Regizorul Alexander Hausvater: „Sunt ca un jidov rătăcitor, dar simt nevoia unui acasă“

Reputatul regizor Alexander Hausvater vorbeşte despre recenta sa premieră cu „Balcanicele“ de la Teatrul „Tony Bulandra“ din Târgovişte, dar şi despre viaţa sa tumultuoasă, în care a locuit şi a creat pe trei continente. În prezent, regizorul locuieşte la Bucureşti şi la Timişoara.

Alexander Hausvater (65 de ani) s-a născut şi a copilărit la Bucureşti, dar tinereţea şi-a petrecut-o în Israel. Devenit regizor de teatru, a lucrat în Irlanda şi în Canada, dar marele succes l-a obţinut după Revoluţie, tot pe pământ românesc, cu două spectacole devenite antologice: „...au pus cătuşe florilor“ (1990) după Fernando Arrabal, şi „La ţigănci“ (1993) după Mircea Eliade. Regizorul, care se împarte acum între Timişoara şi Bucureşti, nu-şi neagă ascendenţa iudaică, dar spune că simte nevoia unui loc pe care să-l denumească „acasă“.

„Weekend Adevărul“: În ce cartier se afla casa copilăriei dumneavoastră din Bucureşti?

Alexander Hausvater: Strada se numea Ionescu-Gion, zona Călăraşi-Mântuleasa, care continua pe o stradă numită Columbelor, şi la sfârşitul străzii Columbelor era teatrul de vară TES (n. r. – Teatrul Evreiesc de Stat), la care mă duceam şi eu...

Mai recunoaşteţi ceva acum?

Blocul în care m-am născut aparţinea tatălui meu şi noi locuiam în el, într-un fel de „penthouse“.
În anii ’80, m-am dus cu Florin Zamfirescu să văd casa, doamna care o locuia m-a lăsat înăuntru, fantomele trecutului erau acolo şi mai ales erau fantomele aniversărilor de ziua mea care erau create de părinţi într-un mod foarte teatral, cu decoruri, cu costume, cu teme, cu nu ştiu ce...

Mama, o cititoare avidă

Ce profesie aveau părinţii dumneavoastră?

Mama se spune că era prima femeie de afaceri din România. Ea era „business woman“ pentru o companie agrară argentiniană.

Cum se numea?

Patty. Era numită de părinţii ei după Adelina Patti, care era o mare soprană a timpului respectiv şi o actriţă a filmului mut. Ea s-a oprit din lucru când m-am născut eu şi după aceea, când am mers în Israel, şi-a schimbat meseria total şi a devenit artist plastic. Avea un cuptor imens şi făcea din ceramică sculpturi, tablouri.

Deci de la ea aţi moştenit latura artistică...

Mama mea era o cititoare avidă şi avea totdeauna nevoie să discute orice carte citea. Aşa că, încă de când eram copil, ea discuta cu mine cărţi care erau imposibile pentru un copil de 3 ani de discutat, şi atunci era un fel de joc. Eu totuşi vorbeam de „Crimă şi pedeapsă“ sau ce vorbea ea ca şi cum aş fi citit. Iar tata era poet şi amândoi eram mari iubitori de teatru, de muzică şi de sport.

Matineele şi savarina

Când aţi ştiut că vreţi să faceţi teatru, a existat un declic?

Niciodată.

Şi atunci cum aţi ajuns la teatru?

Iubeam teatrul de mic copil. Eram trimis la matinee, care nu erau pentru copii, încă la vârste de necrezut. Taică-meu mă trimitea la teatru, apoi se întâlnea cu „banda“ lui la Athénée-Palace, şi mă aştepta întotdeauna cu prăjitura mea favorită, care era o savarină, în geam la Athénée-Palace. Eu niciodată nu m-am gândit la teatru ca la o variantă, eu am fost creat ca să am o viaţă uşoară, să fiu profesor universitar, să scriu câteva cărţi şi după aceea să fac diplomaţie. Asta voia tatăl meu: femei frumoase, voiajuri multe, viaţă uşoară.

