a ştiut să profite. Dar Miriam Cuibus a mai avut şi generozitatea, şi înţelepciunea de a nu contrapune recitalul său ritmului interior al spectacolului, palpitului acestuia, logicii sale generale. Adică acelor coordonate ce se cuveneau stabilite de regizor. Andrei Măjeri a ştiut să facă asta.

Şi a ştiut să îşi convoace în vederea reuşitei şi cunoştinţele muzicale despre care vorbeam la începutul cronicii. A făcut-o cu folos şi cu succes. Căci despre ce credeţi că vorbeau cei mai mulţi dintre spectatori, odată reprezentaţia încheiată? Despre cât de bună a fost în spectacol doamnă Miriam şi despre ipoteticul loc de pe youtube unde ar putea găsi melodia ce a furnizat grosul ilustraţiei muzicale a montării. Melodie retro pe care mulţi se străduiau să o fredoneze.     

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca - CUTIA PANDOREI de Katalin Thuróczy; Traducerea: Anamaria Pop; Regia: Andrei Măjeri; Scenografia: Cristian Rusu; Asistent de regie: Adina Lazăr: Cu: Miriam Cuibus şi Cătălin Codreanu; Data reprezentaţiei: 21 mai 2014