Dar destinul a vrut altceva...

Da, altceva... Dar chestia cu diplomaţia era aşa de importantă pentru el încât, când eram puşti la Universitate şi el era pe sfârşite, m-am dus şi am învăţat ştiinţe politice şi, trei sau patru zile înainte de moartea lui, am venit cu un contract de angajare la Ministerul Afacerilor Externe, urma să fiu al cincilea secretar al ambasadei Israelului în Angola. Şi el a plecat din lumea asta crezând că fiu-său va fi ambasador şi totul va fi bine...

I-aţi îndeplinit un vis...

De fapt, nu am continuat pe firul ăsta. Nu am acceptat jobul. Am făcut, în schimb, un master despre John Millington Synge (n.r. – dramaturg irlandez, 1871-1909) şi m-am dus la Dublin ca să-mi dau şi doctoratul în John Millington Synge, bazat pe „Năzdrăvanul Occidentului“ (n.r. – „The Playboy of the Western World“, dramă considerată capodopera sa)...

Când aţi plecat în Israel?

În 1959, cu familia.

Legal?

Legal, da. După ani de zile mi-am dat seama că plecarea familiei mele era doar pentru copil, adică pentru mine. Tatăl meu, Iju, era de cetăţenie austriacă. Iniţial, ideea era să mergem la Viena, dar am ajuns în Israel.

Dar se vorbea despre comunism în casă?

În casa părinţilor mei se reuneau nume dintre cele mai importante ale culturii timpului, eu stăteam pe sub masă, unde vedeam cum picioarele doamnelor se încrucişează cu picioarele domnilor.

Dar eram fiul unui tată care dispărea din când în când: taică-meu a fost arestat de două ori. Revenea totdeauna ras în cap. Şi eu, şi mama îl aşteptam cu sufletul la gură fără să ştim când va veni.

„Mă consider mai mult israelian decât evreu“

Bucureşti, Tel Aviv, Dublin, Montréal şi din nou Bucureşti, Timişoara. Ce înseamnă aceste oraşe pentru dumneavoastră?

În Israel stăteam într-un orăşel numit Bat-Yam, situat pe aceeaşi faleză cu Tel Aviv şi Jaffa, şi eu mergeam la şcoala engleză Tabeetha, care era în Jaffa...

O să vă pun o întrebare pe care i-am adresat-o şi Ninei Cassian... Vă consideraţi jidovul rătăcitor?

Dacă înţeleg bine povestea jidovului rătăcitor, el a fost pedepsit pentru un anumit lucru printr-un blestem... Sunt ca un jidov rătăcitor, dar simt nevoia unui acasă.

Vă asumaţi originea evreiască, din punct de vedere personal şi artistic?

Am căutat tot timpul lucrurile care sunt acolo când eu sunt aici, şi poate acesta este un fel de blestem. Mă văd ca un copil de 12-13-14 ani plecând de la şcoală – eu am fost la o şcoală englezească –, mergând la un fel de aeroport din Israel şi uitându-mă la oamenii care veneau de la Paris, Londra, Berlin... Îi miroseam, îi atingeam... Oamenii ăştia au văzut National Gallery, sau Luvrul, sau Poarta Brandenburg... Mă gândeam că într-o zi şi eu voi fi acolo. Era întotdeauna un fel de necesitate a călătoriilor, dar pot să spun că, pentru mine, călătoriile erau ca să aflu mai mult despre natura umană, decât ca să văd monumente şi case. Să înţeleg mai mult diversitatea...

Faptul că sunteţi evreu vă face să priviţi lumea prin codul de comunicare al acestei etnii?

Mă consider mai mult israelian decât evreu, deoarece acolo mi-am petrecut adolescenţa. Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat la Paris şi la felul în care oamenii au rezonat cu ce s-a întâmplat acolo, înţelegem că ramificaţiile incidentului sunt mult mai mari decât teroriştii, restul oamenilor fiind îngeri. Generalizarea acestor lucruri asupra întregii naţiuni musulmane pe care o facem ne va duce la un conflict major. 

Cum vă raportaţi la Dumnezeu?

Eu am fost un rebel toată viaţa, îndurerându-l pe tatăl meu foarte mult. La vârsta de 13 ani, în Israel, când un evreu are bar mitzvah (n.r. – celebrarea de maturitate), am refuzat acest lucru, eu fiind elev la şcoala englezească Tabeetha, care era şcoală protestantă. În România, părinţii mei nu mă luau la sinagogă, dar guvernanta mea, care era şi profesoară de franceză, mă lua mult la biserici catolice, aşa că ştiam mult despre catolicism, foarte puţin despre iudaism. Când am refuzat să fiu bar mitzvah, tatăl meu m-a întrebat de ce, iar eu cu prostia unui copil de 13 ani i-am spus: „Mai întâi vreau să studiez toate religiile şi după aceea voi decide care-mi place“. Am făcut două lucruri: am fost întotdeauna în căutarea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp, într-o luptă directă faţă de orice organizaţie religioasă, orice biserică, moschee, sinagogă. Trebuie să fii tot timpul rebel contra oamenilor care spun că exprimă voinţa lui Dumnezeu, nu există aşa ceva. 

Concluzia este: trebuie să crezi, pentru că această credinţă este credinţa în om. Omul reflectă prezenţa lui Dumnezeu. 

„Locuiesc în spectacole“

Mai predaţi în şcoală, în universităţile teatrale? Aţi avut o activitate de profesor...

Din când în când, dar nu constant: workshopuri, ateliere, conferinţe, lucruri din astea... E dificil astăzi să intru într-o şcoală, pentru că sunt complet în contradicţie cu şcolile din România şi de peste tot. Şcoala la care predam eu în Canada a devenit o şcoală care creează vedete, oameni care să lucreze în filme cu bugete mari. Nu aş fi în stare să stau un an de zile să predau. În România, pe de altă parte, este un alt sistem inacceptabil care e de necrezut, sistemul acelui unic profesor care predă unui grup de studenţi, iar acel unic profesor e absent. Dacă un profesor n-ar veni o zi la clasă, ar fi aruncat prin trei ferestre închise în orice altă şcoală.

Apropo de dihotomia dintre teatrul instituţionalizat şi teatrul independent, dumneavoastră sunteţi acum un regizor angajat sau un regizor freelancer?

Ca regizor, să fii angajat e de-acum de necrezut. E o greşeală a directorului de teatru, care n-are încotro din cauza legii. Actorul trebuie să lucreze cu personalităţi cât mai diverse. Una din întrebările mele la orice audiţie, ca să văd personalitatea actorului, este: „Tu poţi să zbori?“, şi dacă imediat el îmi răspunde cu „Nu“ înseamnă că nu avem prea multe în comun. Dacă el îmi răspunde cu „da“ înseamnă: „Sunt pregătit să fac orice“. Cum? Este secundar, întotdeauna găsim soluţii.

Unde locuiţi acum mai mult, unde sunteţi de fapt?

Familia mea e la Timişoara, băiatul meu, Eliathan, e cu soţia mea, Ada. Avem o casă şi în Bucureşti. Deocamdată, locuiesc în spectacole.

„Teatrul meu este viaţa visată, alternativă“

Unii cronicari v-au acuzat de un anumit eclectism şi de faptul că urmăriţi efectele în spectacol. Sunt prea multe mesaje în spectacolele dumneavoastră, iar codurile lor nu pot fi identificate?

Mesaje înseamnă ce transmitem prin SMS sau email. Teatrul nu trimite mesaje, este un făcător de experienţe, de vieţi netrăite. Teatrul meu nu este despre viaţa pe care o vedem în stradă, în birouri, este despre viaţa pe care încă nu am trăit-o, dar suntem capabili s-o trăim. Este viaţa visată, alternativă, nu cea realistă. Presa în România este foarte bizară. Normal că văd că am fost refuzat la toate premiile etc. Mă gândesc că trebuie să fie o cauză, nu ştiu care-i cauza. Când judeci, te faci total de ruşine, nu este cazul tău să judeci. Trebuie să înţelegi spectacolul, de fapt. Oriunde am făcut teatru în România – în oraşe ca Arad, Oradea, Petroşani, Botoşani ş.a.m.d. – spectacolul a fost un eveniment al oraşului. Nu ştiu câţi oameni au venit la mine să-mi spună că au devenit actori pentru că au văzut de 50 de ori „Roberto Zucco“ sau alt spectacol al meu. Aşa că fenomenul Hausvater în România este mai ales legat de impactul asupra publicului şi asupra actorului. Nu înţeleg că cineva laudă un spectacol sau nu-l laudă când meseria lui nu este să laude, nu este să judece. Judecătorul suprem este Dumnezeu şi vreau să fiu judecat de el sau, dacă vrei, un rabin, un preot, dar omul care scrie este o altă faţadă a teatrului.

Orice critic care stă în faţa mea trebuie să dea dovadă că înţelege acest proces artistic. Un critic de teatru din Canada care mă ura a scris la „Hamlet“-ul meu de acolo o cronică pe patru pagini de ziar, în care cuvântul „Hausvater“ era menţionat de 120 de ori. 

„Copilul meu de aici e un fel de «soare»“

V-aţi făcut prieteni aici şi o altă familie. Cum sunteţi între cele două lumi, România şi Canada?

De multe ori trebuie şi un sacrificiu ca să lucrezi – ca să lucrezi în orăşele ca Târgovişte sau în altă parte. Mi se pare că teatrul fără sacrificiu nu există, teatrul pe care-l consider eu memorabil nu poate să fie parte din confortul vieţii, este exact ca o jertfă religioasă sau spirituală. Numai aşa, cred, poţi să ajungi la un alt nivel al capacităţii tale.

Domnule Hausvater, ce înseamnă a iubi pentru dumneavoastră?

Iubesc cu intensitate teatrul, femeile, copiii. Am impresia că, de fiecare dată când ne trezim dimineaţă, ne trezim într-o altă viaţă. Omul nu este făcut să rămână la aceeaşi viaţă, în aceeaşi casă, în aceeaşi localitate. Poate omul trecutului, dar omul prezentului pur şi simplu nu e făcut pentru asta.

Dar cum vă împărţiţi între copilul pe care îl aveţi în România şi copiii din străinătate?

Copilul meu de aici, băiatul – este un băiat, este primul dintre copiii mei care va duce mai departe numele Hausvater –, este un fel de „soare“ al meu, în care văd capacităţi pe care niciodată eu nu le-am avut, curaj pe care niciodată eu nu l-am avut, calităţi pe care eu niciodată nu le-am avut şi nu le voi avea. Eu i-am dat un nume ebraic, Eliathan – „Eli“ înseamnă Dumnezeu, „Eliathan“ darul lui Dumnezeu. Mama lui şi cu mine încercăm să avem grijă ca toate capacităţile lui să fie fructificate. Mai am trei fete: una în Boston, una în Montréal, una în Toronto, de-acum măritate. Am relaţii minunate şi cu ele. Am primit un mesaj din Boston, unde fiica mea, doctor Anais Hausvater, care este rezident la spitalul de acolo, a salvat viaţa oferind primul ajutor unei femei care căzuse pe stradă. Celelalte fete lucrează una la un festival de film, iar Aliona, cea mijlocie, este terapeut. Mame diferite, profesii complet diferite. Eram întotdeauna un tată absent pentru fiicele mele şi, din păcate, e valabil într-o anumită măsură şi pentru băiatul meu. Este marea tragedie a vieţii, pentru că tot timpul el aude „da, tata e plecat“. Aşteptarea mea de la el este să ia tot ce e mai bun de la maică-sa, de la mine, şi să meargă mai departe decât departe. Toţi suntem capabili de asta. ;

„Nuditatea, violenţa, brutalitatea cer actorului o personalitate extremă“

Care a fost nivelul aşteptărilor înainte de premiera spectacolului „Balcanicele“ din luna ianuarie şi cum a fost primit spectacolul la Târgovişte?

Aşteptările mele sunt legate întotdeauna de mine şi de partenerii cu care lucrez. Oamenii s-au uitat ca la un eveniment din cauza atentatelor de la Paris de la începutul lunii ianuarie. Spectacolul acesta atinge un nerv istoric a ceea ce se întâmplă, foarte rar se petrece acest lucru. Au reacţionat ca martori la o întâmplare de care îşi vor aminti mult timp după aceea.

Unii spectatori au fost foarte impresionaţi de nudurile care defilau pe scenă...

Mie mi se pare că nudul este o prezenţă continuă a actului artistic. Chiar dacă personajele într-o pictură sunt îmbrăcate, ele tot nuduri rămân. Corpul uman este o bancă de amintiri. În situaţia din piesă, una din pedepsele la care oamenii ăştia le supun pe femei este să rămână goale, pentru că în societatea musulmană corpul femeii nu trebuie să fie văzut niciodată de altul. În acest fel, sârbii reuşeau să schimbe structura etnică a unor teritorii. Astăzi mai mult decât ieri, nudul mi se pare important pentru că este utilizat peste tot, într-un
mod flagrant comercial şi flagrant împotriva femeii. Femeia în sine e frumoasă la orice vârstă, indiferent ce corp ar avea. În sfârşit, nuditatea a rămas ca o expresie a curajului actoricesc.

Cum îi convingeţi pe actori să depăşească aceste bariere?

Niciodată nu discutăm nimic, dar le este explicat la angajare în distribuţia mea că vom merge până la capăt. În multe cazuri nici nu utilizăm nuditatea, dar nuditatea, violenţa, brutalitatea sunt lucruri care cer actorului să ajungă la o personalitate extremă.

Cât timp aţi repetat cu actorii pentru acest spectacol?

În timp real, trei săptămâni şi jumătate, mai mult de zece ore pe zi, un adevărat record pentru România, dar le-am cerut tuturor să fie mereu prezenţi. Cel mai greu este să realizezi un lucru colectiv, de ansamblu. Noroc cu Simona Halep că nu joacă într-o echipă, echipele nu mai fac doi bani, familia nu mai funcţionează, orice e în echipă e foarte
dificil.

Se vede vreo diferenţă între lucrul cu actorii de aici şi cu cei din afară?

Sistemul este diferit. Dacă celor de afară le-ai spune că aici există teatre care angajează şi că actorii sunt angajaţi pe vecie, n-ar înţelege chestia asta. Fenomenul teatrului, care este efemer, are structura lui, particularităţile lui, oamenii nu sunt angajaţi. E bine că la noi există aşa ceva, dar acest lucru nu încurajează cercetarea. Al doilea lucru care este foarte diferit este în mentalitate şi în funcţia profesiei de actor. De exemplu, în Scandinavia actorul are o conştiinţă politică egală cu cea creativă. Actorul canadian este diferit faţă de cel american, care are drept model indiscutabil teatrul britanic. Neavând o tradiţie, actorul canadian îşi creează o tradiţie cu fiecare spectacol. Nu există creaţie fără execuţie, nu există execuţie fără ca să meargă spre creaţie.

Cum au înţeles actorii „balcanismul“ şi cum v-aţi raportat la fundamentalismul religios?

Ei nu au înţeles şi eu nu am vrut să „înţeleagă“, pentru că orice fenomen politic, de război sau de revoltă nu e de înţeles, nu se poate înţelege. Metoda nu era de a le explica teoretic lucrurile astea, ci de a-i pune în situaţii. Ei au trebuit să înţeleagă ceva de bază din acest spectacol, că lumea nu se împarte între răi şi buni. Am fost de-a lungul vieţii mele alături de mulţi oameni care au supravieţuit Auschwitz-ului sau închisorilor staliniste, tatăl meu a fost la închisoare de două ori: nimeni nu a înţeles, niciun supravieţuitor, nici de ce el a supravieţuit, nici de ce a trebuit să sufere. Este întrebarea care m-a urmărit toată viaţa. Nimeni nu este numai bun sau numai rău. A doua întrebare este de ce omul este dus să-şi exprime violenţa şi brutalitatea în felul acesta şi de ce îşi pierde orice control asupra lui. 

„…au pus cătuşe florilor“, o piesă a Revoluţiei

Povestiţi-ne despre trilogia de la Odeon din anii ’90: „...au pus cătuşe florilor“, „La ţigănci“ şi, „Pericles“. Aţi mai avut acelaşi succes cu spectacolele pe care le-aţi pus în scenă ulterior?

„Teibele şi demonul ei“ (n.r. – Iaşi, 1998) a schimbat teatrul românesc, „Roberto Zucco“ (n.r. – Iaşi, 2000) la fel, „Poveste de iarnă“ se joacă de şase ani la Timişoara. Faptul că m-am îndepărtat de Bucureşti şi de direcţia actuală a teatrului Odeon nu a influenţat succesul spectacolelor ulterioare. Să nu uităm că spectacolul meu „Nabucco“ de la Opera din Cluj a fost considerat istoric. „...au pus cătuşe florilor“ este un fenomen în care cineva, fără să ştie de ce, adică eu, a atins un nerv al unei istorii a unui popor. Dacă se întâmpla astăzi nu ştiu dacă era la fel, dar atunci a însemnat ceva. Rar se întâmplă asta într-o carieră. Lui Peter Brook (n.r. – celebru regizor englez), nu i s-a întâmplat niciodată chestia asta. Lui nu i s-a întâmplat să facă o piesă care să cadă pe un moment istoric. „... au pus cătuşe florilor“ a fost considerată o piesă a Revoluţiei. Victor Rebengiuc mi-a spus povestea că la ieşire oamenii urlau împreună: „Acuma ştim că a fost Revoluţie...“. Totuşi, dacă aş pune montările la care vă referiţi pe lista tuturor spectacolelor mele, nu cred că ar fi în primele zece.

Eu am crezut foarte mult că teatrul modern trebuie să fie făcut în oraşele mici. Atât timp cât în Bucureşti nu voi avea condiţiile de lucru pe care le cer, nu voi lucra aici şi atunci sigur că sunt văzut mai puţin.

„...au pus cătuşe florilor“, textul lui Fernando Arrabal, a avut o semnificaţie politică pentru dumneavoastră?

Nu, nu neapărat. Am fost în anii ’80 pentru 24 de ore în România, timp în care am văzut trei spectacole ale lui Alexa Visarion, şi mi-am promis că, dacă voi putea, voi reveni. Am revenit atunci când Andrei Pleşu, în calitate de ministru al Culturii, a chemat pe toată lumea: „Veniţi şi lucraţi în ţară“.

Spectacolul „La ţigănci“, realizat trei ani mai târziu, în 1993, a mai purtat amprenta Revoluţiei?

Fenomenul era de-acum creat de „... au pus cătuşe florilor“ şi era o continuitate. În „La ţigănci“, lucrul important era descoperirea că publicul poate să se integreze în spectacol.

În legătură cu „La ţigănci“, spectacolul de la Teatrul Odeon, puteţi să ne spuneţi ceva despre poetul Cristian Popescu şi despre cum aţi lucrat cu el?

De la început, Cristian Popescu era un spirit total revoluţionar. Era cineva care nu mai văzuse teatru şi când venea la repetiţii plângea ca un copil. Era cineva care-şi căuta cuvintele zile întregi; fugeam după el prin oraş că n-a terminat textul, fugea de mine, se îmbăta...Pentru a prezenta o frază, trăia cu ea zile întregi... Era un artist adevărat; întrebat fiind la conferinţa de presă „tu ce-ai făcut în spectacol?“, a spus: „am fost la cheremul lui Hausvater şi în folosul spectacolului“. Un fenomen care nu prea se mai întâmplă, în care cineva cu
capacităţile lui poetice se pune la dispoziţie total. 

Regizorul Alexander Hausvater, invitat la Adevărul Live